despre cum să-ți furi căciula singur

să-ți uiți închisă căciula, știi tu unde... mai ales că, după ce ai plecat, amintește-ți, cheia ai condamnat-o să cadă pradă ghenei blocului.
oare să se fi întâmplat așa, încât chiar să nu-ți mai pese de acea căciulă?
păi ș'atunci... acum, de ce-ai mai fura-o?!
totuși... chiar ai lăsa-o tu, părăsită, prizoniera propriilor tale ambiții, a neajunsului de a nu fi fost destul de purtată prin lume pe un cap precum al tău?
sparge ușa! dă un telefon! de partea cealaltă a undei sigur găsești un prim ajutor.
sau, cumva, crezi că ai fi pozat purtând costumul unui dependent față de o măruntă legătură cauzală cu o căciulă? da, cred că ți-ar fi rușine să apari așa. cum să-l vezi pe Adam cu ceva pe cap? și mai rău... cu un prezervativ împielițat pe sex?
bine! nu e chiar banală, căciula asta. doar d'aia ai și ales-o, dintre toate, la raionul de vânătoare și pescuit. despre acea căciulă îți vorbesc!
m-aș pune în locul tău... cum ar putea oare, chiar și o anume căciulă, să însemne pentru tine ceva mai mult decât un fular, sau o pelerină de ploaie. o iubești, cumva?
nu-mi răspunde. cum să poți iubi un lucru atât de neînsuflețit?
iubești un om, un bărbat, da, o femeie. sau tot ce simți că-i viu. o căciulă, doar ți-o pui pe cap atunci când părul e proaspăt zero. și asta fără ca măcar ea să o poată simți, energia din tine, în momentul când ești atins de căldură.
e drept, o căciulă nu are cum avea emoții, darămite ambiții. însă ființa dispusă la a se încălzi, le are!
sub ochiurile de lână se coace o minte care desenează, orgolios, piscuri ninse cu ambiții. doar că-s negre, toate. sub scoarța învelită nu-i defel o albă ca zăpada.
văd pitici, acolo, care lucrează zi și noapte, le prelucrează la strung. producția de ambiții arde la foc continuu. le proiectezi apoi, proaspete, peste alte capete încăciulate.
incredibil! uite câte căciuli, iarna, pe stradă. acoperă cu toate un înveliș gol, chelia aceluia-tocmai-creat, la ceasul când ambițiile încep să-i iasă ca pe furnal din minte.
cam eclectică asocierea de imagini, recunosc. dar formularea avea o umbră interogativă...
ce te faci când vei realiza că stocul tău de ambiții, în mintea aceea pe care o ascunzi sub căciulă, scade? mare atenție! vei putea crede că mori.
sau poate că abia acum trăiești, te-ai gândit? mai vibrează și altceva în tine, și nu-s doar piticii. e vibrația ta, e sufletul. lui nici că-i pasă ce-i aia o căciulă, atâta vreme cât există spre a-l încălzi. nici de ambiții nu-i pasă! știe că vor muri la o adică, împreună cu mintea, la strung.
admirația de sine. nu-i așa că ea-ți dă toate mințile peste cap? ego-ul dezgolit în oglindă și gata să-și întindă aripile. cum ai mai arăta cu căciula aia? știi doar că-ți stă bine.
e adevărat. totuși, se pare că îți scapă ceva din vedere: siguranța pe sine. fericirea momentului de a fi tu, eu, acela ce sunt, așa cum ești și tu, un nud fără nimic tras peste imaginea din față.
nu-ți mai ascunde privirile!
oare care, anume, ambiție, și mai mare, s-ar naște dacă tu nu ai fi privit deja miraza ta de exemplar unicat? ai vrea să fii un împărat sau... poate că Dumnezeu?
cu cât de multe greutăți să-ți mai distorsionezi iubirea din sine, dacă pui continuu în joc sumedenie de ambiții? (cele mai multe, dacă nu chiar toate, te alungă din unica-ți esență de rai. astfel ajungi să le răspunzi ălora care și-au pus ambiția să-ți schimbe optica spre iad)
doar ce aflu asta, cum că la o ambiție se poate răspunde într-un anume fel: cu una și mai mare.
e clar că n-o să-ți furi singur căciula. și chiar de ți s-ar face frig, poți lua oricând alta de la magazin. sunt suficiente pentru toată lumea. în plus, vin turnat pe capul oricui lasă la o parte orgoliul de a se privi pe sine acoperit, în mod inexorabil, de ambiții stupide. admite, ai pierdut-o! trufia.

