Schimbare de oră

- Știi cum trece timpul atunci când iubești?
- Zboară!

Downshifting sub clar de Lună

Comparativ cu alții, da, poate că am înnebunit. Mai ales acum, când recunosc că m-am visat cu bună știință sărac, oamenii mă privesc cu acea compasiune cu care tratezi un suferind mintal.
Definiția insanității, așa cum o aflu întipărită în dicționarul social, este extrapolată din “mintea” colectivă. Găsesc însă o diferențiere între sistemul de gândire și de existență a unei individualități, compusă dintr-un suflet al rațiunii, și media psihico-afectivă sau intelectuală a unei mulțimi denumită amplu logică sau judecată socială. Cel mai adesea, dogmatica obștei se referă la un “nebun” prin a face o comparație între acel individ “sănătos”, care se afiliază unidirecțional “carierei” materiale de a trăi în sensul indicat de colectivitate, și o ființă care își viețuiește senin bucuria spre a evolua înspre astralul (spiritualul) trupului său pământean. În timp ce societatea m-ar putea cataloga drept “nebun”, datorită alegerii mele de a raționa prin “gândirea suflească”, personal sunt tentat să definesc nebunia (și nu mă refer neapărat la acea patologie a sistemului nervos central) exact invers acestei dogme sociale: o stare de divizare a unui sine, între suflet și rațiune.
Așadar cred în “nebunia” mea unificatoare, aducătoare de pace a trupului cu substanța spirituală. Este civilizația timpului meu liber. Viețuiesc acasă oriunde, în vremea în care valoarea lucrurilor o creează bucuria încărcăturii lor spirituale și nu prețuirea strălucirii materiale. Mă plimb în jurul Soarelui și devin lumină. Așa îmi definesc transubstanțierea. Sunt eu, urcând spre creste și odihnindu-mă pe orice bancă din lemn sau fier forjat care îmi primește în dar iubirea de-a zbura. Deci la ce altceva să mai vreau a mă mai gândi?!
Am fost pe rând mineral, plantă, apoi animal iar acum sunt om. Mă aflu pe calea căutării sinei spirituale. Cred în evoluția mea individuală și nu împărtășesc revoluțiile colective. Evoluția face din mine să renască “eu”-l sufletului în timp ce o revoltă populară poate genera numai confortul adaptării în comun a oamenilor la forma materială a vieții sociale. Este deci o remodelare a sistemului organizațional de spirit-grup de care m-am rupt pătrunzând mai bine calea cunoașterii de sine.
Viața o văd ca pe o epigeneză a embrionului sufletesc. O supra-impunere. Nu am crezut niciodată cu adevărat în sisteme sociale, precum egalitarismul, percepându-le drept valorificarile materiale cele mai meschine ale ființei sociale. Atâta timp căt am un sine care se exprimă prin “eu sunt” nu am cum să-mi înregimentez individualitatea într-un model de grup. Este motivul pentru care nu am votat niciodată în cei treizeci și cinci de ani! Într-adevăr, oamenii pot începe să învețe iubirea pentru aproapele, deocamdată, numai în familie sau în trib și din acest motiv e încă nevoie de societate ca formă de organizare supra-tribală. Dar atâta timp cât am depășit orice posibilă frică de a fi eu însumi și de a gândi cu sufletul, o societate, prin formula sa de stat, nu are ce îmi oferi ori cum să mă poată apăra. Căci s-ar putea chema că sunt “nebun”, dar nu am de ce, de cine, să trebuiască să mă apăr, în condițiile în care nu am motive de teamă, nimic de pierdut ci numai de câștigat. Un copac își ia din natură doar atâta apă și lumină, câtă are nevoie să dea rod. Eu, dacă practic ceea ce predic, atunci practic “sărăcia”!
Omul absurd și revoltat, sinucigașul lui Camus, a murit în mine o dată cu întreg existențialismul. Era doar o seacă tangentă a ontologiei, în apropierea mea de metafizică. Am murit pentru a învia “H2O-mul”, ființa din apă și Soare.
Tu ce-ți dorești? Un “eu” cu care poți atribui individual spiritualitatea sau numai o percepție bazată pe simțuri care se contopesc în sufletul-mulțime al unui trib? Poți fi un clarvăzător, înițiindu-te, sau un șaman, căutând să vindeci boli din trecutul comun al neamului tău. N-ai de ales. Lumea nu-i un parc, parcul e o lume. Timpul nu e ceas iar spațiul e lumină-n ani. Limba nu-i de vorbă. E vorba de timp!

