Bonjour tristesse!

Capul îmi zvâcnește la fiece privire mai ascuțită. Plouă. Aud picurii mari cum se sparg în ochiul de sticlă din acoperiș. Cât o fi ceasul? Dar nici că-mi pasă! Sunt în Paris și e tot ce vreau să știu. Cobor din cameră și mă opresc direct la supermarketul din colț. Cumpăr un Perrier cu aromă de lămâie. La prima gură din apa dulce acrișoară, mahmureala pare să dispară. Uite, și ploaia parcă s-a mai oprit! Sunt primii pași prin Montmartre… Nu vreau încă la urc la Sacre Coeur. Merg pe jos câteva stații de metrou, de la Anvers și până la Blanche. În Place Pigalle mă opresc să rulez o țigară… Încotro? Ah, da, spre Arcul de Triumf! De acolo pot apuca în orice direcție vreau. Ajung. Hai să revăd Tour Eiffel. Cât de puțini turiști sunt! Altădată, locul era o mică babilonie. Negrii, vânzătorii de bling- bling-uri șomează, ducând dorul verii și al aparatelor foto.
Urmez Quai d'Orsay dar nu mă opresc pe Pont d'Alma. O fac la Invalides, în schimbul unui fum. Traversez Sena. Pont Neuf este, culmea, cel mai vechi pod din Parisul contemporan. La intersecția cu Champs-Elysees, stau față-n față cu Obeliscul. Din Place de la Concorde intru în Tuileries. Iau primul scaun liber din fața fântânii și îmi aduc aminte de What time is it there? al lui Tsai Ming Liang. Pe obraz apar câteva lacrimi. Nu le mai pot piti. Aș face orice să nu mai plâng. Chiar așa, mi-e foame. E bună ideea. Parcă era un McDonald's pe Rivoli, nu? Îi comand fetișcanei le big mac-ul și așa mai uit din durerea ce-mi urlă a singurătate. Sătul de la cartofii prăjiți, ies din ascunzătoarea capitalistă. Trebuie să înfrunt Louvrul. Doamne, doamnă, e imens! Nu degeaba visătorii lui Bertolucci se zbenguiau în voia camerei de filmat pe coridoarele lui interminabile. În fața piramidei celei mari, cineva fotografiază un Maybach cu număr de Germania. E chiar locul potrivit pentru așa ceva, îmi zic amuzat de kitsch-ul ipostazei. Gata cu monumentele! Hai să intru în viața de stradă. Deci: Sebastopol, căutând Etienne Marcel. Ah, să nu uit! Pe Georges Pompidou l-am prins la ora închiderii. Dar măcar i-am zis bună seara lui Brancuși, în piața cu nume de atelier. Ajung în Saint Denis. Începe din nou să plouă iar apa din cer îmi pare că amestecă pastelurile ce curg în arterele vieții de stradă. E un amalgam de rase și de culori. Nimeresc pe un trotuar înțesat de prostituate asiatice și proxeneții arabi. Mă refugiez în grabă din fața norului, sub o copertină. Alături, dârdâind, curvele așteaptă portofelul clienților ca să-și dechidă vulva. Despre mine, nu știu ce să creadă... Să fiu oare un turist în căutare de plăceri orientale sau vreun rătăcit care se ascunde într-un loc mizer de apa cu gust de cer? Una mai bătrână prinde curaj. Defilează lasciv prin fața mea, testându-mi reacția. Citesc clar pe figura ei viața pe care o duce. Nu e altceva decât o sclavă în regimul fascist al banului, acolo unde iubirea se plătește. Toată afacerea asta i-a îmbătrânit cumplit trăsăturile. Nu mai e femeie, e doar o păpușă, un obiect de vânzare pe trotuarul mizeriei din Paris. Îi zâmbesc. Poate că sunt singurul care îi dăruiește ceva, fără a-i cere nimic în schimb. Și, cum ploaia e pe terminate, mă pot desprinde de lumea cavernei pentru a-mi continua periplul. Dau în fine de Etienne Marcel, venind din Rue de Turbigo. Oare frate-meu o mai locui aici? Cine știe dacă am să mai aflu asta vreodată! Saint Eustache, apoi Bursa de Comerț și Les Halles sunt toate trei înșirate în calea pașilor singurătății pe care o port în rucsac, mereu cu mine. Traversez Sena pentru a doua oară astăzi. Mă îndrept spre Saint-Germain pe Rue Dauphine. Continuu pe Rue de Buci. Vai ce mă distrează numele ăsta…
Mai știi? Aici făcusem prima noastră poză cu un interior din Paris. Văzusem din stradă, luminată, mansarda. Ne înțepenisem amândoi gâturile, holbându-ne spre tavanul ei. Acum îi caut în zadar ferestrele. E întuneric înăuntru, probabil că locul e pustiu ca și mine. Simt un vânt, unul de solitudine. Bântui fără vreo țintă prin Cartierul Latin. Sunt încălțat în pantofii găsiți la lost & found, la Shelter, în Amsterdam. Îmi rod gleznele. Simt oboseala, dar nici că-mi pasă. Altceva, mult mai feroce, mă mușcă la înterior, înlăuntrul învelișului de carne. Ah, ador Parisul, dar tocmai acum trebuia să mi se fi acutizat tristețea?!
Trebuie să mă așez undeva și să beau un ceai fierbinte. Să fie oare o întâmplare sau chiar mi-am dorit să ajung la terasa asta?! Îmi trag un scaun și cred că e chiar acela care-mi amintește de orgasmul tau. Ce frumos ai știut să mi-l împărtășești, în secret, în timp ce încercai din răsputeri să-l ascunzi privirilor celor din jur! Da, am impresia că mă așez chiar pe același loc! E ca și cum te-aș ține din nou de mână, strâns, iar tu-ți înfigi unghiile în carnea palmelor mele. Închizi ochii, semn al unei plăceri intime de nedescris. Din buze schițezi, ușor, un geamăt. În subteranele intimității ești precum un vulcan pe cale să erupă lava. Cele două bile adâncite în feminitatea ta încă îți mai vibrează acolo, între picioare. Ai terminat. Întorci încetișor volumul micuței chinezării, fără să o oprești de tot. Din când în când, te simt, mai zvâcnești. Prin vintre îți mai trece câte un fior rebel. Care dintre acceleratele vieții să fi șuierat prin tunelele sexualității tale, ducându-se mereu spre altă gară, o dată cu amintirea iubirii noastre cumplit de pasionale? Îmi beau ceaiul și mă mai încălzesc. Apropos, ne aflam atunci la Saint Michel, în bistroul din dreptul gurii de metrou.
Hai să dau o tură și pe la Notre Dame! Și, dacă tot ajung pe insulă, vreau arunc o privire în jurul Palatului de justiție. În față la Hotel-Dieu, unde au dispărut bicicletele de închiriat, de la acel Nuit Blanche numai al nostru!? În schimb, văd montat în mijlocul pieței un zgomotos patinoar. Parisul mai întârzie un pic cu sărbătoarea Crăciunului. Gata, nu mai pot! Pantofii încep să mă trimită înapoi spre hostel. Iau metroul de la Chatelet. Înainte să cobor treptele, un tânăr ar vrea să știe cum poate ajunge în Saint-Denis. E student, abia învață Parisul. Caută nu știu ce bar. E de fapt în căutarea unei nopți în care să-și nimicească mințile, memoria, durerea. Ah, noaptea mea bahică din Utrecht, aia în care mi-am pierdut ochelarii…! Care iubire pierdută urmează să și-o plângă în noaptea asta, printre sticle, acest biet studențaș de provincie?
A doua zi aveam să părăsesc Parisul. Nu înainte însă de a urca la Sacre Coeur. Acum, ca și atunci, biserica din vârful muntelui a fost ultima fotografie din uriașa capitală a tristeții mele. Prefer să-i urc repede treptele. Un grup de negri mă întâmpină pe la jumătate, voind să mă amețească cu nu știu ce lănțicuri de vânzare. Unul din ei îmi spune să nu-mi fie frică. Încerc asta, aș vrea să nu-mi mai teamă de nimic. Se depărtează, precum un câine vagabond alungat de vorbe. Îi spun de sus la revedere Parisului și mă despart, promițându-i să revin pentru a-i reda fericirea pierdută. A tout a l’heure!
***