  

doctrine. de care?

aici e București, România.

mă rog... dar cât e ceasul, totuși?

deja bate al treisprezecelea, cum de-i așa târziu?! 

măcar de-ar ieși, de-acuma, uniunea aia națională. bătrânul Iliescu, încă ar mai putea supraviețui, ceva vreme, visului său de comunist împlinit. azi și-a luat rămas bun de la catedră. cu capul golaș și cu pălăria în mână, așa s-a întors, decrepit, la doamna Nina. ea a rămas acasă, de data asta nu l-a însoțit la vot.

tânărul doctor a luat de la oameni o notă aproape cât cea a bunicului său, maestru, atunci, în ’92. rețeta spirituală fu bine transferată iar tronul se ocupă după alegeri cu unicul nepot moștenitor. 

în sfârșit, începe să nu se mai gândească nimenea la comunism, aici, în România! a fost un vot de primenire. s-a mai rotit un pic centrifuga capitaliștilor de junglă, ăia vechii, ăia care i-au schimbat la față pe îmbogățiții lui 1990.

din 2012, cică ar începe sfârșitul. să fi venit apocalipsa concupiscenței? cei care fac la ceasul ăsta din urmă să se formeze o nouă clasă socială cu putere politică, să fi fost ei aleși ca îngeri salvatori? nici gând! ăștia sunt vârcolacii școliți la clasa lui Băsescu și a lui Năstase - diriginți - după modelul proto-înaintașilor .

poate chiar va fi un sfârșit: al nevoii cuiva, a oricui, de a fi condus de către altcineva decât de propriul sine... 

o stea de mare

frumos se țese gândul pe care urc. dar și cobor pe el. în inimă, acolo...
e puls. îl simt adânc. întreg oceanul stă pe mine. greutatea lui mă strivește peste tot, deasupra, dinăuntru. m-a cuprins iar eu mă sparg, nu alta. dau de o lumină. iese un semn de la suprafață.
de acolo știu ce înseamnă suprafața: a mea. aflu ce-i pielea, cum o colorează Soarele, expusă la aer. acolo, de unde doar lumina-mi mai apasă trupul, dar nimic altceva.
trăiesc în carnea mea? 
ating o poartă-n tavan. sunt la mansardă, m-am mutat. e provizoriu, cât garsoniera mea de la subsol se dă cu alb. așa respir de câteva zile, prin ferestre pictate în acoperiș. .
trag aer din cer.
de sus, de la mansardă, visez. încep să fac din mine o minune, un arc: un circuit de aer viu. îmi umflu mai întâi pieptul. răsuflu apoi totul spre abis. ajunge acolo, sub pământ, în demisol.
mă trezesc. zugravul curăță pereții gri, îi dă cu alb.
închisul prinde viață, îl văd cum se deschide. răsare un fascicul de căldură vizuală. e o cu totul altfel de radiație decât în grotă: nepătată e camera mea.
nimic grotesc în asta. 
aceeași rază care din vis aprinde lumina, în demisol. e un echivalent schimb de căldură între noi.
respir: ființa e între obiectivul interior și exteriorul din poză. din vis, mă-ntorc pe dos. ies imediat la suprafață, tras din străfunduri de-o față cunoscută de icoană.
echilibru.
lanterna de peste ape mă prinse-n mreajă și e mai mult decât abisul din adâncuri.
un déja-vu, ce va urma...
 

doriți un foc, vă rog?

ai face scrum un an de zile? primul tău an. să-l pârjolești din memorie, ca și când nici n-a existat.
sau poate ultimele tale luni din viață. le-ai da foc ca să le tragi fumul în piept?
deschide pachetul. câte au mai rămas?
bun, și dacă tu ai ști că acea ultimă țigară, fiecare fum, înseamnă încă un an ars? ai mai fuma-o?

