Nu încetează să mă uluiască. Lisabona e atât de diferită față de tot ce am văzut până acum încât nu o pot compara cu nimic. E un oraș unic și nebun, nebun de tot. Dar în nebunia lui e extraordinar. Stăteam pe balcon, trăgând dintr-o țigară, când un negru mă reperează din stradă... Hei man, psst, psst, want some hash, some cocaina? Tengo good stuff! Asta se întâmpla chiar sub privirea poliției. Sunt fericit că am atins Portugalia dar încă nu știu de ce anume să mă bucur mai întâi: de ocean, de plaje, de Lisboa în general sau să-mi ofer un pic de divertisment? Știu doar că vreau să descopăr cât mai multe...
Plecând din nou în recunoaștere, trebuie să fac un pic uz de hartă. Am de găsit o adresă ce am primit-o de la Gui, managerul de la Traveller’s House. Mi-a spus de un hostel care s-ar putea să lucreze cu voluntari. Experiența deprinsă la Shelter Jordan din Amsterdam înseamnă o carte de vizită bună, sunt sigur, în cazul în care voi găsi ceva de lucru. Caut Oasis Backpackers, în Barrio Alto. Țin deja minte un scurt traseu pe care mi l-am făcut studiind harta, înainte de plecare. Dacă tot mă îndrept în direcția apei hai să trec și pe la Cais do Sodre, gara centrală. Vreau să aflu prețul unui bilet până la Cascais. Mâine aș trage o fugă până acolo, poate chiar un pic mai departe. Am găsit pe internet un camping și e chiar lângă ocean. Ies pe Rua Augusta, apuc drept spre Tagus, ajung în Praca Do Comercio, o iau la dreapta pe Rua do Arsenal și uite gara în fața ochilor. Până la Cascais, aflu de la automatul de bilete, un drum depășește cu un puțin doi euro. O țintă a traseului o atinsesem deja. Acum hai să văd ce e cu hostelul, dacă pot găsi ceva de lucru voluntar. Țin dreapta pe Rua de Sao Paulo și dau de Elevador da Bica. Cele șapte coline ale Lisabonei le poți sui oricând în timpul zilei cu funicularul. În ceea ce mă privește aleg să urc la pas, chiar dacă panta străzii e destul de abruptă. Lifturile sunt pentru leneși sau pentru infirmi. Gâfâind ușor, mă văd ajuns la Travessa do Cabral. Asta înseamnă practic niște scări ce fac legătura cu alte străduțe. Hostelul, Oasis Backpackers, îl găsesc pe Rua de Santa Catarina. Managerul lipsește. Înțeleg de la recepționer că echipa de cleaneri este deja completă. Nicio șansă deci să se elibereze vreun job curând. Plec, cu gândul de a vizita castelul. Zidurile lui tronează deasupra orașului, de pe înălțimea colinei vecine cu Barrio Alto. Umbra lui Sao Jorje o poți vedea de oriunde. Este locul din timp, aidoma altor orașe medievale, de unde a pornit evoluția cetății. Cobor de pe Santa Catarina și o iau din nou spre Augusta. În capăt, Rossio e un fel de kilometru zero al Lisabonei. În câteva minute sunt în Praca dos Restauradores. Mai trecusem pe aici în drum spre Miradouro de Sao Pedro de Alcantara, o terasă-parc cu largă priveliște de pe pălăria orașului. În Amsterdam îmi lipsiseră teribil de mult băncile. În Lisabona e absolut firesc să vezi lume stând la taclale în plină zi, tineri sărutându-se sau homeleși dormitând alene. Aproape că uitasem imaginea lor după atâtea luni petrecute în nord... Cum e să lenevești pe o bancă, în pace, iar Soarele să-ți alinte pielea și sufletul?
În Restauradores găsesc Kitsch Hostel. Un pat din dormitorul de doișpe costă opt euro. Nu arată chiar rău, putea fi cu mult mai kitsch: acum doar îl frizează. Măine mă voi muta. Traveller's House face aproape dublul prețului de aici. Mai am cu mine doar o sută de euro. Nu sunt departe de situația în care mă aflam în Amsterdam, atunci când tocmai ajunsesem acolo.