A votre sante!

De dimineață voi pleca din Lisabona. N-am prea multe emoții, așa cum aveam înainte de a mă despărți de Anja și de Germania. Pe atunci știam încotro urmează să mă îndrept. Acum, în calea mea se deschide pentru prima dată necunoscutul. Nu știu unde exact voi apuca.
N-am făcut nimic special, astăzi. A fost mai curând o zi de organizare... Trezit târziu, spălat lenjerie și tuns. Părul scurt, mărimea nouă milimetri, e mult mai practic la un astfel de drum. În plus, așa mă simt ca un adevărat pelegrin. Pe seară am coborât la supermarket. De ultimii bănuți am făcut câteva cumpărături, esențiale pentru supraviețuire, plus un pachet de tutun, foițe și filtre. Nu m-am putut abține să nu mă răsfăț, doar e ultima seară de confort. Nu știu când voi avea șansa de a mai dormi într-un pat de hostel. Deci, am pus în coș o sticlă de vin roșu, de Setubal. La un pahar, îmi voi lua adio de la statutul de turist. De mâine, toată stabilitatea conferită de bani, respectiv de tot ceea ce le este conex, va dispărea. Am totuși, în caz de necesitate, o bancnotă de douăzeci. O țin în portofel pentru strictul necesar: pâine și, eventual, tutun. Privind peste harta Europei îmi aduc aminte de un vis vechi: mai știi cât ne doream atunci, luându-ne rămas bun de la Barcelona, să îi putem urma Mediteranei firul plajelor sale, din Gibraltar și până în Grecia? Nu e o fantasmă, o pot face acum! Nu știu cât va dura, cel mai probabil câteva luni, dar am destul timp la dispoziție. Cine știe ce îmi va fi dat să întâlnesc pe drum?
Sorb din vinul roșu, rememorând calea spre Portugalia… Cu banii câștigați în Germania mi-am cam permis să mă răsfăț în ultima vreme. Hostelul din Paris a fost și el un lux: mai bine de douăzeci de euro pe noapte. E drept, dintotdeauna mi-am dorit să trăiesc, chiar și pentru câteva zile, în Montmartre. În prima seară, m-am îmbătat de fericire. Nici nu sperasem să meargă atât de bine autostopul. Am băut vin împreună cu băieții de la recepție. Ajunsesem exact la timp pentru o relaxantă stare de euforie bahică. Am început seara cu o bere. În timpul ăsta, ei dădusera deja gata o sticlă de Bordeaux. Știi cum sunt francezii… La început, precum orice mascul prădător, ne-am studiat unii altora terenurile. Într-un final, gheața a trebuit să fie spartă. Erau prea curioși să afle cine sunt, ce caut. Nu prea arătam a turist obișnuit. Imediat și începem o conversație ce promite să dureze o noapte. Vorbim despre sacrificiul personal pus în slujba unui ideal moral. Iisus a fost un model, o călăuză, creând la vremea sa o utopie care, chiar și acum, este greu de atins. Omului, slăbiciunii sale animalice, îi trebuie secole, milenii chiar, pentru a putea fi modelat de nobila morală supremă, cea universală. Utopiile au ajuns să poată fi puse în practică abia după ce omenirea le-a putut cuprinde material, înțelegându-le ca pe niște concepte practice. De aici, ideile noastre nu mai converg. Partenerii mei francezi de pahar, precum doi respectabili revoluționari by default, cred că evoluția umanității poate fi obținută numai pe calea luptei de clasă, a Revoluției. La rându-mi, mult timp, m-am considerat un anarhist. Nici acum, idealul autonomiei individuale în fața oricărei forme de coerciție, a oricărui tip de generalizare care vrea să-mi reducă Eu-l la o banală și anonimă medie aritmedică, nu mi-a dispărut din sânge. Sunt un convins susținător al stării naturale, în care să-mi pot desfășura individualitatea. Numai că, pentru a obține asta, n-am nevoie de niciun foc de armă. Maniera e alta. M-am acordat Universului din care sunt trup și viață.
A votre Sante! În ciuda numelui său de origine germană, recepționerul cu care ciocnesc paharul, are o alură tipică de revoluționar francez. Descheiat la butonii cămășii, cu părul blond și neglijent pieptănat pe spate, nebărbierit de câteva zile și treaz de la atâtea beții în plin miez de noapte, tânărul reușește totuși să-mi scrie pe un petec de hârtie numele său: Johann Bernadet. Printre gesticulări, omul mă roagă să îmi amintesc în scris de figura sa, atunci când va veni vremea să ofer în eter pasajul discuției noastre. Ciudat! Mulți dintre cei pe care i-am cunoscut, de la hoți de buzunare și până la polițiști, auzind că scriu un jurnal de călătorie, sunt dornici de a le apărea numele pe blog. Revoluție, evoluție, ce mai contează stilul de a te pune în acord cu metafora prezent-viitoare! E deja dimineață și aproape că nu-mi mai aduc bine aminte câte sticle de vin am doborât cu entuziasmul discuției. Îi făgăduiesc lui Johann că îi voi schița figura, în contextul atingerii ideii de Bine suprem, la o tacla de-o noapte și-o beție într-un han din Montmartre.
***