religare, în oglindă

adică ce? dacă eu pot să-mi fac o idee, un context căruia să-i dau viață, de ce nu aș imagina atunci o religie? iar tu, care mă citești, de ce nu ai face și tu una? a imaginii tale, așa cum o oglindești în vis. o icoană din propriul trup cu care iei act ca ființă. religare cuprinde altceva decât sensul său obișnuit: acela de a strânge laolaltă, cu putere, acela care sugrumă deschiderea spre avatarul din tine. te obligă să împarți aceeași imagine șablon cu a altora. e singura cale ce ți se așterne de-a gata. dacă nu crezi în ea, ca ei, atunci nu ești de-al lor. ești diferit!
iar faptul ăsta, găsești că e un lucru bun, sau e rău că ți se întâmplă?
vezi ceva comunicând cu tine, de acolo, din adânc? poate că vrei un alt exemplu decât cel oferit și consumat de media umană. te bucuri, așa, să tot descoperi. ajungi să zărești mai mult, și mai departe...
ființa ta o simți comunicând la un alt nivel. parcă e acel univers paralel: un fior în carne și totuși ceva venit din afara ei. asta poți doar tu să o trăiești, oricât ar pretinde cineva că e doar una singură, calea: aceea!
sunt milioane. un infinit de piese care completează, împreună, acel puzzle. e imaginea ta, unde te potrivești în cadrul interior cu lumina de afară. buzele, ochii, limba, carnea, totul îți arde cu o sete de și mai mult. se urzește. tu-l vezi în retrovizoare cum țese căi pentru ca, apoi, ele să se reunească de la sine. și eu fac asta. și tu.

can run, can't hide

atenție, se deschid ușile! pe peron așteaptă diavolul. aproape că fug. e ca o umbră, mereu, în spatele meu. n-are vreo formă și totuși îi intuiesc corpul. pe mine nici nu mă mai văd de atâta contrast. simt că eu sunt cel care visează acum. 

visez că alerg. aș găsi un loc în care să mă ascund mai bine. totul curge pe străzi. n-am deloc contact cu solul, sunt infinit mai rapid decât orice fantomă. 

pe ea o simt în ceafă: frica. 

dau peste frânturi de imagini cunoscute, de prin călătorii. îmi fac curaj. trăiesc încă un trip cu noi amintiri?! mă ascund într-un wc public, parcă din Paris. pesemne că acela care mă urmărește bea, cu sete de răzbunare pe sine. e negru de ură, e din Africa: emigrant. i-aș da chiar eu o lamă să-mi taie buzunarul dar nu dau de el, fizic, în spațiu. ceea ce găsesc e că timpul e nimic. 

privesc la degetul arătător, acela care-mi dictează într-una încotro mă îndrept. iar mă tem, de-aia mă tot feresc. gata, fără planuri de data asta! sunt biete năluci ale minții. zac moarte, la margine de vis. sunt răpuse de fiorii amintirilor din viitor. mă bântuiau zgândărind gena propriilor temeri de subconștient.

mă trezesc și reînvârt rola. văd un film ce-mi pare a fi altceva decât horror, ceva deloc dureros. fac travelling în spirală, pe arcuri cât mai deschise. totul e să plec din mijlocul cercului înconjurându-l mereu cu centrul privirii. focusez vizual propria-mi ființă. alb-negrul tocmai e o peliculă color.

val după val

cu cortul, pe nisip, vezi cum pare că încetinește, până când zici că nu se mai mișcă. timpul. marea-i chiar în față. devine clipa de trăit, clipă după clipă...

