Călătorie indiscretă: 26. Uși deschise

Păi tu ești o mină de aur, mă Andrei. Cu scrisu’ ăsta al tău o să deschizi multe uși. Ai să vezi! Te vede omu’, așa, intelectual… Vorbești engleza bine. O să-i ungi pe toți pe pâine, îmi zice Nea’ Nelu așteptând să intrăm în audiență, la asistenta socială de la biserică. Ea este cea care le-a preluat cazul și în mâna ei stă decizia de a îi ajuta cu banii de drum, sau nu. Profităm de răgaz pentru ca hoțul din Medgidia să-mi încropească un succint rezumat al întâlnirii lor trecute. În primul rând, mă pune în temă că tipa este psiholoagă. Ca să-mi fac o idee despre cele povestite, în varianta lor oficială, Nea’ Nelu îmi face un scurt brief… Lucra ca ospătar într-un restaurant de pe litoral, în România, atunci când a întâlnit un vecin. Nu-l mai văzuse de mult. Tipul plecase de câțiva ani din țară, la muncă în Occident, stabilindu-se în Olanda. Au stat la vorbe aburind a alcool iar ăla îi promite lui Nea’ Nelu că îi poate găsi ceva de lucru în Amsterdam: Ce dracu’ o arzi pe doi lei în căcatu’ ăsta de restaurant, mă Nelule? Te știam mai cu circuit la cap. Văd ca ai mirosit pizdă tânără și parcă ți-a storcit coaiele. Las-o dracu’ de ospătărie și vino cu mine să facem echipă în Olanda. Ia-ți și femeia cu tine dacă vrei. Numai să știi că dacă se bagă la mofturi io îi fut una peste gură, cu copil cu tot! Nu prea i-a plăcut lui Nea’ Nelu cum a vorbit omul de nevastă-sa dar ce putea să facă?! Banii erau mai importanți, căci doar așa îl puteau opera pe ăla micu’. Nu apucă bine Nelu să-și termine fraza că Rodica, nevastă-sa, se și repede să-l descalțe pe copilașul de numai un an pe care-l ținea în brațe. Îmi arată defectele pe care săracul le purta din naștere, la ambele picioare. Pe tălpițele roz și moi am putut distinge niște umflături de natură osoasă, ca două ciocuri de papagal, ce nu păreau a fi tocmai comfortabile mersului. Cei doi nu mințeau deci cu nimic, cel puțin în privința asta. O operație îi era absolut necesară. Nea’ Nelu își continuă nestingherit povestea… Au ajuns cu toții în Olanda, cu mașina noului lor “prieten”, Costel. În prima noapte au dormit la el acasă. Apoi Costel le-a zis că le va pune la dispoziție o cameră într-un apartament.
…Ne și vedeam cu cărămida de bani în buzunar. Și nu pentru noi mânca-ți-aș, că noi suntem obișnuiți cu greutățili. Pentru ăsta micu’, pupa-i-aș tălpițele lui de golan, îmi zice Nea’ Nelu pe un ton forțat părintesc. Apoi însă, ceva s-a rupt în bunul mers al treburilor. Costel le face cinste cu o masă într-un restaurant de lux din centrul Amsterdam-ului. Atunci le dezvăluie că de fapt el e pește și că tare bine ar mai fi pentru business s-o pună pe Rodica la produs.
…Haidi bre Nelule, că n-o fi vreo sfântă țiganca asta. Dă și ea din buci de vreo două ori pe noapte, da’ măcar știi că-ți vine-acasă cu suta de euro în dinți. Barem să țină si ea ceva în gură și să nu te mușcă pe matale de pulă ca să-i dai bani. Mai ales că-i borțoasă! La perverșii ăștia le place mult să fute de-astea cu burtă.