Talazuri

Marea căreia i-am dat binețe în prima dimineață de Lisabona nu e de fapt mare. E Tagus, Tejo cum îl numesc portughezii. E mai bine zis gura sa de vărsare în Atlantic. Pe Wikipedia aflu că este cel mai mare curs de apă dulce din Peninsula Iberică.
Astăzi am fost cu adevărat la mare. La ocean, adică. Am luat trenul din Cais do Sodre și în nici jumătate de oră am și ajuns la Cascais. M-am plimbat nițel prin centru, descoperind un orășel complet diferit de Lisabona. Cu banii din turism și-au cosmetizat fațadele caselor iar pe străzi e curățenie. Îmi pare chiar mai mult Soare, aici. Cascais este un loc de stors conturile din bănci, mai ales cele ale turiștilor din nord, de la frig. Ești înconjurat pretutideni de hoteluri cu multe stele pe umeri, de parteruri cu baruri și terase în stradă. Acum, toate sunt goale, parcă plâng a pustiu. E încă Ianuarie iar sezonul începe abia prin Mai. Mi-au confirmat-o toți recepționerii și barmanii pe care i-am întrebat de angajare. E clar: e cam praf în zonă!
Trebuie să mă reorientez. Din Cascais iau un autobuz spre Praia do Guincho. Gui, managerul de la Traveller's House mi-a spus că aici voi găsi un camping ieftin. Autobuzul costă totuși destul de scump. Până la Cascais dădusem pe tren aproape doi euro, ținând cont de faptul că sunt vreo treizeci de kilometri, iar acum a trebuit să cumpăr un bilet de bus cu trei euro, pentru numai jumătate din distanță. La recepție, o altă surpriză neplăcută. Deși nu văd niciun cort, doar câteva caravane rășchirate pe câteva hectare, un loc de campare costă aproape șapte euro. Scump! Tot atâta plătisem în Amsterdam, dar în plin sezon. În plus ar trebui să cumpăr și un cort căci, după cum știi, cel vechi a rămas la Jaime, în Olanda. Dau o tură prin camping. E uriaș. La capitolul curățenie n-am niciun reproș. Hai să-mi încerc norocul! Îl întreb pe recepționer dacă are vreun job de cleaner, contra masă plus casă. Omul îmi râde în nas... Vino tu la primăvară!
Cu coada între picioare, tot ce vreau este să ajung mai repede pe plajă. Să simt nisipul sub tălpile goale. O zăresc în depărtare și îmi pare că zbor. Ah, ce dor îmi e de apa sărată! E ca și cum aș revedea chipul mamei: talazurile, oceanul din pântecul căruia suntem cu toții plăsmuiți. Valurile îmi par imense, asta după ce ani de zile m-am îmbătat cu ciorba Mării Negre. În Australia apucasem să văd pentru prima dată ce înseamnă de fapt Oceanul. Omuleții costumați în surferi încearcă să-i călărească mugetul sălbatic. Ai zice că sunt precum niște zei blonzi, pășind pe coama apei cu plăcile lor de fibră de sticlă. Vai, ce păcat! Sunt doar simpli muritori! Înainte să se spargă de mal, puternicul noian îi trântește pe toți în adâncurile sale de nisip. E cald și e bine. Pe plajă, o mamă îi filmează primii pași ai puiului său. Se împiedică de câte-o tufă, cade cu fețișoara în nisip dar, chiar și-așa, de-a bușilea, continuă să învețe să meargă prin viață. Mă holbez la Soare, la întinderea care nu se mai termină sub linia orizontului de lumină. Mă întreb ce să fac.
De ce sunt oare trist? Ah, da, pentru că tare mult aș mai iubi! Nu lipsa banilor mă face abătut. M-am obișnuit, de ani buni, să trăiesc pe cont propriu lipsurile materiale. Ceea ce simt acum înțepându-mi sufletul este sentimentul, lipsa lui, prin care ființa îmi cere s-o umplu cu iubire. Inima mi-e flămândă.
Stând așa, pe plajă, desculț, îmi vine o idee… Ce-ar fi dacă aș începe să merg mai departe, prin Portugalia, prin lume, fără de țintă, fără vreun reper punctat pe hartă? Și dintr-o dată sufletul mi se luminează. Realizez cauza tristeții de până acum. Nu-mi place să mă îngrop între zidurile unui oraș, numească-se el Lisabona. Trebuie să descopăr multe, să fiu liber, să plutesc precum pescărușul pe care l-am hrănit azi printre lacrimi ițite din greutatea lecțiilor de zbor. Nu are niciun sens să încep a suferi și mai tare, prin a fi homeless în așteptarea unui virtual job, iar gândul să-mi stea către libertate. Am făcut-o o dată în Amsterdam, am fost fiul ploii, știu cum e. Îmi amintesc de poștașul neamț, cel care mi-a dat bicicleta TNT. Într-o bună dimineață, săturându-se de frigul Olandei, omul a decis să meargă spre sud. Să meargă, la propriu. Îmi zic acum... Ce-ar fi dacă aș începe și eu să merg, să fiu un pelegrin pe drumul regăsirii de sine? Am două picioare, un sac de spate și unul de dormit iar plaja imensă a Atlanticului îmi poate ține loc de casă peste noapte.
Știi, unii se antrenează pentru maraton iar alții aleargă după bani o viață întreagă. Așa îmi notasem statusul pe Facebook, aseară, atunci când am deschis laptopul pentru a-ți scrie. Vreau să pășesc peste coasta Atlanticului, să descopăr locuri, obiceiuri și oameni. Plec Sâmbătă, până atunci am plătită cazarea. Să rămân în Lisabona peste iarnă ar însemna să-mi închid orizonturile, ce dacă în rama unui pastel frumos. Mergând, cine știe, poate că sufletul mi se va umple din nou... Și poate că tocmai acest pelegrinaj este menirea venirii mele în sud, aici, în Portugalia.
***

Courage!