cu cortul

ba, chiar de două ori i s-a întâmplat: pe vremea sclaviei și în lagărul socialist. altfel, să nu-i fi fost îngrădită întinderea pasului, ar fi depășit demult orice graniță.
așa i-a fost să fie, să rămână o vreme pe aici. l-au prins, oarecum, în lanțuri apoi i-au dat drumul și i-au spus că trebuie să se naturalizeze în spațiu sau să plece. dacă nu, îl aruncau undeva, numai să nu-l mai vadă ... e prea tuciuriu!
e închis la culoare, într-adevăr, e un pic mai altfel. mai e și bun imitator al naturii. nu i-a fost deloc greu să-și îmbunătățească maniera de viață, crescându-se făurar.
cu cazane, în căruțe cu cai și coviltir, i-a fost mai pe suflet scânteia decât vatra care arde, colorând cultura locurilor părăsite cu propria-i suflare. pământului, acolo unde și-a trântit cortul, i-a tras un orgasm cu limbi de foc.
acum, migrația îi ține o mică lecție: de-aia parcă stă pe loc. el confirmă totuși să fie pretutindeni. e un pionier, simțindu-se oriunde acasă, de la marginea așezărilor. din țigănie.

studențească

Magheru, aproape de Piața Romană, închiriez garsonieră plus dependințe unor studenți, zice unul.
altul, care a văzut-o, comentează:  e un beci fără geamuri. se coboară într-o cameră unde te aștepți să găsești conservele cu murături. în dreapta încăperii, în colț, ai un closet, o cabina de duș și, lipit de ele, stă aragazul și o masă. cică poți să gătești direct de pe wc.
spun că demisolu-mi e dintr-un alt film.

de ce fugi

era o întrebare?
e clar o întrebare - de ce fugi - din moment ce tu ești cea care mă întrebi.
atunci, în cazul meu, e doar o afirmație.
chiar, de ce fugeam toamna trecută? pesemne că lumina începuse să-mi lipsească. vise de un călător-violet dar, mai peste tot, nuanțe în gri-București. aveam dor de culoare. noroc cu o vară frumoasă, așa povestea e continuă...

ca și cum ai spune totul

să aibe o pulă și două coaie, așa vreau să fie iubitul meu. și pula să fie una vorbitoare.
mare? mică?
asta-i, că nu știu!
dă-i atunci o gură pulii si-o să afli de la ea...

întâmplarea de a fi Tu

...în fine, de ce le-ai bloca, dacă tot sunt acolo, dacă tot zici că ai nevoie de ele? de ce le-ai opri să vină?! atunci ai cea mai mare nevoie, să le lași libere, atunci, când te doare încăpățânarea cu care le-ai tăiat calea. altfel, de ce le-ai mai chema nevoi, griji? ar putea fi întâmplări firești pornite din a fi Tu.

dor de viață

așa e. atunci când simți că le-ai cam trăit și avut pe toate. au fost așa cum le-ai vrut, oricând vei fi voit ceva. vorba lui Sinatra... I've been a puppet, a pauper, a pirate, a poet, a pawn and a king... 
sunt plictisit sau, cum ar zice francezul, dezabuzat? oare să mai fi rămas un pic care să-mi dezlănțuie curiozitatea? pofta de viață...
mă întrebam azi dacă iubesc oamenii și, dacă, chiar am iubit vreodată pe cineva. sau doar am dat impresia? ei bine, nu!
pășesc în aglomerația din supermarket. dintre toți, o puștoaică blondă încearcă să facă promoție la nu-știu-ce. i-aș fi zis din deget că nu-s interesat dar, înainte de toate, fac cumva să privesc adânc în ochii ei. văd viață. fata începe să fiarbă, se bâlbâie teribil. ar trebui să repete un text ce-i fusese dat a-l învăța pe dinafară. nu-i iese deloc, nu-i defel o actriță unsă. nici un automat de cuvinte goale.
vădit, e emoționată. pare la primul job de genul ăsta. e pusă față-n față cu oameni străini. culmea, trebuie să-i convingă cumva să aleagă de pe raft ceva. nu-mi pot stăpâni zâmbetul.
e de drag. fata realizează că e inutil să continue poezia marketizată. nici măcar un cont de facebook n-aș avea, de unde să verific dacă am câștigat ceva din ofertă. așadar îmi întoarce cu sinceritate surâsul. văd bucurie. în sinea ei își zise că, așa, a dus misia la bun sfârșit. nu m-a convins neapărat să cumpăr, cât a înțeles că are chiar ea nevoie să se convingă
poate că ar trebui să fac la fel. să merg până la capăt cu sinceritatea, o dată ce am început s-o trăiesc. recunosc, nu prea-mi place să termin nimic. e din lipsă de răbdare, poate. din teamă de rutină, cum că m-aș plictisi.
am început recent, cu tupeu, să iubesc viața. la genul ei frumos, de ideal. deci ar fi bine să dăruiesc sentimentul mai departe, oricui simte, în loc să-mi tot neg iubirea de oameni. oare mă voi îndrăgosti, măcar așa, un pic, cândva?
o ascult pe Aura Urziceanu, Dor de Viață