Dezgheț, iubind

Mă dezgheț. Lacrimile mi le-am cufundat în întinsurile Atlanticului. Sunt cristale de sare în buzunarul acelui fost sărac fără de suflet. Când să le gust urlam precum un animal rănit. Trăiam așteptând la bariera dintre două lumi: nici vis, nici trezie. Reușeam numai să-mi torn sare pe răni și să privesc decadent, masochist, durerea mea vie. Atunci plânsul îmi păta opac ochelarii, lentilele ce le consideram indispensabile la a vedea lumina vieții. Nu-i ulei ce siroia din mine, e chiar saliva, sângele Universului ce-l port în sine. Când am început să mă vindec de propriile mușcături, sclipiri mi-au luminat obrajii cu bucuria că sub coaja ființei am găsit spirit, iar nu piatră.
Am fost mult timp precum un speolog căutând un fir de apă în peștera de sub creasta gândirii. Și în locul unui pârâu am aflat un ocean al înțelepciunii care mi-a erodat împietrirea stării de mineral în care mă aflam. Am trecut peste deșertul uscăciunii spiritului, acolo unde m-am regăsit fiind însuși nisipul în care îmi întipăream pașii. Om!
Îmi scuip în Cosmos, sau poate în Pământ, solzii materiei mele. Mă dezbrac de haina din carne și piele și devin, sensibil, suflet. Ceea ce îmi părea înainte complicat, fericirea, acum o găsesc foarte simplu de simțit. Sunt iubire. A iubi este natură! Provine din însăși viața din care mi s-a dat viață. A fost o vreme când am știut și a urî, dar asta dintr-o teamă a sufletului meu dominat de dorințele lacome ale “ego”-lui. Sunt liber. Iubirea înseamnă libertate. Azi am avut chef pentru prima dată să zbor. Am simțit cum printr-o fantă de lumină vreau să răzbat cu ființa către exteriorul trupului meu. Iubirea e altruism. Nu are cum să fie nici măcar o singurătate petrecută în doi, căci atunci se cheamă narcisism.
Pentru a o simți a trebuit, mai întâi, să fi căzut în păcatul dorințelor egoiste. Atunci când le numesc “dorințe” rostesc de fapt proiecția unor vise închipuite din vanitate. Legămintele din dragoste erotică le-am pecetluit, în trecut, cu lama netedă a cuțitului ce taie sângele, din sacrificiu. Dar, o dată ce l-am vărsat, el mi-a devenit tribut pe altarul iubirii fără-de-trup. Iar păcatului primordial, scurs, sângele i-a lasat loc exultării vibrației.
Doar astfel am putut înțelege că eliberarea o trăiesc numai prin “atingerea” sufletului.
Sunt al nimănui altcuiva decât al meu, dar aparțin Lumii. Prin întoarcerea mea către oameni le pot dărui sentiment. Sângele îmi este acum dovada eternă a sufletului care-mi curge viu prin ființă. A trebuit mai întâi să-mi luminez trecutul pentru a-mi vedea evoluția. Pașii mă îndreaptă, singuri, înspre locul unde trebuie să ajung.
Eu ieri am fost Mercur, comerciantul, tu vii de pe Marte și împreună formăm Pământul. Zburăm amândoi către nemurirea lui Jupiter. M-am dezghețaț. Deja.

Defecarea frustrărilor. Swallow!

