Călătorie indiscretă: 43. Prima zi de după 36

Ieri am aflat de teribila moarte a lui Bob. Nu îmi fusese unul dintre cei mai apropiați prieteni dar apucasem să ciocnim, la Loggia, câteva pahare închinate vieții. Cred că îl cunoscuserăm amândoi în același timp, atunci când, dacă nu mă înșel, venise la bar să bea însoțit de câțiva prieteni musculoși.
Intrând pe Facebook am fost șocat să citesc un status care spunea Odihnește-te în pace, Bob! Intrigat, am întrebat oameni din grupul de cunoscuți comuni, sperând să nu fie vorba chiar despre acel Bob. Din păcate el este acela care nu se mai află printre noi, în viață. Am înțeles că a suferit un accident de motocicletă, noaptea, pe Moșilor, o mașină tăindu-i pur și simplu calea. Moartea sa a survenit instantaneu căci în urma încolăcirii celor două bucăți de fier, Bob și-a frânt gâtul.
Nu întâmplător îți scriu toate astea, profund emoționat de dispariția fostului nostru amic. În Amsterdam am putut asista la câteva accidente dintre care unul de bicicletă…
Plecasem de la hostel împreună cu Rachel, posesoarea biclei cu flori, o americancă care completează echipa voluntarilor creștini. Mergeam pe Bloemstraat, strada hostelului nostru, îndreptându-ne spre Prinsengracht. La o intersecție oarecare vedem o femeie trântită pe caldarâm, chiar în mijlocul străzii. Bicicleta sau, mă rog, ceea ce mai rămăsese din ea, își sprijinea întreaga greutate pe trupul nefericitei. Nu apucasem să surprindem mai multe și nici să cunoaștem cauzele. I se făcuse rău sau, cel mai probabil, se dezechilibrase și căzuse. Totul părea incredibil de firesc, de parcă în acel moment acea fată ar fi trebuit să zacă acolo, întinsă la pământ, în stare de șoc. Asistam, parcă, la o regie perfectă a filmului unei vieți care acum își desfășura actul final.
Tremura inconștient din toți mușchii și aproape că agoniza. Câțiva trecători opriți încercau să-i dea primul ajutor. Îmi aduc aminte că Rachel a intrat în barul din apropiere strigându-le din toți rărunchii mesenilor după ajutor. Îi întreba imperativ dacă este un medic printre ei. Olandezii, abia dacă și-au ridicat fundurile leneșe de pe scaune. Ieșit din cafenea observ că fata nu mai mișcă. Rachel începe să-și scâncească neputința, întrebându-mă sacadat, în șoaptă, motivul pentru care trebuie să se întâmple așa ceva. Empatiza puternic cu suferința muribundă a fetei. Încerc să o liniștesc din priviri dar nici eu nu știu ce să îi răspund.
Vorbiserăm până atunci despre menirea oamenilor (i)luminați de a împărtăși lumii credința lor vie în puterea universală, în învierea spirituală a omenirii. Tocmai ce îi spuneam despre lumina pe care o purtăm cu toții în interiorul ființei noastre precum o flacără a nemuririi. Îi dezvăluiam cum am ajuns să nu mă mai tem de propria moarte tocmai pentru faptul că simt cum sufletul îmi poartă în el eternitatea. Și, bum! Surprindem deodată, în fața ochilor, un om gata să-și ia zborul din această convenție a realității cotidiene pe care o numim, impropriu, viață.
E vie. Fata își revenise simțirilor. Eu și cu Rachel putem pleca liniștiți mai departe, de parcă ar fi fost în puterea noastră să fi făcut ceva. Dar, dacă materia din care e plăsmuită această femeie muribundă nu și-ar fi conștientizat forța vitală, menirea sa, astfel încât ea să poată reînvia, ea s-ar fi descompus acum în feluritele elemente care o alcătuiesc. Și-ar fi cedat probabil corpul în schimbul unor aripi eterice cu care să se poată ridica din locul de unde picase în agonie, de acolo, de la pământ. Viața este o cădere a spiritului în cunoașterea materiei, gândesc cu voce tare în timp mă depărtez încet de locul accidentului.