la popota lui Sanyi

poetul s-a născut român iar bucătarul e pe jumătate ungur. Priviți... Această rață! Ea, chiar și moartă, zboară. Pe ea o ține-n viață doar dragostea (de țară).
rața nu cunoaște ce-i aia metaforă dar va recunoaște de îndată ceaonul unde-ar poposi: acolo, la popota lui Sanyi din Vama Veche...
de fapt, mi-e dor de fetele Fresh! mi-au dat să gust dintr-un tort pe care n-am cum să-l mai uit...

după chef

spun orice vreau, ce simt, ce-am chef. îmi asum precis riscul de a-l dezamăgi pe cel care poate că așteaptă acum să mă audă zicându-i exact opusul. apropos... n-am niciun chef să merg de festival, la Anonimul, la Sfântu Gheorghe 'n Deltă!

copilărie, ce surpriză!

dau un portofel doldora la schimb cu un baton de pingui! să fi auzit așa ceva, aș fi zis, jur, că e nebun sau copil. kinder este surpriza mea preferată cu ciocolată. bun, am pus-o în coș. lângă pinguin, mi-am compus din minte o salată de somon crud-afumat. rucola iau acum, de la mega, iar roșiile mâine, cu gust de piață. punga e gata așezată... kinder-ul stă deasupra, pentru când îi voi fi plătit tot casieriței. afară, nici nu știu ce să fac mai întâi. să deschid ambalajul cu singura mână rămasă liberă? să arunc guma din gură? ah, uite un coș! e apărat de o pălărie din metal deci cam incomod să o scuip direct acolo, în gunoi. hai s-o așez cu limba pe vârful de deget. lângă coș, o gospodină cu un cățelandru deghizat în miel tuns. femeia își privește de pe bancă lumea, interiorizată, o stare dintr-o altă dimensiune. micuțul aspirator de praf se arată avid de curios în lumea reală. mirosise ceva cu ochii lui vii. simte când trec prin fața lui și uite-așa avem contactul vizual. îmi zice direcția unde se holbează. pe jos, sub banca ocupată pe sfert de contemplativa stăpână, tânărul caniche e interesat de silueta obeză a unui portofel. de imediat lângă, coșul de gunoi mă invită să-i țintesc burta deschisă cu proiectilul din gumă. doar că acum e toată lipită de deget. nu mai pot scăpa așa ușor. înaintez scuturând din mână, nici gând să se dezlipească! abia realizez cum ajung la un pas mai departe de coș. îmi întorc pasul. uit și de ciocolată. doamnă, vedeți că e un portofel căzut sub bancă! tresare speriată ca din somn: ce? unde? ce?! cu o simplă zvâcnitură din deget guma se desprinde și cade printre resturi. femeia înțelege încotro să ațintească privirea. are o idee. vai, cred că e al doamnei cu copil care a stat aici mai devreme! îmi trăiesc șocul abia un pic mai târziu. desfăcând ciocolata, atunci realizez că am dat pentru ea la schimb un portofel burdușit, returnându-mi-se un pumn de mărunți, restul de la casieriță. la câțiva anișori, în copilărie, apreciam gustul surprizei fără să vreau să știu și cât ar costa ea. data viitoare poate iau un mars.

