omenirea își cerșește aerul. moartea e singura supraviețuitoare. nici nu se mai respiră.
caut nu pot respira sau respir greu. nici că pot să îi cuprind pe toți cei pe care mi-i numără google.
cineva scrie pe un forum că trage aer prea adânc, ca și cum ar avea o respirație tare grea, ca și când ar ofta de la o supărare. a fost la medic pentru asta, i-a zis că nu are nimic. alta, drept răspuns, o trimite pe prima la toate cabinetele medicale pe care le-a vizitat. ultimul pe listă e cel de psihiatrie. de acolo cică i s-au dat niște pastile care să o liniștească. zice că a aflat ce avea: depresie + astenie + stress + epuizare.
eu zic că are chiar ceva mai mult de atât. boala, aș numi-o neputință fiziologică de a-și mai conștientiza propria ființă ca element viu de natură umană.
apare din afara ta, virusul, și poate că se va șterge vreodată, împreună cu notele de demult din catalogul școlii. cu toate astea, e o materie interzisă de profesori: cum să-ți bucuri viața, ca o ușurătate în propriul tău ritm unic de a respira? n-ai voie să afli despre asta! titlul lecției stă în secret, pitit în spatele tablei.
tema e însă etern aceeași: tu, cel care vei ajunge cândva să te sufoci de la suprasaturația în corp cu soluții robotizate de viață, produse în laboratoarele uitării de a fi tu, așa cum ești. rețetele astea de programare a pilotului automat din sine le vei recunoaște, desigur: sunt predate întotdeauna de altcineva deci nu pot fi niciodată ale tale, vii, ca și cum le-ai fi simțit cu pasiune.
te naști, ți se spune că obiectul material al vieții tale e moartea. binevoitorii te învață cum să te sugrumi mai bine, chiar din tinerețe. altfel, ar însemna să se spânzure chiar ei, drept dovadă a panicii extreme că nu vor trăi suficient cât pentru a li se împietri umbra pe pământ.
le e frică de adâncime. acolo, sub pământ, sigur nu mai respiră nimeni.
tensiunea, presiunea, încordarea îi fac din viață rigor mortis. stă, în cel mai pur sens al cuvântului, cu sufletul la gură, crispat, în așteptarea morții. a uitat cine e. acum e pe cale să neglijeze și asta: să respiri pune semnul egal vieții.
e ceva atât de firesc încât ajunge să îi scape din vedere omului prefabricat. poftă de viață, vigoarea, pe ea o primești în dar de la o respirație profundă. un alt ritm de inimă, fără ca să mai fie doar cel cu bătăi de cap în cord.
e simplu: depășești frica despre trup, cum că cineva ar trebui să moară dacă e defect, căci atunci el este și chiar se strică. are nevoie de cât mai mult aer, corpul. deschizi în tine toate ferestrele de inspirație și caști. aaahhh, cu ce poftă!
te întinzi după oxigen. nimeni din marile intersecții urbane nu a inventat încă acea uriașă pompă care să-ți umfle ție, cu forța aerului curat, plămânii.
poate că doar acolo, la spital, le plătești medicilor pentru fiecare ultimă respirație: cu viața ta.
aici aerul e gratis.