Reintru așadar in filmul amintirilor… Mă aflu în benzinăria în care m-a lăsat Laurențiu, secretarul euro-deputatului român de la Parlamentul European. El a plecat de ceva vreme iar eu caut un carton pe care să-mi scriu destinația. Ce să fie oare: Paris sau Bordeaux? Mă las în voia sorții. Oricum, drumul e același până la un moment dat când se bifurcă, în apropiere de Paris. Aștept vreo oră, întrebând în stânga și-n dreapta șoferii ce intră să plătească benzina. Într-un final, cineva îmi face semn să-l urmez. E un belgian și, evident, nu vorbește engleză. Mă văd nevoit să-mi exersez, după mult timp, cunoștințele de franceză. Tipul e militar. Bravează. Cică nu-i e frică de nimic, nici măcar că l-aș putea ataca. E pentru prima dată când ia în mașină un autostopist. Auzise că sunt cu toții niște criminali. Pentru el, ceea ce face, e o dovadă de curaj. Amuzat de situație, încep să torn gaz peste foc. Îi spun că, mai mult decât un autostopist, sunt român deci, automat, un posibil infractor. Râde. S-a prins de butadă. I-am câștigat dintr-o dată încrederea. E deconectat. Din păcate, camaraderia noastră durează timp de doar câteva zeci de kilometri. Belgianul are drum în cu totul altă parte decât Franța. Cobor într-o altă benzinărie, pe aceeași autostradă. Mai am motive să fiu surprins atunci când întâlnesc aici un confrate? Face si el autostopul, în aceeași direcție. Merge la Paris pentru a-și vizita fratele. N-are mai mult de douăzeci. Ce bine că vorbește o engleza! Ne cuplăm puterile de convingere până ce reușim să amețim, într-un melange franceză cu engleză, o domnișoară de la volanul unui Renault. Ne poate lua până la graniță. Nici nu speram să ne meargă așa de ușor. Tovarăsul meu de drum, belgian, începe primul conversația. Tac, preferând să mă amuz. E ușor cinic. Îi povestește șoferiței o întâmplare petrecută acum ceva timp, în Spania, când o puștoaică a fost violată de doi hitch hikeri. Fata zâmbește stricat, vădit stânjenită. Ce mai poate face acum? Să ne dea jos, parcă nu-i vine. Pentru ea, la fel ca și pentru militarul belgian, este un test de anduranță și curaj. Își dă seama, probabil, că suntem în regulă deși nu-i pică deloc bine la stomac povestea.
Nici nu pășim bine pe pământul Franței și sărim îndată într-o altă mașină. Șoferul are drum direct la Paris. Trebuie să prindă în aceeași seară un zbor de pe Orly, spre Dubai. E director al unei companii de IT cu relații comerciale pe segmentul India și Orientul Mijlociu. Îi e teamă, ne mărturisește, de fiecare dată când trebuie să facă drumuri prin țările arabe. Vine vorba de țiganii români. Îi povestesc pe scurt istoria așezării lor în Carpați. E normal, niște foști sclavi, să-și caute emanciparea într-o manieră agresivă, aflându-se într-o permanentă stare de conflict cu foștii proprietari, colonizatorii. Majoritatea lor refuză încă să se integreze în societatea actuală, așa zis modernă. Este o conclusivă paralelă cu situația din țările arabe, față de care francezul de la volan are fobie. Îi dau un ton de curaj. În România, cel puțin, se va putea ajunge la o conviețuire, chiar dacă la una firavă, între majoritari și etnia cu sânge sălbatec.
Nici n-am prins de știre când ajungem în Paris. Cobor împreună cu camaradul de autostop în apropiere de Arc de Triomphe de l'Étoile. Pentru el, este punctul de destinație al călătoriei. Pentru mine, Parisul este doar o haltă în drumul spre Portugalia. Bem o cafea la terasa unui bistro din piață sărbătorind, alături de un fum, reușita autostopului. Drumurile noastre sunt pe cale să se despartă. Eu mă voi îndrepta către Montmartre, la adresa hostelului din agendă, iar el înspre Republique. Înainte de a ne lua rămas bun îmi lasă numele de pe Facebook. Aveam să-l regăsesc pe Kjartan în aceeași seară, pe internet, după ce voi fi reușit să-mi despachetez rucsacul. Revin la acel status pe care l-am postat satisfăcut, la finalul unei zile începute cu oarecare temeri și peste care acum privesc încărcat de curaj: …Să-mi beau cafeaua de dimineață în Bruxelles, la cafeneaua Parlamentului European iar seara o bere în Paris, în Montmartre, înseamnă că autostopul chiar a mers bine. Azi a fost mult Soare peste vestul Europei.
***

Lacrimi din mare

Te-am sunat azi. Mă simțeam trist. Am plâns cu lacrimi venite parcă din mare. Mai bine că n-ai răspuns! N-aș fi știut, oricum, să comprim totul pe-un fir, în doar câteva minute…
M-am mutat de la Traveller's House în hostelul cel ieftin. Am plătit trei nopți în avans iar în buzunar mai am numai o bancnotă de cinzeci. Dar nu e ăsta motivul tristeții mele. N-am reușit încă să-l aflu, deși încerc adânci introspecții sufletești. Poate voi reuși acum, scriindu-ți. Ce anume îmi încețosează trăirea...?
Ieri îmi propusesem o plimbare până la Cascais în timp ce rătăceam alene pe străduțele din Bairro Alto. E cartierul în care orașul își trăiește viața de noapte. Bodegile stau toate cu ușile deschise, de la parterul căsuțelor ponosite. M-am cocoțat până pe vârful colinei. De vis-à-vis privesc de la egal stihia lui Sao Jorge, sălășluind în fortăreața sa antică. Mai urcasem în zonă, pe fugă, atunci când fusesem la Miradouro de Sao Pedro, cu o zi în urmă. Acum însă caut să intru mai adânc în inima sa. Pe drum am întâlnit o grămadă de localuri cu specific portughez. Trebuie să recunosc, am avut rețineri în a păși înăuntru. Cât despre a căuta ceva de muncă, nici vorbă! Aici, la bar și în bucătărie, lucrează doar localnicii, în familie. Mâncarea e dedicată în special stomacurilor celor de-ai casei. Personal, nu simt vreo poftă în a vrea să o gust. Să fie oare pentru că toate aceste bombe put de la o poștă a pește stricat? Portughezilor pare să le placă, altfel nu îmi explic de ce toate cârciumile sunt mereu înțesate. Caut un bar mai acătării dar n-am parte de ceva care să-mi facă cu ochiul. Să mă angajez doar din nevoia banilor, nu vreau. Ar fi total opusul libertății pe care mi-am câștigat-o, cu suferință. Te voi uimi dar simt că nu e locul meu aici, în Lisabona, nici măcar pentru o scurtă perioadă. Îți spuneam că e un oraș frumos, unic chiar, pe care nu-l pot compara cu nimic din trecut. În unicitatea sa aduce oarecum cu Praga care, și ea, nu poate fi asemuită cu altceva de pe Pământ. Deosebirea este că aici nu am văzut grupurile organizate de turiști japonezi și americani, făcând coadă în urma ghidului cu umbrelă și poze ieftine la orice colț de stradă. Poate că nu a venit încă sezonul?!
Mă așez pe o bancă, cu un joint în mână, încercând să-mi ascult sufletul. Stând așa, mă trezesc că vărs ca din senin câteva lacrimi. Urmăresc Luna, cât o monedă uriașă din aur. Îmi șoptește… Nu te opri undeva, doar dintr-o ambiție! Aș fi un prost să mă încăpățânez, să trăiesc în Lisabona, fie chiar temporar, doar pentru că mulți alții tânjesc la asta. Trebuie să merg mai departe, cu orice preț, chiar dacă banii sunt pe terminate. Mă cufund în visare și, pentru a-mi da curaj, încerc să refac firul călătoriei de până acum…
Chiar, unde rămăsesem cu povestea? Ah, da, la momentul plecării din Bruxelles!
***