un fum, de Garibaldi

un lux. dacă atinge cotidianul, se transformă în orice altceva decât într-un lux. aș fuma un Sobranie, din ăla colorat, pe care să-l simt intrat în mine nu doar ca pe orice fum opac din țigară. culoarea e să vezi momentul ăla de sublim orgasm al gestului. așa să tot vrei să fumezi mereu... idem și cu arta, doar că ea nu rănește cu intenție inima nimănui: o cântă! o dată ce marii compozitori au născut din numele lor de identitate cartierul Floreasca, rezidenții vechilor blocuri comuniste de acolo au și scos în stradă simfonia de-a trăi. silabiseau titlurile plăcuțelor cu străzi până când, iată-l, apare unul singur care părea să nu fie la fel ca toți ceilalți. Garibaldi se plimba solitar, gânditor, prin parcul ăla înzestrat cu cinematograf, acolo unde oamenii îi montaseră recent statuia de amintiri. ajunsese direct din focul revoluțiilor pașoptiste, ca să se stabilească pe aleea din Floreasca. adresa de pe bloc i s-a dat gratis din partea poporului, încât tăblia cu numele său să ajute la democratizarea artei. măcar atâta bucurie să fi avut Giuseppe, a-i elibera pe muncitori din micuțele lor apartamente, afară, în parc, la iubire, dând sens semnăturilor de compozitori din alte veacuri.

fără frână

gata, ți-ai luat biletul. de-acuma știi că poți oricând să cazi. în zbor ai nevoie de un pilot, o mașinărie zburătoare, vieți omenești călătoare, de un rezervor până la destinație, eventual și de un turn de control sau de ceva public figurant în sala de așteptare, asta ca să ia ființă momentul esențial din care să nu te mai întorci. se spune că dacă aeronava a trecut deja peste jumătatea distanței, în caz de pericol, piloții ajung la punctul în care orice manevră spre înapoi devine fatală. tot planul depinde de clipa de aici încolo, de imaginația și tehnica aviatorului. de fapt, nu e niciun plan. pe cadran e o limbă nevăzută, momentul mereu prezent și unic. în acea clipită, ai nevoie de cea mai puternică motivație, ceva din sine în care să te încrezi. în cinematografie, îmi spunea un prieten care scrie un scenariu, e în natura filmului ca personajele să atingă acel punct de unde nu se mai întoarce nimeni înapoi și nici măcar autorul regiei. este elementul cheie, surpriza oricărei ficțiuni prin care curge sânge viu. mă întreb, știind că motivul oricărei ființe de a fi înseamnă evoluție, cum să fi fost clipa pentru sălbaticul din copac, când a ucis de foame pentru prima dată? să-și fi șters oare complet din conștiință, acum, efortul de a-și răpune cu piatra animalul în numele propriei evoluții? iată că a ajuns să-l domesticească și apoi tot îl tranșează pe masă, steaks. crescut din șarpe, omul-maimuță - cel mai avid prădător - când a fost să cadă într-o baltă de sânge, se îmbăia iar mai târziu se spălă de păcat. the point of no return. eu, a fost să nu pun deloc frână bicicletei ca să încep să-mi văd clipa. de atunci, prezentul mă bucură etern.

air. all I need

sunt superstiții și superstiții. îmi place să le descifrez sensul... să pui mâna la gură atunci când caști! ba chiar să înghiți căscatul atâta cât ești în societate! asta vine din popor, cum că pe gură se vâră un drac atunci când o deschizi cu poftă. n-ar fi fost defapt o problemă - dracul care-și strecoară coada - țăranii știu că nu-i chiar așa de necurat cum pare. din nefericire, în loc ca el doar să te gâdile cu cornițele la plămânii afumați de tutun, a vrut mai mult: să nu te lase să respiri. treaba a fost că prohibiția căscatului s-a extins în codul de bune maniere. totuși abia îmi stăpânesc unul. e respirația aia când mi-e foame de aer. inspir pe gură, pe nări, umplu tot mai adânc plămânii. intră în mine parcă ceva bun, mă confund cu extazul. cu siguranță nu-i diavol sau, dacă e, cred că-i unul cu aripi. țin pieptul înainte, plexul solar se întinde a bine. explozie. dau afară tot răul. blocajele se degajează. fusese un plav pe canal. trăiesc ca un fel de orgasm, fulgerul ala de intensă de eliberare, geamătul triumfal. apoi, o dulce amețeală ține din inimă și până în creier. urcă peste tot. mi-a trecut somnul, aș mai vrea prin aer. căscatul, zic alții, e gestul de final prin care-ți lași trupul să moară. dacă-i pe-așa, a muri cred că e în sine un orgasm de iubire și viață. mergeam pe stradă, mi-a venit gândul ăsta. în drum, un capac de canal. nu călca pe el, ține ghinion! îmi aduce aminte o superstiție din copilărie. încerc să înțeleg ce-i în neregulă, ce anume m-ar face să-l ocolesc. în trecut și pe harta așezărilor umane cu indivizi nerăsăriți, puteai prea bine să cazi în hazna. gaura de iad abia dacă fusese acoperită de ceva. ghinionul ăsta să fi fost căderea în păcat?!

