Mă dezgheț. Lacrimile mi le-am cufundat în întinsurile Atlanticului. Sunt cristale de sare în buzunarul acelui fost sărac fără de suflet. Când să le gust urlam precum un animal rănit. Trăiam așteptând la bariera dintre două lumi: nici vis, nici trezie. Reușeam numai să-mi torn sare pe răni și să privesc decadent, masochist, durerea mea vie. Atunci plânsul îmi păta opac ochelarii, lentilele ce le consideram indispensabile la a vedea lumina vieții. Nu-i ulei ce siroia din mine, e chiar saliva, sângele Universului ce-l port în sine. Când am început să mă vindec de propriile mușcături, sclipiri mi-au luminat obrajii cu bucuria că sub coaja ființei am găsit spirit, iar nu piatră.
Am fost mult timp precum un speolog căutând un fir de apă în peștera de sub creasta gândirii. Și în locul unui pârâu am aflat un ocean al înțelepciunii care mi-a erodat împietrirea stării de mineral în care mă aflam. Am trecut peste deșertul uscăciunii spiritului, acolo unde m-am regăsit fiind însuși nisipul în care îmi întipăream pașii. Om!
Îmi scuip în Cosmos, sau poate în Pământ, solzii materiei mele. Mă dezbrac de haina din carne și piele și devin, sensibil, suflet. Ceea ce îmi părea înainte complicat, fericirea, acum o găsesc foarte simplu de simțit. Sunt iubire. A iubi este natură! Provine din însăși viața din care mi s-a dat viață. A fost o vreme când am știut și a urî, dar asta dintr-o teamă a sufletului meu dominat de dorințele lacome ale “ego”-lui. Sunt liber. Iubirea înseamnă libertate. Azi am avut chef pentru prima dată să zbor. Am simțit cum printr-o fantă de lumină vreau să răzbat cu ființa către exteriorul trupului meu. Iubirea e altruism. Nu are cum să fie nici măcar o singurătate petrecută în doi, căci atunci se cheamă narcisism.
Pentru a o simți a trebuit, mai întâi, să fi căzut în păcatul dorințelor egoiste. Atunci când le numesc “dorințe” rostesc de fapt proiecția unor vise închipuite din vanitate. Legămintele din dragoste erotică le-am pecetluit, în trecut, cu lama netedă a cuțitului ce taie sângele, din sacrificiu. Dar, o dată ce l-am vărsat, el mi-a devenit tribut pe altarul iubirii fără-de-trup. Iar păcatului primordial, scurs, sângele i-a lasat loc exultării vibrației.
Doar astfel am putut înțelege că eliberarea o trăiesc numai prin “atingerea” sufletului.
Sunt al nimănui altcuiva decât al meu, dar aparțin Lumii. Prin întoarcerea mea către oameni le pot dărui sentiment. Sângele îmi este acum dovada eternă a sufletului care-mi curge viu prin ființă. A trebuit mai întâi să-mi luminez trecutul pentru a-mi vedea evoluția. Pașii mă îndreaptă, singuri, înspre locul unde trebuie să ajung.
Eu ieri am fost Mercur, comerciantul, tu vii de pe Marte și împreună formăm Pământul. Zburăm amândoi către nemurirea lui Jupiter. M-am dezghețaț. Deja.
