să-ți uiți închisă căciula, știi tu unde... mai ales că, după ce ai plecat, amintește-ți, cheia ai condamnat-o să cadă pradă ghenei blocului.
oare să se fi întâmplat așa, încât chiar să nu-ți mai pese de acea căciulă?
păi ș'atunci... acum, de ce-ai mai fura-o?!
totuși... chiar ai lăsa-o tu, părăsită, prizoniera propriilor tale ambiții, a neajunsului de a nu fi fost destul de purtată prin lume pe un cap precum al tău?
sparge ușa! dă un telefon! de partea cealaltă a undei sigur găsești un prim ajutor.
sau, cumva, crezi că ai fi pozat purtând costumul unui dependent față de o măruntă legătură cauzală cu o căciulă? da, cred că ți-ar fi rușine să apari așa. cum să-l vezi pe Adam cu ceva pe cap? și mai rău... cu un prezervativ împielițat pe sex?
bine! nu e chiar banală, căciula asta. doar d'aia ai și ales-o, dintre toate, la raionul de vânătoare și pescuit. despre acea căciulă îți vorbesc!
m-aș pune în locul tău... cum ar putea oare, chiar și o anume căciulă, să însemne pentru tine ceva mai mult decât un fular, sau o pelerină de ploaie. o iubești, cumva?
nu-mi răspunde. cum să poți iubi un lucru atât de neînsuflețit?
iubești un om, un bărbat, da, o femeie. sau tot ce simți că-i viu. o căciulă, doar ți-o pui pe cap atunci când părul e proaspăt zero. și asta fără ca măcar ea să o poată simți, energia din tine, în momentul când ești atins de căldură.
e drept, o căciulă nu are cum avea emoții, darămite ambiții. însă ființa dispusă la a se încălzi, le are!
sub ochiurile de lână se coace o minte care desenează, orgolios, piscuri ninse cu ambiții. doar că-s negre, toate. sub scoarța învelită nu-i defel o albă ca zăpada.
văd pitici, acolo, care lucrează zi și noapte, le prelucrează la strung. producția de ambiții arde la foc continuu. le proiectezi apoi, proaspete, peste alte capete încăciulate.
incredibil! uite câte căciuli, iarna, pe stradă. acoperă cu toate un înveliș gol, chelia aceluia-tocmai-creat, la ceasul când ambițiile încep să-i iasă ca pe furnal din minte.
cam eclectică asocierea de imagini, recunosc. dar formularea avea o umbră interogativă...
ce te faci când vei realiza că stocul tău de ambiții, în mintea aceea pe care o ascunzi sub căciulă, scade? mare atenție! vei putea crede că mori.
sau poate că abia acum trăiești, te-ai gândit? mai vibrează și altceva în tine, și nu-s doar piticii. e vibrația ta, e sufletul. lui nici că-i pasă ce-i aia o căciulă, atâta vreme cât există spre a-l încălzi. nici de ambiții nu-i pasă! știe că vor muri la o adică, împreună cu mintea, la strung.
admirația de sine. nu-i așa că ea-ți dă toate mințile peste cap? ego-ul dezgolit în oglindă și gata să-și întindă aripile. cum ai mai arăta cu căciula aia? știi doar că-ți stă bine.
e adevărat. totuși, se pare că îți scapă ceva din vedere: siguranța pe sine. fericirea momentului de a fi tu, eu, acela ce sunt, așa cum ești și tu, un nud fără nimic tras peste imaginea din față.
nu-ți mai ascunde privirile!
oare care, anume, ambiție, și mai mare, s-ar naște dacă tu nu ai fi privit deja miraza ta de exemplar unicat? ai vrea să fii un împărat sau... poate că Dumnezeu?
cu cât de multe greutăți să-ți mai distorsionezi iubirea din sine, dacă pui continuu în joc sumedenie de ambiții? (cele mai multe, dacă nu chiar toate, te alungă din unica-ți esență de rai. astfel ajungi să le răspunzi ălora care și-au pus ambiția să-ți schimbe optica spre iad)
doar ce aflu asta, cum că la o ambiție se poate răspunde într-un anume fel: cu una și mai mare.
e clar că n-o să-ți furi singur căciula. și chiar de ți s-ar face frig, poți lua oricând alta de la magazin. sunt suficiente pentru toată lumea. în plus, vin turnat pe capul oricui lasă la o parte orgoliul de a se privi pe sine acoperit, în mod inexorabil, de ambiții stupide. admite, ai pierdut-o! trufia.