altcineva

păi dacă tot ești un nimeni în viață, în loc să afli cum e să fii tu, de ce ți-ai mai dori atunci să ajungi cineva?

copilăros

unui copil, i-aș lăsa deschis dulapul cu bunătăți. să se înfrupte cu ce are el chef. dacă observ că îi place prea mult ceva, de pildă ciocolata, sau orice de orice natură să-i atingă morbid nervul adicției, i-aș da mai puțină. în niciun caz nu i-aș interzice-o. aș căuta atunci să combin ciocolata cu ceva bun, cu un fruct, și apoi să măresc doza binelui, treptat, micșorând-o pe cealaltă. la fel și cu lăsatul de tutun. în copilărie am descoperit cum e să respiri. apoi am uitat. credeam că inspirația mea stă într-o țigară tare iar expirația e fumul ăla cu care poți să închizi în ceață o atmosferă. înțelegând asta, răsuflu ușurat. măresc doza de fruct.

di pisti cer

din nou electric. simt pulsul. mă întâlnesc în ritm cu el. dacă vrei să afli energia aia ca de cuptor, din plexul solar, s-o descarci undeva, atunci ai întâlnit fericirea. căci doar o nălucă dezvelită de sub fulger n-are vlagă să te mai atace, trăsnetul i-a luat maul. acum e iarăși Soare și ai rămas doar tu cu El. când te uiți la tine, zbori, zâmbești, ești o pană.

reflex copilăriei

retrăiesc starea aia de bucurie, când ești copil și găsești câte ceva frumos lângă tine. ai mei obișnuiau să-mi pună cadourile cât mai aproape aproape, să fie primul lucru pe care-l văd atunci când deschid ochii. adorau să mă vadă fericit. observ acum că am nevoie de compensări pentru viciul cu care tot fac deal să mă despart. mă premiez pentru a doua zi. totul se produce la scară de un pachet pe zi. țigările rămase nefumate în pachet sunt patru pentru mâine, deci cu două mai multe decât cele de dimineață. cu cât crește mai mult ceea ce voi găsi, mă gândeam poate chiar la șase sau la zece dintr-o lucky-lovitură, recompensa e de neprețuit. într-o zi voi găsi douăzeci și mă voi întreba dacă mai fumez. altfel, văd același dependent de fumat, chiar dacă prins de abstinență.

echocord

...un label. nu știu dacă e real visul, trăind, dar tocmai aflu că viața poate fi un indiciu într-un și mai deschis vis

comuna Evoluția

Ceaușescu a călcat, primul dintre gardienii graniței oprite, la parterul emancipării foștilor iobagi. Abia lăsaseră colibele din pământ. Sper că a mai gândit cineva așa, uitându-se la blocurile comunei de beton...

electric

îi trimiteam un răspuns unui prieten cum că eu concurez numai cu mine însumi. și nici măcar asta nu mai fac de când linia finish-ului a dispărut, dead lines există doar atunci când încep să mă trag pe linii gata moarte. triaj. altfel, viața vine-n vis dacă vrei asta, te-ai gândit?

taler

și dacă la prezentul-viitor banii vor fi exclusiv niște cifre-inteligente menite să ne apropie sau să destrame, atunci, oare să nu fie cineva care să vadă bucurie în cauza de a dărui, gratis?

freewillastrology

bine că am tras la timp din fumul lăsatului de fumat iar acum oracolul doar îmi confirmă gustul ales. culmea, se pare că anticipasem zodiacul, până ca el să-mi traducă cititul de stele pe internet. deja stabilesc contactul cu constelația de fum printr-un dor sublim al unuia de altul, un vis cu cât mai puține fire de tutun. iar la sacrul anunț către sine că (până și astrele-mi zic să las țigara) voi reuși, aș răspunde cu o întrebare venită din zborul lărgit dintre spațiu în timp: la câte forme de identitate sunt dispus să renunț pentru a o crea pe cea de sine? mă bucur pentru ce se întâmplă.