Update

Cititorilor Călătoriei indiscrete... Din sudul Spaniei adulmec deja vara, de pe plajele Mediteranei. Aș vrea sa revin cât mai curând cu vesti, în detaliu. Să-mi cobor mai întâi povara rucsacului din spate, pentru o perioadă, iar atunci voi putea așeza în liniște laptopul, să scriu. Pe curând!

Culori de Lisabona

Nu încetează să mă uluiască. Lisabona e atât de diferită față de tot ce am văzut până acum încât nu o pot compara cu nimic. E un oraș unic și nebun, nebun de tot. Dar în nebunia lui e extraordinar. Stăteam pe balcon, trăgând dintr-o țigară, când un negru mă reperează din stradă... Hei man, psst, psst, want some hash, some cocaina? Tengo good stuff! Asta se întâmpla chiar sub privirea poliției. Sunt fericit că am atins Portugalia dar încă nu știu de ce anume să mă bucur mai întâi: de ocean, de plaje, de Lisboa în general sau să-mi ofer un pic de divertisment? Știu doar că vreau să descopăr cât mai multe...
Plecând din nou în recunoaștere, trebuie să fac un pic uz de hartă. Am de găsit o adresă ce am primit-o de la Gui, managerul de la Traveller’s House. Mi-a spus de un hostel care s-ar putea să lucreze cu voluntari. Experiența deprinsă la Shelter Jordan din Amsterdam înseamnă o carte de vizită bună, sunt sigur, în cazul în care voi găsi ceva de lucru. Caut Oasis Backpackers, în Barrio Alto. Țin deja minte un scurt traseu pe care mi l-am făcut studiind harta, înainte de plecare. Dacă tot mă îndrept în direcția apei hai să trec și pe la Cais do Sodre, gara centrală. Vreau să aflu prețul unui bilet până la Cascais. Mâine aș trage o fugă până acolo, poate chiar un pic mai departe. Am găsit pe internet un camping și e chiar lângă ocean. Ies pe Rua Augusta, apuc drept spre Tagus, ajung în Praca Do Comercio, o iau la dreapta pe Rua do Arsenal și uite gara în fața ochilor. Până la Cascais, aflu de la automatul de bilete, un drum depășește cu un puțin doi euro. O țintă a traseului o atinsesem deja. Acum hai să văd ce e cu hostelul, dacă pot găsi ceva de lucru voluntar. Țin dreapta pe Rua de Sao Paulo și dau de Elevador da Bica. Cele șapte coline ale Lisabonei le poți sui oricând în timpul zilei cu funicularul. În ceea ce mă privește aleg să urc la pas, chiar dacă panta străzii e destul de abruptă. Lifturile sunt pentru leneși sau pentru infirmi. Gâfâind ușor, mă văd ajuns la Travessa do Cabral. Asta înseamnă practic niște scări ce fac legătura cu alte străduțe. Hostelul, Oasis Backpackers, îl găsesc pe Rua de Santa Catarina. Managerul lipsește. Înțeleg de la recepționer că echipa de cleaneri este deja completă. Nicio șansă deci să se elibereze vreun job curând. Plec, cu gândul de a vizita castelul. Zidurile lui tronează deasupra orașului, de pe înălțimea colinei vecine cu Barrio Alto. Umbra lui Sao Jorje o poți vedea de oriunde. Este locul din timp, aidoma altor orașe medievale, de unde a pornit evoluția cetății. Cobor de pe Santa Catarina și o iau din nou spre Augusta. În capăt, Rossio e un fel de kilometru zero al Lisabonei. În câteva minute sunt în Praca dos Restauradores. Mai trecusem pe aici în drum spre Miradouro de Sao Pedro de Alcantara, o terasă-parc cu largă priveliște de pe pălăria orașului. În Amsterdam îmi lipsiseră teribil de mult băncile. În Lisabona e absolut firesc să vezi lume stând la taclale în plină zi, tineri sărutându-se sau homeleși dormitând alene. Aproape că uitasem imaginea lor după atâtea luni petrecute în nord... Cum e să lenevești pe o bancă, în pace, iar Soarele să-ți alinte pielea și sufletul?
În Restauradores găsesc Kitsch Hostel. Un pat din dormitorul de doișpe costă opt euro. Nu arată chiar rău, putea fi cu mult mai kitsch: acum doar îl frizează. Măine mă voi muta. Traveller's House face aproape dublul prețului de aici. Mai am cu mine doar o sută de euro. Nu sunt departe de situația în care mă aflam în Amsterdam, atunci când tocmai ajunsesem acolo.