Din Restauradores apuc pe Rua da Madalena și încep să urc colina de vis-à-vis având în față corpul bine sculptat al Castelului de Sao Jorge. Urc la întâmplare pe străduțe, fără să mai folosesc harta. N-am niciun motiv să o fac. Orice fundătură stă cumva în umbra zidurilor fortăreței. Tot ce trebuie să știu sunt punctele cardinale. Pentru asta e nevoie să înveți a deschide ochii larg spre Soare. Apuc la întâmplare pe Rua Castelo de Sao Jorge. Un alt hostel în drum. E de fapt o casuță foarte simpatică. Or avea vreun job disponibil? Nimic! Urc și mai sus pe stradă și dau de gura castelului. Înghite bani, biletul de intrare costă. Nu-mi permit să arunc rația zilnică de supraviețuire pe o lecție de istorie prea-bine învățată: în Salzburg, spre exemplu. Prefer să mă plimb printre cotloanele din împrejurime, acolo unde imaginația modelează din țesutul trecutului un adevăr universal-viitor. Pășesc peste viața Lisabonei medievale. Ce bine că oamenii de aici nu prea au investit recent în renovarea fațadelor! Măcar așa le pot vedea autenticul. Sunt conservate foarte bine de trecerea secolelor, judecând în comparație cu un oraș deteriorat precum Bucureștiul. Pe o bancă, îmi rulez o țigară iar fumul ei are efect psihotrop. Cuprind cu privirea fațada din mozaic colorat a unei căsuțe din poveste, cu ferestre mici, de unde o babă își privește în gol, înapoi, trecutul… De la geamlâcul ei vede proiectate pe cer, ca niște oglinzi reflectând apa, sufletele atâtor generații ale orașului. Balcoanele și rufele atârnate în plin Soare mă fac să mă aflu în plină oază de latinitate. Lângă mine se oprește un negru. Ce și-a zis? Blond și cu ochelari: pradă! Joc încă într-un film de Bergman și nu într-o peliculă semnată Julio Medem. Oamenii Portugaliei au pielea pictată de Soare. Deosebirile între culorile ființei umane sunt datorate înteruperii comunicării active între rase, o dată cu ruperea continentelor tectonice. Abia acum, printr-o întoarcere a polilor, distanțele interasiale încep să-și cizeleze atavismele, începând să țeasă o individualitate nouă: Omul Cosmopolit. L-aș numi mai degrabă Omul Universal. Negrul mă întreabă în engleză dacă vreau să cumpăr niște hașiș. Cară în cealaltă mână niște brățări de piele, înfășurate.
Pornesc mai departe expediția de cucerire a vârfurilor cetății. Dau peste statuia unui conquistador. De acolo pot vedea clar încotro să mă îndrept: Miradouro das Portas do Sol. Orice om și-ar dori să locuiască aici. E zona cea mai scumpă și exclusivistă a orașului. Din păcate peisajul e un pic murdărit de vânzătorii ambulanți dintr-un târg ițit ca prin minune. Sau, poate că m-am obișnuit prea tare cu obsesia nordică a curățeniei și disciplinei?! Trebuie să recunosc: Lisabona este un oraș murdar care cam pute. Nu trădează defel metehnele gintei latine. De la poarta către Soare mai am de trecut vreo două colțuri de stradă până să ajung la Palacio Belmonte. Este un alt castel, unul în variantă ceva mai nouă, renascentistă. Mă simt ușor amețit, dar amuzat, de diferențele dintre epoci, situate amândouă în același sit arhitectural, la numai câteva case distanță. Cobor spre malul apei. Ajung la Panteao Nacional (Igreja de Santa Engracia). Față de pompa și fastul catedralelor germanice asta pare o mânăstire. Pe măsură ce ating mai mult sudul Europei, locașurile Bisericii Catolice sunt mai apropiate de dimensiunilor umane. Desigur, proporțiile rămân gigantice dar, măcar, se desfășoară pe orizontală. Așa le poți vedea turla, crucea, și nu ești nevoit să orbești încercând să atingi proporțiile verticale ale ambiției sectei creștine.
Habar n-am cum ajung să mă plimb pe Rua de Jardim do Tabaco. Pardon, știu! Am vrut să văd Muzeul Militar. Nimic impresionant acolo, cel puțin pe dinafară. Îmi imaginez că nici pe dinăuntru, căci armele sunt doar simbolul slăbiciunii umane și nu al puterii. Urmează ceva mai interesant: Casa do Fado. E locul unde stă expusă cultura iberică. Cum n-am bani pentru bilet, prefer să descopăr latinitatea pe străzi, venind chiar din inima vie a orașului. Excursia se oprește în momentul unui accident. Ciocnirea a fost din vina unui tramvai, din acelea cu un singur vagon, stând mărturie vremii când Lisabona nu începuse încă să adere capitalismului globalizat. Tramvaiul a intrat frontal într-un taxi. Emblema Mercedes a acestuia, simbolul satisfacției materiale, a avut ceva de suferit în urma încolăcirii de fiare. Mă îndrept spre hostel. Trebuie să mănânc ceva din bunătățile gătite de Gui și să asist de pe canapea la seara de vin portughez. Oare vreau într-adevăr să trăiesc o vreme în orașul ăsta? Îmi place, dar ceva îi lipsește. Să fie cultura nordică cea care, dacă s-ar mai îndulci un pic, amestecându-se cu sângele cald din sud, ar putea crea o civilizație evoluată? Deocamdată, oamenii au nevoie de timp să circule, să vadă, să împrumute unii din spiritul altora, pentru a putea apoi să pună totul în aplicare. La cosmopolitism mă refer...
***
marți, 15 martie 2011
