Nea Petrea e cizmar de meserie; moldovean get beget, dintr-o comună de pe lângă Suceava. Are trei copii. Sunt școliți tustrei. A muncit în Irak, în timpul comunismului. Cu banii și-a putut face un rost, o casă, o gospodărie. Apoi a început să coasă papuci din piele. Îi vindea la en-gros-urile de haine. Nici asta n-a mai mers. A venit criza. A fost nevoit să plece din țară. Acum, în Bruxelles, lucrează în construcții. E zidar. Îi spun că tocmai am terminat de renovat un apartament în Germania. Îi arăt palmele; sunt pline de bătături. Erau mai moi decât pernițele unei pisici, înainte să fi plecat, anul trecut, din România. Acum s-au bătătorit de la fierul de glet. Râde. Pe șantier la el se muncește științific. Materialul e aruncat pe perete printr-un furtun iar abia apoi vine muncitorul care, cu dreptarul, nivelează tot. Mă culc. Sunt sătul de discuțiile despre mortar și moloz. Sorb un pahar de bere mai întâi. Alcoolul are efect de somnifer după o zi înfrigurată de așteptat prin benzinării. Adorm, după cum îți spuneam, cu televizorul lăsat deschis pe Etno TV. Trebuie să mă trezesc la șapte, atunci când Nea Petrea pleacă la lucru.
Mă ridic din pat. Vai e prea devreme! În România e deja lumină dar aici Soarele răsare un ceas mai târziu. Pe ecranul televizorului joacă o horă. Nu mai pot adormi. Opresc din telecomandă festinul românesc. Pentru mine va începe o zi de internaționalism. Mă voi vedea cu Laurențiu în fața clădirii Parlamentului. Până atunci, mai am câteva ore bune. Aș putea vedea Centrul vechi. Cobor din bloc, pe Trone, apucând înspre Palatul Regal. Dau de Muzeul de Artă, fac dreapta și intru pe o stradă în pantă. Pot zări deja silueta Catedralei. Turla ei înaltă e cel mai bun reper, în loc de hartă. În toate burgurile din vest, e o lecție clară, Domul înseamnă că te afli în centru.
Nu știu ce să zic... Arhitectura îmi pare inspirată de cea franceză dar, cu toate astea, se simte și un alt element, cel flamand. Culmea, străduțele îmi trezesc stranii amintiri legate de Lipscanii Bucureștiului. Să fie poate faptul că dau oriunde peste clădiri în renovare iar străzile înguste sunt cam desfundate?! În Centrul vechi din Bruxelles sunt o grămadă de cârciumioare, una lângă alta, cu profil mediteranean. Toate sunt închise, desigur, la ora asta devreme. Aud ceasul Primăriei din Piața mare. Bate de nouă jumătate. Aproape că nu-mi dau seama cum a trecut timpul, rătăcind. E momentul să mă îndrept spre Place du Luxembourg, acolo unde am fixat întâlnirea cu Laurențiu.
Ajung mai devreme. Am învățat să apreciez bine timpul de când călătoresc fără ceas. Îmi iau ca unitate de măsură pulsul sufletesc. Laurențiu e foarte punctual. E zece punct. Îl urmez și intrăm amândoi în clădirea uriașă. La recepție este nevoie să prezint pașaportul. Mi se face o fotografie și apoi amabilul funcționar îmi înmânează badge-ul de vizitator. Urcăm la etajul al treilea. Aici se află birourile delegației române. Laurențiu este unul dintre cei trei secretari care lucrează în biroul unui deputat european. Trec în grabă pe lângă ușa Elenei Băsescu. Urmează cea al lui Vadim. Ha ha, uite-l și pe Becali! Îmi și închipui cum se întâlnesc cei trei pe coridoare discutând unul despre Steaua, altul despre iredentismul maghiar. Domnișoara Elena, cel mai probabil, tace. Ce ar putea să spună mai mult decât prețurile magazinelor din Milano sau despre șampania cu spumă de Monte Carlo? Și totuși au ceva în comun, le curge în sânge același venin: Traian Băsescu. Acest nume a devenit o adevărată obsesie. Românilor, știu, le place să clevetească. În cazul președintelui este ceva mai mult decât o bârfă de mahala. Băsescu trezește o isterie națională fie că este vorba de apreciere sau de contrariul ei.