Wow! Nu conteneam să mă minunez auzind minciuna hoțului. În timp ce bărbatul povestea, Rodica dădea din cap aprobator. Amândoi păreau să creadă cu tărie în fiecare vorbuliță. Așteptam însă cu nerăbdare concluzia, numai ca să văd cât de departe poate merge cu imaginația un infractor român. Păi și ce-ați făcut? îl întreb cu vădit interes pe hoț. Păi ce să facem măi Adi, pardon Andrei, scuză-mă. I-am dat lu Costel ăla un patru’ș’trei peste ochi ca să mă țină minte o viață și ne-am luat bagaju’ d-acasă de la el. Am dormit pe stradă în noaptea aia. Noroc că un țigan ne-a zis a doua zi de centru’ ăsta de ajutor. Și-am venit și noi aci, că poate ne-or da niște bani, sau ceva, îmi răspunde Nea’ Nelu.
Cam asta era pe scurt ceea ce trebuia să îi traduc asistentei sociale, psiholoaga, cea cu care aveam să ne întâlnim cu toții în curând. Aș fi putut oricând pleca și renunța la întreaga poveste dar ceva mă ținea parcă lipit de oamenii ăștia. Să fi fost oare dorința de a ajuta cumva copilul, sau ambiția de a influența un deznodământ real al unei istorii inventate? Căci banii, pentru mine, nu reprezentau în niciun caz motivul implicării, cu toate că Nea’ Nelu încercase de câteva ori să mă momească promițându-mi un procent din “pradă”, în cazul unui câștig de cauză. I-am răspuns că tot ceea ce vreau este să îl pot ajuta. În plus, aveam să-mi urmăresc o măruntă cauză personală, întrebând-o pe asistenta socială despre un loc ieftin de dormit, pentru câteva zile, sau un job de voluntar. Înainte să intrăm în biroul ei, Nea’ Nelu mă ia de-o parte și mă chestionează: Mă Adi! Andrei, pardon. Tu nu ești prost. Te-am ghicit! Tu ești un intelectual, așa să știi. Doar nu ai crezut povestea mea, nu-i așa? Știi că-i vrăjeală, nu? Da’ dacă ne ajuți, să știi că eu te consider pe tine un sfânt. Vine rândul meu să-i răspund: Bre, dacă nu-ți credeam povestea nu mai stăteam acum de vorbă cu matale. Îți recomand să faci același lucru. Să crezi în ea. Atâta timp cât vom sta cu toții în camera aia de vorbă cu psiholoaga, ar fi foarte bine să crezi în poveste mai ceva ca în Biblie. Ca altfel, pula bani de drum!
Suntem în sfârșit poftiți să intrăm în încăpere. De la un birou, se chinuie să schițeze un zâmbet obosit o doamnă de vreo 40 de ani. E asistenta socială, psiholoaga! Ne invită să ne așezăm. Sunt doar trei fotolii iar pe unul dintre ele moțaie o ditamai matahala de pisică. Mă poziționez chiar lângă biroul psiholoagei, pentru a avea un permanent contact vizual cu ea. Rodica se așază, ținându-și copilul în brațe, pe fotoliul de vis a vis de mine iar Nea’ Nelu se proptește cu o bucă de spătar. Singură, pisica, se lăfăie nestingherită fără ca nimeni să îndrăznească s-o deranjeze. Îl aud pe Nea’ Nelu înjurând ceva printre dinți… Futu-ți gura mă-tii de mâță ce ți-aș mai fute una peste bot, așa, ca în curte la Medgidia! Rodica îi replică însă imediat, încercând să-și calmeze bărbatul: Taci mă Nelule că aici pisicile sunt iubite mai mult ca oamenii. Las-o naibii să doarmă. Nouă să ne fie bine și să facem dracului rost de bani!
Cam înghesuit spațiul. Dar ăsta poate fi și un lucru bun căci camera are să se îmbâcsească rapid cu respirațiile noastre ceea ce înseamnă nevoia unei aerisiri și, deci, o concluzie grabnică.
Abia atunci când mă uit mai atent pe desktop-ul computerului de pe birou înțeleg de fapt unde sunt: The open door. Trebuie doar să îndrăznesc a intra pe o ușă ce-mi stă larg deschisă. Dar, care dintre ele este aceasta? Este ușa din bezna minciunii sau aceea care conduce către adevăr?!