Din Restauradores apuc pe Rua da Madalena și încep să urc colina de vis-à-vis având în față corpul bine sculptat al Castelului de Sao Jorge. Urc la întâmplare pe străduțe, fără să mai folosesc harta. N-am niciun motiv să o fac. Orice fundătură stă cumva în umbra zidurilor fortăreței. Tot ce trebuie să știu sunt punctele cardinale. Pentru asta e nevoie să înveți a deschide ochii larg spre Soare. Apuc la întâmplare pe Rua Castelo de Sao Jorge. Un alt hostel în drum. E de fapt o casuță foarte simpatică. Or avea vreun job disponibil? Nimic! Urc și mai sus pe stradă și dau de gura castelului. Înghite bani, biletul de intrare costă. Nu-mi permit să arunc rația zilnică de supraviețuire pe o lecție de istorie prea-bine învățată: în Salzburg, spre exemplu. Prefer să mă plimb printre cotloanele din împrejurime, acolo unde imaginația modelează din țesutul trecutului un adevăr universal-viitor. Pășesc peste viața Lisabonei medievale. Ce bine că oamenii de aici nu prea au investit recent în renovarea fațadelor! Măcar așa le pot vedea autenticul. Sunt conservate foarte bine de trecerea secolelor, judecând în comparație cu un oraș deteriorat precum Bucureștiul. Pe o bancă, îmi rulez o țigară iar fumul ei are efect psihotrop. Cuprind cu privirea fațada din mozaic colorat a unei căsuțe din poveste, cu ferestre mici, de unde o babă își privește în gol, înapoi, trecutul… De la geamlâcul ei vede proiectate pe cer, ca niște oglinzi reflectând apa, sufletele atâtor generații ale orașului. Balcoanele și rufele atârnate în plin Soare mă fac să mă aflu în plină oază de latinitate. Lângă mine se oprește un negru. Ce și-a zis? Blond și cu ochelari: pradă! Joc încă într-un film de Bergman și nu într-o peliculă semnată Julio Medem. Oamenii Portugaliei au pielea pictată de Soare. Deosebirile între culorile ființei umane sunt datorate înteruperii comunicării active între rase, o dată cu ruperea continentelor tectonice. Abia acum, printr-o întoarcere a polilor, distanțele interasiale încep să-și cizeleze atavismele, începând să țeasă o individualitate nouă: Omul Cosmopolit. L-aș numi mai degrabă Omul Universal. Negrul mă întreabă în engleză dacă vreau să cumpăr niște hașiș. Cară în cealaltă mână niște brățări de piele, înfășurate.
Pornesc mai departe expediția de cucerire a vârfurilor cetății. Dau peste statuia unui conquistador. De acolo pot vedea clar încotro să mă îndrept: Miradouro das Portas do Sol. Orice om și-ar dori să locuiască aici. E zona cea mai scumpă și exclusivistă a orașului. Din păcate peisajul e un pic murdărit de vânzătorii ambulanți dintr-un târg ițit ca prin minune. Sau, poate că m-am obișnuit prea tare cu obsesia nordică a curățeniei și disciplinei?! Trebuie să recunosc: Lisabona este un oraș murdar care cam pute. Nu trădează defel metehnele gintei latine. De la poarta către Soare mai am de trecut vreo două colțuri de stradă până să ajung la Palacio Belmonte. Este un alt castel, unul în variantă ceva mai nouă, renascentistă. Mă simt ușor amețit, dar amuzat, de diferențele dintre epoci, situate amândouă în același sit arhitectural, la numai câteva case distanță. Cobor spre malul apei. Ajung la Panteao Nacional (Igreja de Santa Engracia). Față de pompa și fastul catedralelor germanice asta pare o mânăstire. Pe măsură ce ating mai mult sudul Europei, locașurile Bisericii Catolice sunt mai apropiate de dimensiunilor umane. Desigur, proporțiile rămân gigantice dar, măcar, se desfășoară pe orizontală. Așa le poți vedea turla, crucea, și nu ești nevoit să orbești încercând să atingi proporțiile verticale ale ambiției sectei creștine.
Habar n-am cum ajung să mă plimb pe Rua de Jardim do Tabaco. Pardon, știu! Am vrut să văd Muzeul Militar. Nimic impresionant acolo, cel puțin pe dinafară. Îmi imaginez că nici pe dinăuntru, căci armele sunt doar simbolul slăbiciunii umane și nu al puterii. Urmează ceva mai interesant: Casa do Fado. E locul unde stă expusă cultura iberică. Cum n-am bani pentru bilet, prefer să descopăr latinitatea pe străzi, venind chiar din inima vie a orașului. Excursia se oprește în momentul unui accident. Ciocnirea a fost din vina unui tramvai, din acelea cu un singur vagon, stând mărturie vremii când Lisabona nu începuse încă să adere capitalismului globalizat. Tramvaiul a intrat frontal într-un taxi. Emblema Mercedes a acestuia, simbolul satisfacției materiale, a avut ceva de suferit în urma încolăcirii de fiare. Mă îndrept spre hostel. Trebuie să mănânc ceva din bunătățile gătite de Gui și să asist de pe canapea la seara de vin portughez. Oare vreau într-adevăr să trăiesc o vreme în orașul ăsta? Îmi place, dar ceva îi lipsește. Să fie cultura nordică cea care, dacă s-ar mai îndulci un pic, amestecându-se cu sângele cald din sud, ar putea crea o civilizație evoluată? Deocamdată, oamenii au nevoie de timp să circule, să vadă, să împrumute unii din spiritul altora, pentru a putea apoi să pună totul în aplicare. La cosmopolitism mă refer...
***

