Călătorie indiscretă: 44. Pe Rhine în sus

E frigul naibii aici. Minus nouă sub zero de dimineață. Am plecat din Kotthausen. Începusem să mă plictisesc teribil. O lună e maxim cât pot trăi la țară. Am reușit să finalizez partea mea de munca la renovarea casei.
De data asta n-am mai fost considerat un novice. Am statutul cuiva de-al casei, pe ajutorul căruia se pot baza. Câțiva chiar mă priveau drept un potențial nou membru al comunității. Asta m-a făcut să le caut mai adânc în suflet. Îmi doresc oare o rezidență în Kotthausen?! Psihologia le-o cunosc din timpul primei vizite. Căldura din inimă le urcă în sânge până la o anumită gradație. Vasele mai periferice le rămân reci. E ușor să răcești în Germania chiar și vara, dacă plouă zilnic, fără oprire, timp de o săptămână. Singura bucurie din iarnă sunt copii cu derdelușurile și săniile lor. În rest, totul e trist atunci când vezi Soarele doar de câteva ori pe lună, în vreo după amiază în care și-a alungat vrăjmașii nori.
Nu-și imaginează o deschidere socială mai mare decât comunicarea amical-politicoasă. Se intitulează a fi o comunitate agrară dar viața și-o trăiesc tot pe ascuns, între pereții fiecărei case, în familia restrânsă. Întâlnirile de grup au loc din două motive: ședința din fiecare Miercuri seara sau cele câteva ospețe cu prilej festiv. O dată pe săptămână, are loc un curs de gătit pentru retarzii mintal și handicapații emoțional. Când e vorba de mâncare, atunci vine cu mic cu mare. Meniul următoarei ședințe de terapie prin gătit este stabilit cu cel puțin două săptămâni înainte. La fel, cine vrea să prindă o strachină, trebuie să se înscrie din timp într-un tabel. Totul este foarte bine organizat. Rar, printre datele din calendar și orele exacte, se mai strecoară în viața lor câte ceva spontan. În general, spontaneitatea lipsește în Germania. Totul se desfășoară conform programului și al rutinei. O steluță de imaginație din partea noastră, cei care muncim și trăim în Kotthausen, ar fi fost să ne întâlnim fără vreun anume pretext. Să stăm așa, simplu, degeaba, în grădina lui Tom, vara, și să fumăm niște iarbă pe care am fi putut-o cultiva în câteva răsaduri private. Puteam contempla împreună viața. Dar nu! Aici, totul trebuie să se întâmple cu un motiv. Dacă muncim atunci trebuie să funcționăm uns, precum mașinăria. Dacă dormim, să o facem devreme dară! Mâine, poimâine și în orice altă zi identică cu cea de dinainte, programul încărcat ne cere să ne trezim o dată cu animalele. Dacă trăim în colectivitate, ne-am putea măcar imagina că suntem o familie. Treizeci de oameni au posibilitatea de a se cunoaște unul pe altul, eliberându-se de sub carapace.
Totuși, sub carcasa de gheață, recunosc, le-am descoperit acestor oameni gentilețea sufletească. Trebuie mai întâi să semeni cu răbdare binele la temelia capacității lor de apropiere umană. Abia apoi, după eforturi uriașe de apropiere, ți se va răspunde cu încredere. Devine o prietenie durabilă, precum orice e nemțesc.
Se întâmplă rar și acte spontane, ziceam. Când o mâncare a reușit, gospodina își trimite invitațiile cu jumătate de oră înainte ca masa să fie așternută. Vai, au fost luați pe nepusa masă! Surprinși de invitație, fac felurite supoziții privind gustul mâncării. La cină, oricând, se discută în principal despre muncă. În rest, se bârfește. Ultimul din capul satului, n-au trecut nici cinci minute, a și aflat de pârțul tras în drumul spre staul. Imaginează-ți accidentul de după ziua mea. Am fost vedetă de breaking news timp de o săptămână. Știrilor despre căderea de pe schelă li se făcea mereu update…
Pe Andrei îl mai doare un pic piciorul.
Da, săracul, am auzit! Bine că a scăpat doar cu julituri. Auzi, dar cu materialele ce s-a întâmplat? S-au distrus toate…?
Cum să se apropie unii de alții?! În sala unde mi-au organizat petrecerea cadou se întâlnesc unii, Vinerea. Cântă în cor. Le aplaud cu entuziasm inițiativa de atingere sufletească chiar dacă e cu mult diferită de spiritul latin, cel cu care sunt obișnuit din România. Despre petrecerea surpriză, desigur, aflasem înainte. Fusese și ea pregătită atent din timp. Cadrul e unul festiv. Pare o sărbătoare dintr-un cămin cultural. La grande salle (locul în care se țin seminariile despre tratamentul prin acupunctură la cai) reunește acum sufletele întregii comunități. Îmi celebrează ziua de naștere. Am împlinit treizeci și șase. Le mulțumesc tuturor și le urez, la rându-mi, să trăiască din ce în ce precum o adevărată comunitate. Pentru asta e nevoie să se înțeleagă drept o colectivitate spirituală a cărei vibrație materială este cultivarea pământului și îngrijirea animalelor. Din nefericire am cam înghețat cu toții, căci încăperea nu fusese deloc încălzită înainte.
Remarc și niște aberații de comportament… Ți-e foame? Ia de aici un cartof!
Nu e zgârcenie cât frică. Teama de a nu irosi agoniseala, asta denotă sistemul economic care îi are în stăpânire. Frica de a nu pierde. Bunurile, în special tot ceea ce ține de tehnică, sunt porția lor de imortalitate. Trăiesc în comparație cu obiectele muncii lor. Trăinicia, trecută de controlul tehnic de calitate, li se pare a fi atingerea țelului suprem. Dacă un șifonier e făcut să reziste nouăzeci de ani atunci tu, omul, germanul, cel care a dat formă lemnului, nu ai cum să trăiești mai puțin decât el. Cu cât îți mobilezi mai mult viața, cu atât mai comfortabil îi dai speranțe siguranței tale individuale. Se ține pasul cu tehnica vremurilor noi. Nemții își schimbă mașinile o dată la doi ani. Automobilul e o mândrie națională. Mașinile sunt parte din familie. Și le iubesc. În Kothausen, recunosc, oamenii nu pun atâta preț pe o caroserie și-o marcă. Se vorbește despre mașini-unelte, tractoare și fierăstraiele din atelierul de sculărie. Siguranța oferită de eticheta unui produs german, de la conservă la robot, le dă nemților senzația de înzeificare, de nemurire. Nevoia lor de consum vine din dorința extra de a urca mai sus, pe scala valorilor agreate și recunoscute social. Ne cântărim viețile cu greutatea avuției din bancă.
La ferma din Kotthausen, măcar, oamenii au renunțat la consumerismul vieții de oraș. Motivul, poate că a fost întemeiat și de un soi de zgârcenie deghizată în economisire. Știau că n-am niciun ban și că vreau să ajung la Berlin dar, nimic. Le înțeleg economia dar până la un punct. E iarnă, e adevărat, și nu mai au ce recolta. Trăiesc din agoniseala lunilor de vară. Au de plătit credite la bancă. Însă de aici și până la a mânca pâine pe pâine e totuși o mare prăpastie.