Scumpa mea, de-asta ești constipată... Te consumi, tu pe tine, blocându-ți natura să se mai poată elibera de povara putredă care din vintre îți ajunge-n suflet. Căci de la serviciu nu ai învoire să faci afluență de materie moartă. Ei te vor vorace, iar tu dai să te ștergi la gură după fiecare vorbă ieșită din metabolismul defect.
În capul șefului tău se mișcă bani, sumedenie de hârtii cu care nu-i prea vine să se curețe la cur după nimicul scos din el. Da, află că și el e om, draga mea. Și el e constipat, ca și tine. Deși ar trebui să fie cel mai mare căcăcios. Are și el șefi, fii liniștită!
Numai să nu claxonezi la semafor, doar atât te rog. Nu băga sirena aia de salvare a muribundului! O să-ți audă toți constipații zbuciumul mațului de prea-plinul pe care îl cari oriunde cu tine. Se vor prinde că nu ești slobodă. Fii sinceră, de câte zile n-ai mai fost la WC? Pardon! Rahatul aduce noroc, așa zic ăia care se ocupă cu schimbul monedelor în cimitirul vieții de consum.
Uite așa chelim, uitându-ne unii la alții... Vine Apocalipsa, draga mea, n-ai auzit? Ce-ai să te faci așa cheală și cu pântecele tare? Ce-ai zice de un copil? Măcar așa să te lași în pace, să te ușurezi de greutatea frustrărilor, undeva, tot în natura umană!

Ființe din apă și Soare

Ostentația imaginii personale e proiecția fricii de a fi tu însuți, în timpul de expunere al unui spectacol cadențat de oamenii modei, în vitrina societății.
Abia acum îmi este ușor să mă văd clar, ca într-o oglindă, în cei din juru-mi, prin imagini pe care le asociez în spirala cunoașterii, gândindu-mi mintea cu sufletul. Ansamblul vederii îmi e dat în dar de puterea imaginației creatoare cu care îmi proiecteaz lumina sensibilă a sentimentelor în sufletul celorlalți. Imaginile sunt montate pe pelicula vieții încă de dinaintea trecerii mele prin iarmarocul social, așa cum sclipirii din apa cu Soare a unei vaze plină de flori îi strălucește mereu memoria unei tinere femei. Ea, singură și goală, se îmbăiază ca și cum ar înota într-un lac ițit ca o nălucă din întunericul ființei vreunui diavol. Acestuia, sufletul ei îi aparținuse etern. Abluțiunea sa cu apa lacului este precum cea de-a treisprezecea revenire din păcat a lui Lilith purificându-și în singurătatea întunericului-demon dintr-o noapte cu Lună nouă, vintrele, cu licoarea dulce a Pământului înflorit.
Mă cunosc oare atât de bine, încât să-mi pot conecta Universul la nivelul conștiinței mele de micron-lumină? Am învățat să îmi folosesc simțurile…
Văzul îmi e dat pentru orientare, pentru bucuria și culoarea sentimentelor, nicidecum pentru a-l supra-stimula sau a-l altera cu dorința erotică de a mă vedea cum storc tot laptele din sânul materiei. Ochiul mi-l eliberez prin lacrimi de formele materiale ale fashion-ului fabricat în uzinele societății de consum, pentru a putea vedea nestânjenit esența culorilor. Violetul este spiritul iar roșul, culoarea trăirii ce se ciocnește în cupele de cristal, viitoarele cioburi ale unei vieți trăite. Între ele, găsesc pe cer, ca după furtună, primul spectru care mi-a luminat vreodată camera spiritului. Portocaliul, galbenul, verdele, albastrul, cu toate sunt scrise de mâna Universului peste indigo-ul naturii umane.
Gustul îmi este drum în ghidul meu de hrană din pământ.
Mirosul mă face să tremur apropierea pericolului unei căi greștie.
Auzul este cel al vijeliei de iarnă care mi-a amorțit oasele sub cerul din fulgi de gheață dar și al muzicii viitoarei mele renașteri o dată cu Soarele vernal.
Pipăitul îmi deschide poarta cunoașterii tactile către Lumea ce-mi guvernează Calea.
Iar bucuria de a trăi este cel de-l șaselea meu simț.
Instinctele, pasiunea, dorințele le îmblânzesc și le curăț de vanitatea icoanei sociale, transformându-le în Icoana din sine și suflet. Doar astfel îmi pot conștientiza evoluția spirituală. Căci acum, abia, îmi înțeleg nefasta “concupiscență” drept abuzul de plăceri al simțurilor din “ego”-ul ce-a trecut.
Mi-a trebuit timp să vreau a mă cunoaște. Și, între timp, am realizat că singura măsura posibilă a trecerii lui este una subiectivă: aceea de a fi în timp. A fi fost în contratimp înseamna că îmi pierdusem o vreme timpul și o dată cu el, începusem să mă despart de mine însumi.
Apa cu care m-am spălat e păcatul viu pe care Soarele îl iartă cu raza sa.