Traveller’s house

Am pornit de la nord la sud, la drum, spre oceanul de căldură și lumină. Mintea mi-e busola care nu mă minte niciodată. Orientarea prin spațiu și timp îmi e călăuzită de Soare. În suflet port esența fericirii. Gândirea e acum precum un pod care se construiește de la sine, în sinea sufletească.
Sunt în Portugalia. O adevărată aventură mi-a fost dată s-o trăiesc făcând autostopul. În Spania este practic imposibil, drept urmare a trebuit să mă reorientez. Am decis să mă întorc la Madrid după o noapte dormită la kilometrul 22 al autostrăzii, într-o benzinărie. Am avut noroc cu o mașină abandonată unde m-am adăpostit peste noapte. Altfel aș fi înghețat. De cum a răsărit Soarele încep să caut din nou un mod de a ajunge în Lisabona. Din nefericire, singura performanță este să înaintez cu încă alți doi kilometri. Așadar abandonez, pentru prima dată în călătorie, varianta autostopului. Aleg autobuzul. Costă ceva, e adevărat, dar măcar ajung la destinație. Știam că Spania e dificilă la capitolul autostop, dar nu credeam să fie chiar imposibil. Șoferii mă priveau ca pe o curiozitate, ca pe o maimuță. De ce n-are ăsta mașină?, păreau să spună. Cumpără-ți bă un bilet! îmi strigă un țigan cu mustață, înainte să urce la volan. La capitolul solidaritate și cosmopolitism spaniolii mai au încă multe de învățat.
Lisboa! Aici miroase a ocean, a bine, a viață. Am ajuns dis de dimineață, înainte de răsăritul Soarelui. Stația în care m-a lăsat autocarul se află la oarecare distanță de centru. Metroul nu apucase încă să-și deschidă ușile. Trebuie să aștept pe bancă vreo jumătate de oră până când să mă pot urca în primul. Până atunci, admir tabloul razei de răsărit sub care homeleșii de pretutindeni încep să se deștepte. Tocmai se trezesc de sub zdrențele cu care fuseseră înveliți peste noapte. Își întind oasele amorțite de piatra rece, căscând o ultimă gură de somn. Primul impact cu Portugalia a fost în autocar când, dintr-o dată, am început să visez că respir aer sărat mirosind a mare. Lăsasem în urmă Spania; acum, panourile de pe autostradă sunt scrise în portugheză. Simt în suflet multă bucurie. Locul mult visat, sunt pe cale să îl ating, în curând.
Întreb un paznic de la metrou cum să ajung în centru. Bolborosesc în săraca spaniolă pe care o cunosc. Cu uimire, înțeleg în întregime răspunsul venit în portugheză. Mai întâi trebuie să iau metroul roșu, câteva stații. Apoi să îl schimb cu cel verde. La Rossio aveam să fiu în buricul târgului. Străduțele înguste, pavate cu piatră montată în modele ca de mozaic, terasele cu cafea și cu fructe de mare pentru turiști, totul începea să se trezească la viață acum, dis de dimineață.
Caut un hostel în stânga și-n dreapta dar, în loc să cercetez atent, privirea îmi fuge peste fațadele căsuțelor rupte din paginile colorate ale poveștilor cu navigatori. Nu mai termin de admirat pastelurile orașului. Deodată îmi opresc ochii peste o firmă: Traveller's House. Unde mă aflu? Stai să văd: sunt pe Rua Augusta. Hostelul îmi pare a fi exact ce căutam, un loc ieftin unde să mă pot odihni pentru câteva nopți. Apăs soneria. Înăuntru, surpriză, îmi este dat să găsesc un art hostel.
La recepție mă întâmpină un spaniol. Vine din Badajoz iar pentru el Lisabona este un vis. Mai târziu, la amiază, voi fi descoperit că Traveller’s House este manageriat de un brazilian. Gui reușește să fie o gazdă extraordinară, un entertainer desăvârșit. În seara asta va găti o masă tradițională, un fel de tapas în varianta portugheză. Toți cei cazați, americani, brazilieni, asiatici, de oriunde, se vor aduna în camera mare. Vom sta la palavre, gustând din delicatese pe ritmul lichid al unui brazil drum'n'bass.
Înțeleg că Traveller’s House a câștigat cea mai înaltă distincție de specialitate, un fel de Oscar în lumea hostelurilor. Fac un duș și mă grăbesc să descopăr orașul. S-a făcut deja lumină iar din stradă aud deja lumea vorbind în portugheză. Sunt nerăbdător să-mi formez primele repere. Pășesc spre ceea ce îmi pare a fi marea. Se află la numai două minute de hostel. Ei bine, ce surpriză, nu e marea ci Tagus, cel mai lung râu din peninsula Iberică. Apele lui formează la vărsarea în ocean un estuar. Gura sa dulce căscată înspre apa sărată e atât de largă încât aș fi putut jura că e marea. Ca să ajung aici a trebuit să trec pe sub Martinho de Arcada. Iată-mă așadar în Praca do Comercio, practic la două minute de apă. La ora asta piața e pustie. Aud pe cineva cum mă strigă din spate. E un bărbat negru îmbrăcat într-un costum alb. Poartă părul lung iar peste plete și-a așezat șmecherește o pălărie cu boruri largi. Arată exact ca un contrabandist. Îmi cere un foc cu care-și aprinde jumătatea de joint din colțul gurii. Îi zâmbesc. Îmi răspunde cu aceeași monedă. Scoate de prin buzunare niște bucățoaie de hașis. În celălalt pumn ține ascuns un pungoi de iarbă. Nu mă înșelasem, este un traficant de droguri. Mă întreabă ce anume din marfa sa mă interesează. Aleg hașișul, este pur marocan. Miroase a Gibraltar. Purtăm o scurtă negociere. El ar vrea să-mi vândă cărămida maronie de cinci grame pe vreo douăzeci de euro. Eu îi zic de zece. Cădem la pace pe cinșpe. Facem târgul, ne strângem mâinile și ne continuăm fiecare treburile. Ajung la apă și-mi prepar rapid un joint. Malul e plin de bolovani, în jur descopăr cam multă murdărie. Cu toate astea, nimic altceva nu mă mai interesează. Sunt în Lisboa, e un vis pe care îl trăiesc viu, cu ochii deschiși. Trag primul fum și încep să derulez cu încetinitorul amintirile din cele opt zile de drum…
***

