să-și fi zugrăvit unul chipul în vreo oglindă de apă, poate într-un ochi de fântână? atunci și l-o fi închipuit pe Dumnezeu? L-o fi reprodus după ridurile propriului suflet? iată o barbă albă, cum și-a închipuit imperiu ceresc peste un nor!
el se tot roagă, din abis, Aceluia revelat. developase din sânge Icoana dar, cu puțină reușită a imaginației, a pastișat de fapt propria-i fotografie. era întoarsă înspre sine ca de la cer la pământ.
atunci i s-a îngrozit mintea. începu cu îndărătnicie să se tânguiască. preaslăvi minuni săvârșite de anume ființe cărora îndrăznea în secret să li se asemuiască. îl apucă o frică de moarte, deci se pocăi. visa de acum să fie un sfânt, asemeni idolilor. toate actele sale fură însă din pur orgoliu. lansă o jinduire smerită înspre nemurirea spiritului său. carnea și-o biciui până la negație. posti. mai târziu se îmbuibă cu Sărbătoarea iar de atunci își tot construiește imperiu de pământ. le tot cioplește bisericilor cruci de vaiete. pe cât e mai nefericit, azi, în viața asta, cu atât își promite că va fi mai recompensat, apoi.
un popă... sau un credincios în ale rânduielilor, mai curând în cele lumești. pe acelea cerești abia le deslușește, greoi, pierzându-se în mituri.
și dacă tot se cheamă preafericit, oare de ce s-ar mai văicări, implorând mila sau cerându-și iertare pentru tot ceea ce nu poate fi? se spală de păcate, îngălându-se cu altele. ăsta nu-i cumva insignifiantul act al minciunii dintr-un sine murdar de necredință, cu ignoranță față de sinea universală?
are noroc totuși cu liturghia! în cripta sa, încremenită, se păstrează muzica bizantină. e o cultură ce mai învie la suflul lumânării, din moarte, cu moartea pe moarte călcând.
