Comparativ cu alții, da, poate că am înnebunit. Mai ales acum, când recunosc că m-am visat cu bună știință sărac, oamenii mă privesc cu acea compasiune cu care tratezi un suferind mintal.
Definiția insanității, așa cum o aflu întipărită în dicționarul social, este extrapolată din “mintea” colectivă. Găsesc însă o diferențiere între sistemul de gândire și de existență a unei individualități, compusă dintr-un suflet al rațiunii, și media psihico-afectivă sau intelectuală a unei mulțimi denumită amplu logică sau judecată socială. Cel mai adesea, dogmatica obștei se referă la un “nebun” prin a face o comparație între acel individ “sănătos”, care se afiliază unidirecțional “carierei” materiale de a trăi în sensul indicat de colectivitate, și o ființă care își viețuiește senin bucuria spre a evolua înspre astralul (spiritualul) trupului său pământean. În timp ce societatea m-ar putea cataloga drept “nebun”, datorită alegerii mele de a raționa prin “gândirea suflească”, personal sunt tentat să definesc nebunia (și nu mă refer neapărat la acea patologie a sistemului nervos central) exact invers acestei dogme sociale: o stare de divizare a unui sine, între suflet și rațiune.
Așadar cred în “nebunia” mea unificatoare, aducătoare de pace a trupului cu substanța spirituală. Este civilizația timpului meu liber. Viețuiesc acasă oriunde, în vremea în care valoarea lucrurilor o creează bucuria încărcăturii lor spirituale și nu prețuirea strălucirii materiale. Mă plimb în jurul Soarelui și devin lumină. Așa îmi definesc transubstanțierea. Sunt eu, urcând spre creste și odihnindu-mă pe orice bancă din lemn sau fier forjat care îmi primește în dar iubirea de-a zbura. Deci la ce altceva să mai vreau a mă mai gândi?!
Am fost pe rând mineral, plantă, apoi animal iar acum sunt om. Mă aflu pe calea căutării sinei spirituale. Cred în evoluția mea individuală și nu împărtășesc revoluțiile colective. Evoluția face din mine să renască “eu”-l sufletului în timp ce o revoltă populară poate genera numai confortul adaptării în comun a oamenilor la forma materială a vieții sociale. Este deci o remodelare a sistemului organizațional de spirit-grup de care m-am rupt pătrunzând mai bine calea cunoașterii de sine.
Viața o văd ca pe o epigeneză a embrionului sufletesc. O supra-impunere. Nu am crezut niciodată cu adevărat în sisteme sociale, precum egalitarismul, percepându-le drept valorificarile materiale cele mai meschine ale ființei sociale. Atâta timp căt am un sine care se exprimă prin “eu sunt” nu am cum să-mi înregimentez individualitatea într-un model de grup. Este motivul pentru care nu am votat niciodată în cei treizeci și cinci de ani! Într-adevăr, oamenii pot începe să învețe iubirea pentru aproapele, deocamdată, numai în familie sau în trib și din acest motiv e încă nevoie de societate ca formă de organizare supra-tribală. Dar atâta timp cât am depășit orice posibilă frică de a fi eu însumi și de a gândi cu sufletul, o societate, prin formula sa de stat, nu are ce îmi oferi ori cum să mă poată apăra. Căci s-ar putea chema că sunt “nebun”, dar nu am de ce, de cine, să trebuiască să mă apăr, în condițiile în care nu am motive de teamă, nimic de pierdut ci numai de câștigat. Un copac își ia din natură doar atâta apă și lumină, câtă are nevoie să dea rod. Eu, dacă practic ceea ce predic, atunci practic “sărăcia”!
Omul absurd și revoltat, sinucigașul lui Camus, a murit în mine o dată cu întreg existențialismul. Era doar o seacă tangentă a ontologiei, în apropierea mea de metafizică. Am murit pentru a învia “H2O-mul”, ființa din apă și Soare.
Tu ce-ți dorești? Un “eu” cu care poți atribui individual spiritualitatea sau numai o percepție bazată pe simțuri care se contopesc în sufletul-mulțime al unui trib? Poți fi un clarvăzător, înițiindu-te, sau un șaman, căutând să vindeci boli din trecutul comun al neamului tău. N-ai de ales. Lumea nu-i un parc, parcul e o lume. Timpul nu e ceas iar spațiul e lumină-n ani. Limba nu-i de vorbă. E vorba de timp!