Suflet european

Nea Petrea e cizmar de meserie; moldovean get beget, dintr-o comună de pe lângă Suceava. Are trei copii. Sunt școliți tustrei. A muncit în Irak, în timpul comunismului. Cu banii și-a putut face un rost, o casă, o gospodărie. Apoi a început să coasă papuci din piele. Îi vindea la en-gros-urile de haine. Nici asta n-a mai mers. A venit criza. A fost nevoit să plece din țară. Acum, în Bruxelles, lucrează în construcții. E zidar. Îi spun că tocmai am terminat de renovat un apartament în Germania. Îi arăt palmele; sunt pline de bătături. Erau mai moi decât pernițele unei pisici, înainte să fi plecat, anul trecut, din România. Acum s-au bătătorit de la fierul de glet. Râde. Pe șantier la el se muncește științific. Materialul e aruncat pe perete printr-un furtun iar abia apoi vine muncitorul care, cu dreptarul, nivelează tot. Mă culc. Sunt sătul de discuțiile despre mortar și moloz. Sorb un pahar de bere mai întâi. Alcoolul are efect de somnifer după o zi înfrigurată de așteptat prin benzinării. Adorm, după cum îți spuneam, cu televizorul lăsat deschis pe Etno TV. Trebuie să mă trezesc la șapte, atunci când Nea Petrea pleacă la lucru.
Mă ridic din pat. Vai e prea devreme! În România e deja lumină dar aici Soarele răsare un ceas mai târziu. Pe ecranul televizorului joacă o horă. Nu mai pot adormi. Opresc din telecomandă festinul românesc. Pentru mine va începe o zi de internaționalism. Mă voi vedea cu Laurențiu în fața clădirii Parlamentului. Până atunci, mai am câteva ore bune. Aș putea vedea Centrul vechi. Cobor din bloc, pe Trone, apucând înspre Palatul Regal. Dau de Muzeul de Artă, fac dreapta și intru pe o stradă în pantă. Pot zări deja silueta Catedralei. Turla ei înaltă e cel mai bun reper, în loc de hartă. În toate burgurile din vest, e o lecție clară, Domul înseamnă că te afli în centru.
Nu știu ce să zic... Arhitectura îmi pare inspirată de cea franceză dar, cu toate astea, se simte și un alt element, cel flamand. Culmea, străduțele îmi trezesc stranii amintiri legate de Lipscanii Bucureștiului. Să fie poate faptul că dau oriunde peste clădiri în renovare iar străzile înguste sunt cam desfundate?! În Centrul vechi din Bruxelles sunt o grămadă de cârciumioare, una lângă alta, cu profil mediteranean. Toate sunt închise, desigur, la ora asta devreme. Aud ceasul Primăriei din Piața mare. Bate de nouă jumătate. Aproape că nu-mi dau seama cum a trecut timpul, rătăcind. E momentul să mă îndrept spre Place du Luxembourg, acolo unde am fixat întâlnirea cu Laurențiu.
Ajung mai devreme. Am învățat să apreciez bine timpul de când călătoresc fără ceas. Îmi iau ca unitate de măsură pulsul sufletesc. Laurențiu e foarte punctual. E zece punct. Îl urmez și intrăm amândoi în clădirea uriașă. La recepție este nevoie să prezint pașaportul. Mi se face o fotografie și apoi amabilul funcționar îmi înmânează badge-ul de vizitator. Urcăm la etajul al treilea. Aici se află birourile delegației române. Laurențiu este unul dintre cei trei secretari care lucrează în biroul unui deputat european. Trec în grabă pe lângă ușa Elenei Băsescu. Urmează cea al lui Vadim. Ha ha, uite-l și pe Becali! Îmi și închipui cum se întâlnesc cei trei pe coridoare discutând unul despre Steaua, altul despre iredentismul maghiar. Domnișoara Elena, cel mai probabil, tace. Ce ar putea să spună mai mult decât prețurile magazinelor din Milano sau despre șampania cu spumă de Monte Carlo? Și totuși au ceva în comun, le curge în sânge același venin: Traian Băsescu. Acest nume a devenit o adevărată obsesie. Românilor, știu, le place să clevetească. În cazul președintelui este ceva mai mult decât o bârfă de mahala. Băsescu trezește o isterie națională fie că este vorba de apreciere sau de contrariul ei.
Laurențiu îmi face cunoștință cu una dintre cele două colege, o ardeleancă cu ochii incredibil de albaștri. Coborâm în cafeneaua Parlamentului să ciugulim micul dejun. Eu beau numai o cană cu lapte. În cafeterie e democrație totală. Deputați, funcționari, cu toții se întâlnesc acolo la o vorbă și-o gustare. E timpul să urcăm pentru a continua turul clădirii.
Vizitez sala mare a plenului iar Laurențiu îmi explică poziționarea parlamentarilor în funcție de importanța grupurilor politice cărora le aparțin. Cele mai multe locuri le deține, desigur, PPE. Extremiștii precum Vadim sau Gigi au alocat un colțișor unde se înghesuie la grămadă. Urmează o altă sală, cea a comisiilor. E mult mai mică și înțeleg că acolo se întrunesc deputații numai când au de discutat probleme punctuale. Urcăm la ultimul etaj. De sus se poate vedea frumoasa panoramă a orașului. De la înălțimea clădirii îmi susțin ideea legată de globalism, în discuția pe care o port cu Laurențiu. Este masca cu care a fost condamnat mondialismul să-și trăiască istoria contemporană. Cele două fețe ale monedei sunt de fapt aceeași piesă. Tot ce diferă este felul în care banul cade pe masă, după ce va fi fost aruncat în aer cu degetul opozabil. Vezi viața precum o economie globală? În acest caz, mulțumește-te să cumperi orice, cu banii din profitul obținut, mai puțin evoluția. O mână o poate curăța pe cealaltă. E chiar evoluția spiritualității umane, aceea care va salva în viitor titulatura unei societăți mondializate. Fața curată a monedei poartă numele de cosmopolitism. Sper că o dată cu timpul, individualitatea, care acum este ținută în lesă la nivel național, se va putea transfera benefic asupra oricărei ființe umane, acum, prin amestecarea cetățeniilor în bolul cu politică mondială. În trecut, omului îi dicta conștiința apartenenței sale la gintă, apoi la trib iar mai târziu la familie, ca bază a societății statale. Un stat nu poate exista într-o stare naturală, de aceea viața necesită deocamdată să fie instituționalizată în cadrul familiei (un mic stat în stat). Omul nu simte încă un sine doar al său, în exteriorul delimitărilor consangvine. Individul este parte, trup și suflet, eu-lui național. O dată, însă, cu dispariția barierelor de orice fel, mai cu seamnă ale celor culturale, individul își poate dezvolta un eu unic, pe măsură ce granițele fizice se dizolvă. Aceasta a fost posibilă și datorită globalizării economice care, ce-i drept, a stat la originea formării însăși a Uniunii Europene. Mă bucur că Laurențiu mă completează…
Viitorul Uniunii este practic evoluția în comun a statelor, bazată pe încurajarea dezvoltării regionale. Fiecare națiune reprezintă o raion economic, cultural-geografic, și este bine să rămână așa, chiar dacă legile de la centru caută să aibă o aplicabilitate universală, la nivel de individ și nu de teritoriu. Cel puțin, astfel ar trebui să se întâmple.
Coborâm din nou în biroul euro-deputatului român, acolo unde o pot cunoaște pe cea de-a doua colegă a lui Laurențiu. Le povestesc din călătorie și îi surprind privindu-mă cu o curiozitate firească dar și cu un soi de admirație față de asumarea unei vieți nomade. Sunt, în viziunea lor, un exemplu iar asta mă bucură.
S-a făcut deja miezul zilei și trebuie să apuc spre Paris. Mi-am propus ca diseară să beau liniștit o bere în barul unui hostel. Laurențiu insistă să mă conducă cu mașina până pe autostradă. Mă va lăsa în siguranță într-un loc de unde-mi voi putea începe autostopul. Mă repet, așa ceva mai rar mi-a fost dat să întâlnesc la un român trăind în străinătate. Cei mai mulți încearcă să uite de unde au plecat. Ajungem în benzinărie. E momentul să ne luăm rămas bun, dar nu înainte ca el să îmi facă un ultim cadou. Îmi oferă o bancnotă de douăzeci de euro, în semn de apreciere și de într-ajutorare venit din partea celor trei conaționali pe care i-am întâlnit astăzi. Sunt de-a dreptul impresionat și onorat. Românii încă mai au suflet!
***