Iconoclasm

- Vezi cum se sparge o icoană când cade pe Pământ?
- Țăndări!

Spectacolul pictorului în fereastra cu stele

Dormi? Mă desfăt cu singurătatea nopții după exercițiul de a mă reobișnui cu aglomerația zilei. Tu știi că am avut mereu o atracție ocultă, la un moment dat aproape fatală, către noapte și întuneric. Nu mă mai tem, însă. Acum pot vedea prin beznă, o dată ce am prins să iubesc Soarele și bunătatea razei.
Aprind liniștea din obscurul camerei și, uite, îți rostesc aici câteva imagini de simțiri în culori de la verde la roșu. Sau le pictez, poate, din dorul cu care-ți simt, din amintire, suflarea? Se conturează singure, ca niște vapori de viață, pe blocul de desen ce-l răsfoiesc în fereastra cu stele. Mai știi? Frăgezimea trupului de iubire atunci când două artere vii palpitau ca într-un sărut cald din iarnă...
Păcat că veninul kilelor de carne acră ale femeilor erotic descompuse a trebuit să-ți frigă cicatrici adânci în eterul inimii. Iartă-mă! Sper că sângele căruia îi las să curgă acum remușcarea din cuvinte nu ți-a trezit visul. Ți-aș povesti, răstignit, despre jocul de-a fi fost (ce?) viața mea și intrarea, acum, în prelungirile contractului ei cu Absolutul. Și despre singurătea durerii, sau cum încep firesc să mă reîncarnez în “eu”.
Somn ușor! Sunt bine. Prin scris și cântat am înțeles că cel care rostește iubire este un om de inspirație divină. E glasul sufletului meu care prinde aripi în miez de noapte, așteptându-și cuminte zorii. Regretele de aici sunt doar fapte și vorbe din trecutul peste care am trecut, cu înțelepciune. Am ars în tăcere falsele icoane și pelerina diformă din camera taximetristului, din subteranul torsionat al fricilor mele. Căci am aflat că acela ce știe numai a adora idoli nu poate simți cu adevărat, niciodată, vibrația lui “a iubi”.
Te iubesc, iubindu-te.