Ser o no ser?

Răspund être. Sonata lumii redusă la chip de om, ascultarea ei pe scara celor mulți, poate stârni gesturi simultane de panică. Ai tendința de a evada sau fugi de unde te afli, fără să-ți dai seama totuși încotro îți duci acțiunile ca să se și sincronizeze. Cum, muzica se și ascultă? Și eu care credeam că pe muzică trebuie să faci întotdeauna câte ceva... Poți să dansezi goală în fața oglinzii ori să te arunci în extaz pe podeaua cu groove de gospodărie. Sau duci sincronizarea, iar cele două acțiuni sunt emoții inteligent de firești ale aceluiași sine, sau nu. Poate că vei atrage mereu în jurul tău muzică, re-inventată, ca să intre acolo unde-ți trebuie atunci când o asculți.

angles are angels

ar fi tare ca prezentul să urce în istorie ca fiind clipa aia când paranoia s-a năpusit peste tot. cei care scapă de dinăuntru sunt dinafara sistemului, dintotdeauna. fiecare fluieră oricând vrea asta.

Eventual

E prima plimbare de unul singur primăvara asta. Bucureștiul... Victoriei, Kiseleff, Primăverii, Dorobanți... E vânt dar cred că pot să-mi aprind o țigară, mai fumasem ceva. O feresc cu palma. Îi tot caut locul în care s-o ard din brichetă. Rotit la 180 îmi iese în față gardul unei case de protocol funerar. Stoica, numele ei, îmi sună atât de particular în minte, precum un secret imobiliar: în oraș casele-s nu-s de veci, nici măcar cea de dincolo de gard. Trag primul fum. La al doilea o arunc. Probabil că fumatul are legătură cu o clipă veșnic arsă. Țin încă în buzunar pachetul, mai sunt vreo patru țigări. În grădină, la Mavrogheni, tocmai îl văzusem pe Heliade Rădulescu. Crucea bisericii cădea cu umbra peste statuie. Da' de ce să te rogi nimănui să nu mori dacă îți spui ție însuți să trăiești. Eventual fără să fumez. De la izvor azi curge ceai cu ghimbir și lămâie, cu miere și stafide aurii zemoase, ușor picant-acidulat de la piper.

In God We Trust

Un grup de călugări își taie spatele cu bice. Suportă calmi sângele. Îmi sare în ochi cârpa înfășurată pe bicepșii unuia. Șfichiuirea țintește doar un anume loc de durere pe carnea vie. Mușchii brațelor nu aparțin cauzei. Apoi alții se fac că-i taie calea. Îl înghiontesc. Tipul pare să se descurce bine la eschive de stradă cu o cruce butaforică pe umeri. Se întâmplă în Filipine prin nocomment euronews.

Melodia

Aud pian și vibrez mereu. Puterea de atracție e iubirea, inteligența, dumnezeul. Minunea de-a trăi.

Deșert și totuși, uite, a-nflorit!

În visul din noaptea asta apa vieții va fi gata beată în oază. Eu sunt un gâtlej ars, pierzându-mi setea prin deșertul ce-l mestecasem deja la jumătate de drum. Fărâmițez nisip fierbinte sub fata morgana din urma noii vieți, ca și cum aș pune de-o cafea turcească, dar nu gustul ăsta am chef să-l visez acum. Totuși... unde mă aflu? Ah, uite-mă în București cum îmi conserv suflul și-i scriu pe etichetă primăvara. Să fie ăsta un vis?

I put a spell on you

O intersecție de drumuri. București.
Nici acum n-a fost să fie clipa iubirii. N-a fost, este pentru totdeauna...