A votre sante!

De dimineață voi pleca din Lisabona. N-am prea multe emoții, așa cum aveam înainte de a mă despărți de Anja și de Germania. Pe atunci știam încotro urmează să mă îndrept. Acum, în calea mea se deschide pentru prima dată necunoscutul. Nu știu unde exact voi apuca.
N-am făcut nimic special, astăzi. A fost mai curând o zi de organizare... Trezit târziu, spălat lenjerie și tuns. Părul scurt, mărimea nouă milimetri, e mult mai practic la un astfel de drum. În plus, așa mă simt ca un adevărat pelegrin. Pe seară am coborât la supermarket. De ultimii bănuți am făcut câteva cumpărături, esențiale pentru supraviețuire, plus un pachet de tutun, foițe și filtre. Nu m-am putut abține să nu mă răsfăț, doar e ultima seară de confort. Nu știu când voi avea șansa de a mai dormi într-un pat de hostel. Deci, am pus în coș o sticlă de vin roșu, de Setubal. La un pahar, îmi voi lua adio de la statutul de turist. De mâine, toată stabilitatea conferită de bani, respectiv de tot ceea ce le este conex, va dispărea. Am totuși, în caz de necesitate, o bancnotă de douăzeci. O țin în portofel pentru strictul necesar: pâine și, eventual, tutun. Privind peste harta Europei îmi aduc aminte de un vis vechi: mai știi cât ne doream atunci, luându-ne rămas bun de la Barcelona, să îi putem urma Mediteranei firul plajelor sale, din Gibraltar și până în Grecia? Nu e o fantasmă, o pot face acum! Nu știu cât va dura, cel mai probabil câteva luni, dar am destul timp la dispoziție. Cine știe ce îmi va fi dat să întâlnesc pe drum?
Sorb din vinul roșu, rememorând calea spre Portugalia… Cu banii câștigați în Germania mi-am cam permis să mă răsfăț în ultima vreme. Hostelul din Paris a fost și el un lux: mai bine de douăzeci de euro pe noapte. E drept, dintotdeauna mi-am dorit să trăiesc, chiar și pentru câteva zile, în Montmartre. În prima seară, m-am îmbătat de fericire. Nici nu sperasem să meargă atât de bine autostopul. Am băut vin împreună cu băieții de la recepție. Ajunsesem exact la timp pentru o relaxantă stare de euforie bahică. Am început seara cu o bere. În timpul ăsta, ei dădusera deja gata o sticlă de Bordeaux. Știi cum sunt francezii… La început, precum orice mascul prădător, ne-am studiat unii altora terenurile. Într-un final, gheața a trebuit să fie spartă. Erau prea curioși să afle cine sunt, ce caut. Nu prea arătam a turist obișnuit. Imediat și începem o conversație ce promite să dureze o noapte. Vorbim despre sacrificiul personal pus în slujba unui ideal moral. Iisus a fost un model, o călăuză, creând la vremea sa o utopie care, chiar și acum, este greu de atins. Omului, slăbiciunii sale animalice, îi trebuie secole, milenii chiar, pentru a putea fi modelat de nobila morală supremă, cea universală. Utopiile au ajuns să poată fi puse în practică abia după ce omenirea le-a putut cuprinde material, înțelegându-le ca pe niște concepte practice. De aici, ideile noastre nu mai converg. Partenerii mei francezi de pahar, precum doi respectabili revoluționari by default, cred că evoluția umanității poate fi obținută numai pe calea luptei de clasă, a Revoluției. La rându-mi, mult timp, m-am considerat un anarhist. Nici acum, idealul autonomiei individuale în fața oricărei forme de coerciție, a oricărui tip de generalizare care vrea să-mi reducă Eu-l la o banală și anonimă medie aritmedică, nu mi-a dispărut din sânge. Sunt un convins susținător al stării naturale, în care să-mi pot desfășura individualitatea. Numai că, pentru a obține asta, n-am nevoie de niciun foc de armă. Maniera e alta. M-am acordat Universului din care sunt trup și viață.
A votre Sante! În ciuda numelui său de origine germană, recepționerul cu care ciocnesc paharul, are o alură tipică de revoluționar francez. Descheiat la butonii cămășii, cu părul blond și neglijent pieptănat pe spate, nebărbierit de câteva zile și treaz de la atâtea beții în plin miez de noapte, tânărul reușește totuși să-mi scrie pe un petec de hârtie numele său: Johann Bernadet. Printre gesticulări, omul mă roagă să îmi amintesc în scris de figura sa, atunci când va veni vremea să ofer în eter pasajul discuției noastre. Ciudat! Mulți dintre cei pe care i-am cunoscut, de la hoți de buzunare și până la polițiști, auzind că scriu un jurnal de călătorie, sunt dornici de a le apărea numele pe blog. Revoluție, evoluție, ce mai contează stilul de a te pune în acord cu metafora prezent-viitoare! E deja dimineață și aproape că nu-mi mai aduc bine aminte câte sticle de vin am doborât cu entuziasmul discuției. Îi făgăduiesc lui Johann că îi voi schița figura, în contextul atingerii ideii de Bine suprem, la o tacla de-o noapte și-o beție într-un han din Montmartre.
***