Dormi? Mă desfăt cu singurătatea nopții după exercițiul de a mă reobișnui cu aglomerația zilei. Tu știi că am avut mereu o atracție ocultă, la un moment dat aproape fatală, către noapte și întuneric. Nu mă mai tem, însă. Acum pot vedea prin beznă, o dată ce am prins să iubesc Soarele și bunătatea razei.
Aprind liniștea din obscurul camerei și, uite, îți rostesc aici câteva imagini de simțiri în culori de la verde la roșu. Sau le pictez, poate, din dorul cu care-ți simt, din amintire, suflarea? Se conturează singure, ca niște vapori de viață, pe blocul de desen ce-l răsfoiesc în fereastra cu stele. Mai știi? Frăgezimea trupului de iubire atunci când două artere vii palpitau ca într-un sărut cald din iarnă...
Păcat că veninul kilelor de carne acră ale femeilor erotic descompuse a trebuit să-ți frigă cicatrici adânci în eterul inimii. Iartă-mă! Sper că sângele căruia îi las să curgă acum remușcarea din cuvinte nu ți-a trezit visul. Ți-aș povesti, răstignit, despre jocul de-a fi fost (ce?) viața mea și intrarea, acum, în prelungirile contractului ei cu Absolutul. Și despre singurătea durerii, sau cum încep firesc să mă reîncarnez în “eu”.
Somn ușor! Sunt bine. Prin scris și cântat am înțeles că cel care rostește iubire este un om de inspirație divină. E glasul sufletului meu care prinde aripi în miez de noapte, așteptându-și cuminte zorii. Regretele de aici sunt doar fapte și vorbe din trecutul peste care am trecut, cu înțelepciune. Am ars în tăcere falsele icoane și pelerina diformă din camera taximetristului, din subteranul torsionat al fricilor mele. Căci am aflat că acela ce știe numai a adora idoli nu poate simți cu adevărat, niciodată, vibrația lui “a iubi”.
Te iubesc, iubindu-te.
