frumos se țese gândul pe care urc. dar și cobor pe el. în inimă, acolo...
e puls. îl simt adânc. întreg oceanul stă pe mine. greutatea lui mă strivește peste tot, deasupra, dinăuntru. m-a cuprins iar eu mă sparg, nu alta. dau de o lumină. iese un semn de la suprafață.
de acolo știu ce înseamnă suprafața: a mea. aflu ce-i pielea, cum o colorează Soarele, expusă la aer. acolo, de unde doar lumina-mi mai apasă trupul, dar nimic altceva.
trăiesc în carnea mea?
ating o poartă-n tavan. sunt la mansardă, m-am mutat. e provizoriu, cât garsoniera mea de la subsol se dă cu alb. așa respir de câteva zile, prin ferestre pictate în acoperiș. .
trag aer din cer.
de sus, de la mansardă, visez. încep să fac din mine o minune, un arc: un circuit de aer viu. îmi umflu mai întâi pieptul. răsuflu apoi totul spre abis. ajunge acolo, sub pământ, în demisol.
mă trezesc. zugravul curăță pereții gri, îi dă cu alb.
închisul prinde viață, îl văd cum se deschide. răsare un fascicul de căldură vizuală. e o cu totul altfel de radiație decât în grotă: nepătată e camera mea.
nimic grotesc în asta.
aceeași rază care din vis aprinde lumina, în demisol. e un echivalent schimb de căldură între noi.
respir: ființa e între obiectivul interior și exteriorul din poză. din vis, mă-ntorc pe dos. ies imediat la suprafață, tras din străfunduri de-o față cunoscută de icoană.
echilibru.
lanterna de peste ape mă prinse-n mreajă și e mai mult decât abisul din adâncuri.
un déja-vu, ce va urma...