Laurențiu îmi face cunoștință cu una dintre cele două colege, o ardeleancă cu ochii incredibil de albaștri. Coborâm în cafeneaua Parlamentului să ciugulim micul dejun. Eu beau numai o cană cu lapte. În cafeterie e democrație totală. Deputați, funcționari, cu toții se întâlnesc acolo la o vorbă și-o gustare. E timpul să urcăm pentru a continua turul clădirii.
Vizitez sala mare a plenului iar Laurențiu îmi explică poziționarea parlamentarilor în funcție de importanța grupurilor politice cărora le aparțin. Cele mai multe locuri le deține, desigur, PPE. Extremiștii precum Vadim sau Gigi au alocat un colțișor unde se înghesuie la grămadă. Urmează o altă sală, cea a comisiilor. E mult mai mică și înțeleg că acolo se întrunesc deputații numai când au de discutat probleme punctuale. Urcăm la ultimul etaj. De sus se poate vedea frumoasa panoramă a orașului. De la înălțimea clădirii îmi susțin ideea legată de globalism, în discuția pe care o port cu Laurențiu. Este masca cu care a fost condamnat mondialismul să-și trăiască istoria contemporană. Cele două fețe ale monedei sunt de fapt aceeași piesă. Tot ce diferă este felul în care banul cade pe masă, după ce va fi fost aruncat în aer cu degetul opozabil. Vezi viața precum o economie globală? În acest caz, mulțumește-te să cumperi orice, cu banii din profitul obținut, mai puțin evoluția. O mână o poate curăța pe cealaltă. E chiar evoluția spiritualității umane, aceea care va salva în viitor titulatura unei societăți mondializate. Fața curată a monedei poartă numele de cosmopolitism. Sper că o dată cu timpul, individualitatea, care acum este ținută în lesă la nivel național, se va putea transfera benefic asupra oricărei ființe umane, acum, prin amestecarea cetățeniilor în bolul cu politică mondială. În trecut, omului îi dicta conștiința apartenenței sale la gintă, apoi la trib iar mai târziu la familie, ca bază a societății statale. Un stat nu poate exista într-o stare naturală, de aceea viața necesită deocamdată să fie instituționalizată în cadrul familiei (un mic stat în stat). Omul nu simte încă un sine doar al său, în exteriorul delimitărilor consangvine. Individul este parte, trup și suflet, eu-lui național. O dată, însă, cu dispariția barierelor de orice fel, mai cu seamnă ale celor culturale, individul își poate dezvolta un eu unic, pe măsură ce granițele fizice se dizolvă. Aceasta a fost posibilă și datorită globalizării economice care, ce-i drept, a stat la originea formării însăși a Uniunii Europene. Mă bucur că Laurențiu mă completează…
Viitorul Uniunii este practic evoluția în comun a statelor, bazată pe încurajarea dezvoltării regionale. Fiecare națiune reprezintă o raion economic, cultural-geografic, și este bine să rămână așa, chiar dacă legile de la centru caută să aibă o aplicabilitate universală, la nivel de individ și nu de teritoriu. Cel puțin, astfel ar trebui să se întâmple.
Coborâm din nou în biroul euro-deputatului român, acolo unde o pot cunoaște pe cea de-a doua colegă a lui Laurențiu. Le povestesc din călătorie și îi surprind privindu-mă cu o curiozitate firească dar și cu un soi de admirație față de asumarea unei vieți nomade. Sunt, în viziunea lor, un exemplu iar asta mă bucură.
S-a făcut deja miezul zilei și trebuie să apuc spre Paris. Mi-am propus ca diseară să beau liniștit o bere în barul unui hostel. Laurențiu insistă să mă conducă cu mașina până pe autostradă. Mă va lăsa în siguranță într-un loc de unde-mi voi putea începe autostopul. Mă repet, așa ceva mai rar mi-a fost dat să întâlnesc la un român trăind în străinătate. Cei mai mulți încearcă să uite de unde au plecat. Ajungem în benzinărie. E momentul să ne luăm rămas bun, dar nu înainte ca el să îmi facă un ultim cadou. Îmi oferă o bancnotă de douăzeci de euro, în semn de apreciere și de într-ajutorare venit din partea celor trei conaționali pe care i-am întâlnit astăzi. Sunt de-a dreptul impresionat și onorat. Românii încă mai au suflet!
***
vineri, 11 martie 2011
