Talazuri

Marea căreia i-am dat binețe în prima dimineață de Lisabona nu e de fapt mare. E Tagus, Tejo cum îl numesc portughezii. E mai bine zis gura sa de vărsare în Atlantic. Pe Wikipedia aflu că este cel mai mare curs de apă dulce din Peninsula Iberică.
Astăzi am fost cu adevărat la mare. La ocean, adică. Am luat trenul din Cais do Sodre și în nici jumătate de oră am și ajuns la Cascais. M-am plimbat nițel prin centru, descoperind un orășel complet diferit de Lisabona. Cu banii din turism și-au cosmetizat fațadele caselor iar pe străzi e curățenie. Îmi pare chiar mai mult Soare, aici. Cascais este un loc de stors conturile din bănci, mai ales cele ale turiștilor din nord, de la frig. Ești înconjurat pretutideni de hoteluri cu multe stele pe umeri, de parteruri cu baruri și terase în stradă. Acum, toate sunt goale, parcă plâng a pustiu. E încă Ianuarie iar sezonul începe abia prin Mai. Mi-au confirmat-o toți recepționerii și barmanii pe care i-am întrebat de angajare. E clar: e cam praf în zonă!
Trebuie să mă reorientez. Din Cascais iau un autobuz spre Praia do Guincho. Gui, managerul de la Traveller's House mi-a spus că aici voi găsi un camping ieftin. Autobuzul costă totuși destul de scump. Până la Cascais dădusem pe tren aproape doi euro, ținând cont de faptul că sunt vreo treizeci de kilometri, iar acum a trebuit să cumpăr un bilet de bus cu trei euro, pentru numai jumătate din distanță. La recepție, o altă surpriză neplăcută. Deși nu văd niciun cort, doar câteva caravane rășchirate pe câteva hectare, un loc de campare costă aproape șapte euro. Scump! Tot atâta plătisem în Amsterdam, dar în plin sezon. În plus ar trebui să cumpăr și un cort căci, după cum știi, cel vechi a rămas la Jaime, în Olanda. Dau o tură prin camping. E uriaș. La capitolul curățenie n-am niciun reproș. Hai să-mi încerc norocul! Îl întreb pe recepționer dacă are vreun job de cleaner, contra masă plus casă. Omul îmi râde în nas... Vino tu la primăvară!
Cu coada între picioare, tot ce vreau este să ajung mai repede pe plajă. Să simt nisipul sub tălpile goale. O zăresc în depărtare și îmi pare că zbor. Ah, ce dor îmi e de apa sărată! E ca și cum aș revedea chipul mamei: talazurile, oceanul din pântecul căruia suntem cu toții plăsmuiți. Valurile îmi par imense, asta după ce ani de zile m-am îmbătat cu ciorba Mării Negre. În Australia apucasem să văd pentru prima dată ce înseamnă de fapt Oceanul. Omuleții costumați în surferi încearcă să-i călărească mugetul sălbatic. Ai zice că sunt precum niște zei blonzi, pășind pe coama apei cu plăcile lor de fibră de sticlă. Vai, ce păcat! Sunt doar simpli muritori! Înainte să se spargă de mal, puternicul noian îi trântește pe toți în adâncurile sale de nisip. E cald și e bine. Pe plajă, o mamă îi filmează primii pași ai puiului său. Se împiedică de câte-o tufă, cade cu fețișoara în nisip dar, chiar și-așa, de-a bușilea, continuă să învețe să meargă prin viață. Mă holbez la Soare, la întinderea care nu se mai termină sub linia orizontului de lumină. Mă întreb ce să fac.
De ce sunt oare trist? Ah, da, pentru că tare mult aș mai iubi! Nu lipsa banilor mă face abătut. M-am obișnuit, de ani buni, să trăiesc pe cont propriu lipsurile materiale. Ceea ce simt acum înțepându-mi sufletul este sentimentul, lipsa lui, prin care ființa îmi cere s-o umplu cu iubire. Inima mi-e flămândă.
Stând așa, pe plajă, desculț, îmi vine o idee… Ce-ar fi dacă aș începe să merg mai departe, prin Portugalia, prin lume, fără de țintă, fără vreun reper punctat pe hartă? Și dintr-o dată sufletul mi se luminează. Realizez cauza tristeții de până acum. Nu-mi place să mă îngrop între zidurile unui oraș, numească-se el Lisabona. Trebuie să descopăr multe, să fiu liber, să plutesc precum pescărușul pe care l-am hrănit azi printre lacrimi ițite din greutatea lecțiilor de zbor. Nu are niciun sens să încep a suferi și mai tare, prin a fi homeless în așteptarea unui virtual job, iar gândul să-mi stea către libertate. Am făcut-o o dată în Amsterdam, am fost fiul ploii, știu cum e. Îmi amintesc de poștașul neamț, cel care mi-a dat bicicleta TNT. Într-o bună dimineață, săturându-se de frigul Olandei, omul a decis să meargă spre sud. Să meargă, la propriu. Îmi zic acum... Ce-ar fi dacă aș începe și eu să merg, să fiu un pelegrin pe drumul regăsirii de sine? Am două picioare, un sac de spate și unul de dormit iar plaja imensă a Atlanticului îmi poate ține loc de casă peste noapte.
Știi, unii se antrenează pentru maraton iar alții aleargă după bani o viață întreagă. Așa îmi notasem statusul pe Facebook, aseară, atunci când am deschis laptopul pentru a-ți scrie. Vreau să pășesc peste coasta Atlanticului, să descopăr locuri, obiceiuri și oameni. Plec Sâmbătă, până atunci am plătită cazarea. Să rămân în Lisabona peste iarnă ar însemna să-mi închid orizonturile, ce dacă în rama unui pastel frumos. Mergând, cine știe, poate că sufletul mi se va umple din nou... Și poate că tocmai acest pelegrinaj este menirea venirii mele în sud, aici, în Portugalia.
***