Țiganul cu magnetul

“Ai văzut? Sunt țigani!”, mi-a zis Hana trecănd ieri pe lângă o tarabă, din târgul de vechituri, pe care erau expuse niște tinichele. Obiecte cu stăpâni uitați de timp. Am ridicat privirea și, da, am văzut într-adevăr că aveau o piele altfel decât a noastră. Zâmbeau. Semn că se simțeau bine în universul metalelor expuse de ei, în ciuda faptului că lumea adunată prefera să privească, mai mult decât să cumpere.
Se făcea că Melchiad s-a născut pe lume cu un un organ în plus față de ceilalți oameni. Un magnet aflat undeva în piept, drept în inimă, îi dădea țigănușului puterea unui al șaselea simț, cel al veșniciei.
Lui Melchiad școală i-a fost gustul apei, iubire i-a dat scânteia focului, hrană i-a fost rodul pământului, drum i-a deschis adierea vântului. Îi curgea în sânge fierul și n-avea de ce să îl dea vreodată pe aurul altora.
Am fabricat în imaginație acum ceva vreme acest personaj, inspirat din cei “O sută de ani de singurătate” ai lui Marquez. Este țiganul cu magnetul, un fel de Mequiades universal, care adună de prin lume obiecte uitate din metal pentru a le topi cu spiritul și a le reda apoi oamenilor. Un alchimist apărut din viața mineralelor, care știe a recicla sentimentele pierdute.
A apărut pe lume într-un cort de la marginea orașului, unde ritualurile zilnice ale tribului său erau parcă lăsate moștenire de către stele. Focul care ardea făra ca vreodată să se stingă îi unea pe toți cei din șatră la căldura ocupației lor zilnice de topitori ai materiei. Apa, adusă dintr-un lac aflat în apropiere, le astâmpăra setea de a vrea să cucerească vreodată vreun alt spațiu decât cel care le-a fost hărăzit de natura pașilor întipăriți în nisip. Aveau cu toții de respirat vântul pe care călăriseră înaintașii lor, aduși din cine știe ce colțuri îndepăratate ale Pământului. Foamea și-o potoleau gustând seva ploii celor câtorva ciuperci crescute la rădăcina nopții sau fierbând în lapte mugurii vii ai unor buruieni apărute ca din senin la picioarele pietrelor. O altă hrană avea Melchiad să găsească cu inima și cu mintea sa de copil. A învățat alături de neamurile sale să topească metalul unor obiecte ce păstrau încă sufletele oamenilor care le deținuseră cu grijă. Refăcea astfel o materie cu care avea să-și bucure semenii ce aveau să apară pe lume. În fiecare noapte se ducea țiganul să spele fierbințeala fierului înroșit la flăcără, în lacul din apropiere.
Când a crescut atât de mare încât să-și poată mâna caii, parinții i-au umplut până la coviltir o căruță și l-au trimis pe Melchiad în lume să își găsească un rost. Căra acum cu el cazane, alambice, lanțuri, brățări, inele, trompete, rame pentru oglinzi, cuțite, coifuri și armuri, ace, șuruburi, dălți, toate topite din inima neamului său. Urma să le redea oamenilor uneltele și obiectele de care aceștia aveau nevoie pentru a-și putea redescoperi spiritul pierdut.
Dar mai ducea ceva Melchiad, mai mult decât toate cele din încărcătura trasă de cai. Tinea la piept o muzicuță pe care i-a dat-o tatăl său în noaptea de dinaintea plecării din lumea pământeană, împreună cu o ultimă vorbă de rămas bun… “Să nu uiți niciodată băiatul meu! Tu te conduci pe un drum și drumul se deschide singur, în fața ta”.
Eu sunt Melchiad, acel țigan alb, cărându-și prin viață magnetul sufletului. Sub crestele libere ale munților vieții am învățat ce înseamnă frica, fără a-mi mai fi frică de viață. Cântă lumina Pământul, îl cântă pe-un om ce-l cheamă Andrei. Pășesc, ca după o jumătate de moarte, în căutarea mirajului. Fiecare pas pare ca un bolovan ce-mi cade ascuțit peste degetele picioarelor. Îmi doresc să gasesc fericirea? Sau mirajul ei? Nimic nu mai e de vânzare, totul se oferă! Am înteles asta pas cu pas.
Așadar citesc povestea lui “eu sunt” scrisă pe cer de mintea sufletului meu. Și totuși… Cine sunt? Sunt în stare să înțeleg “ce”, dar uneori simt că habar nu am “cine”.
Îmi scriu cuvântul. Scrisul, singur, este acela care mă alertează sufletește de ceea ce cu adevărat simt. Oamenii, de obicei, cred numai în cuvântul care rămâne întipărit. Așa și eu. Fiind viață, singurul subiect al unui predicat ce-mi este adresat prin “a fi” devine astfel pe hârtie “eu”.
Am observat în timp cum obliterarea începea să usuce tușul inimii imediat ce uitam, alături de alții, cine cu adevărat eram. Mă făceam că uit. Mă prefăceam, fiind parte dintr-un prea-plin de ură, de zâzanie și de scârțâitoare sferturi de condei. Ipocrizia e o boală. Iar înșelătoria e atât de răspândită încât acela care spune adevărul este considerat a fi cel mai mare mincinos. Personal cred că există doar bolnavi, fără de boli. După cum nu toți orbii sunt nevăzători ci doar aceia care au ochii spiritului închiși. Își cară beteșugul vieții ascunzându-l în umbra pântecelor umflate din surplus de materie, în loc să vadă acele cangrene ce singuri și le deschid către simptomele maladiei lor sufletești. Maladă este în primul rând minciuna de a te închipui suferind, de a refuza să deschizi fereastra sinelui pe motivul unui curent care te trage din ușa crăpată a procleției din imagine.
Dragă prundență, eu te-am părăsit! Înaintez peste gârla mizeră a ipocriziei materiei umane precum un tren, pe un pod de lumină, a cărui locomotivă trage după sine vagoanele de bunătate a ființei de spirit. E o mașinărie eterică, a sufletului senzației și a visului astral, mult mai puternică decât motorul în contratimp al moralei sociale fumegându-și caii funebri. Am renunțat la “imagine” pentru a deveni “eu!”.