Am lăsat-o neterminată, fără conștiința unei anume explicații logice, această scurtă povestire, până astăzi. E prima zi de după ziua mea. Îmi tot spuneam, recitind-o de câteva ori, că îi voi găsi un motiv întemeiat pentru a o încheia. Căutam o concluzie. Și, iată, ea nu a întârziat să apară…
Am început ca de-obicei, de dimineață, lucrul la renovarea casei din Kotthausen. N-aveam niciun chef. Aș fi vrut să fie din nou ziua mea pentru a mai fuma ceva iarbă și a visa cu ochii deschiși spre natură. Câteva găuri cu bormașina în pereți, pentru niște doze electrice și poftim, cineva apare aducând niște materiale suplimentare. Sunt plăci de OSB și altele, necesare șantierului. Le încărcăm încet pe toate, așezându-le pe platforma de afară, un fel de schelă-lift. Încep să urc cu mașinăria pentru a le băga în casă prin fereastra deschisă a etajului. Nimic complicat. O mai făcusem de zeci de ori. Tot astfel, am evacuat pe geam un acvariu uriaș care, cred, cântărea peste o jumătate de tonă. Platforma-lift are puterea să urce câteva sute bune de kilograme, mi se spusese. Este destul de simplu construită: niște fiare zdravene, sudate, care prin elongație se pot ridica până la șapte metri, totul prin forța unui ax central pus în mișcare de motorul electric. Azi părea leneș. Liftul nu voia să suie mai sus, oricât l-aș fi mânat eu, apăsându-i butonul de comandă. La un moment dat aud niște trosnituri. Ce poate să fie rău în asta? Mașinăria nemțească trebuie să fie trainică. Mă trezesc căzând în gol de la aproape trei metri. Instantaneu, simțind cum pică peste mine mormanul de fiare și materiale de contrucții, primul meu gând este unul pe care îl mai avusesem în accidentul de mașină. Acum trăiesc un déjà vu. Mor! mi-a străfulgerat pentru o secundă întreaga conștiență! Liftul cedase sub greutatea încărcăturii iar axul pneumatic a ridicat în aer cealaltă latură a platformei, cea opusă mie. Fusesem într-o catapultă. Nu am timp să înțeleg ce se petrece dar realizez că o grămadă de fiare sunt pe cale să mă strivească. Cădeau la întâmplare cu toate și, ceea ce era mai rău, platforma amenința să se răstoarne cu întreg tonajul ei. Am scăpat ca prin urechile acului. Se formase un locșor firav între plăcile de lemn și balustradă. Pe acolo m-am putut strecura, rămânând înțepenit la mijloc până când totul s-a oprit din uriașa angrenare de forțe. Abia dacă mai puteam respira. Sunt complet blocat în încolăcirea de metale, picioarele nu mi le pot elibera, dar sunt viu! E pentru prima dată când țip pentru ajutor și, nu știu de ce, mă simt întocmai ca fosta mea pisică neagră, Cri. Bietul animal îmi plângea în brațe atunci când aveam să îl abanzonez în scara unui bloc. Făcuse pe ea, aveam să descopăr ulterior. Eu mă pot abține, semn că mușchii și creierul funcționează în parametri. Abia după ce aveam să scap din încarcerare, ajutat de către salvatori sosiți în grabă, aveam să înțeleg ce se întâmplase. Din cauza vechimii, liftului îi cedaseră sudurile așa încât totul s-a putut răsturna cu susul în jos. Nimănui nu i-a venit să creadă că scăpasem teafăr dintr-o așa încrâncenare, cu doar câteva julituri superficiale. Singurul care nu e surprins sunt chiar eu. Bun, am mai pierdut o viață din suma celor nouă dar am început o alta, nou nouță. Mă uit la beculețele colorate în verde-roșu din geamul vecinului și îmi zic: Azi, parcă e Crăciunul! Tipul, ieșit în grabă din casă la auzul bubuiturii, îmi vorbește dăruindu-mi un zâmbet din inimă: Acum cred și eu că te-ai trezit la viață!
Așa era. Mă deșteptasem dintr-o lungă adormire a ființei. Seara avea să dea prima ninsoare.