Exercițiu de visare în bucătăria spiritului

Orbecăi. Mi-e frică. Cel mai tare, de moartea socială, de cea materială sau de cea spirituală?
Când voi înceta să visez la (prea)măriri și afaceri, atunci voi putea începe să visez frumos. Omul din mine.
Visul astral e divin. Din păcate proiecția lui pe Pământ ține de mediocritatea umană
În dictatura trecută, cea mai mare frustrare a oamenilor era dată de lipsa de carne și de banane iar portocalele ne miroseau a Crăciun. În epoca de apus a consumerismului obișnuim să ne umplem cămările cu funcțiuni pe care ni le închipuim a fi trebuincioase, ori, măcar, îmbucurătoare, în cazul unei eventuale apocalipse. E vorba doar de ne a umple golul din pântece datorat fricii față de propriul nostru sfârșit material, în lipsa unei gândiri spirituale care să trezească conștiința unui alt corp decât acela fizic pe care îl purtâm în noi pe scara evoluției “eu”-lui.
În același timp, la Zoo, creștem animale sănătoase, hrănite zilnic precum ele ar face-o singure în natură.
Mă simt disipat. Nu voiam să fiu profet, oricât aș fi vrut să scriu despre unii. Habar n-am... Material sunt învins. Gata! Sunt un urs care n-are nicio vină că s-a născut în pădurea pe care oamenii au invadat-o cu grătarele. Familia, fosta mea familie, are habar doar de normele sociale. Din crescătorii de animale au devenit de fapt ucigașii lor.
În dorința sa de a stăpâni și a cuceri cât mai multă junglă, maimuța, coborâtă din copac, este omul întârziat care s-a descuamat pe el însuși în boala materialismului, făcându-și un ritual din a ucide pentru a-și mânca rivalii. Iar într-o astfel de lume a maimuțelor umane, caricatura culinară este suită la rang de artă a luxului mediocrității comunitare.
Kitsch-ul! Un adjectiv al esteticii unei vieți de consum. Șantaj al democratizării artei în magazinul universal. Fotocopie cu pretenție de autentic. Pastișă socială. Alienare spirituală la kilogram-ofertă. Coacerea cărnii de animal pe rugul din bucătăriile vintrelor poate ține oricând locul unei banane din copac dar niciodată, sângele ars sau crud nu va putea hrăni spiritul.
Îmi propun să ofer iluzii, să remaiez vise și să stopez artistic realitatea. În lumea pe care o proiectez pe ecranul vieții mele știu că pot să am, fără a trebui să omor. În acest exercițiu de visare astrală e nevoie doar să încep a mă cunoaște. Iar atunci rodul învățăturii îmi va șopti întotdeauna binecuvântarea despre cum să pot culege fructele spiritului. E o altă natură cea cu care mă hrănesc. Mănânc lacrimi.