Bonjour tristesse!

Capul îmi zvâcnește la fiece privire mai ascuțită. Plouă. Aud picurii mari cum se sparg în ochiul de sticlă din acoperiș. Cât o fi ceasul? Dar nici că-mi pasă! Sunt în Paris și e tot ce vreau să știu. Cobor din cameră și mă opresc direct la supermarketul din colț. Cumpăr un Perrier cu aromă de lămâie. La prima gură din apa dulce acrișoară, mahmureala pare să dispară. Uite, și ploaia parcă s-a mai oprit! Sunt primii pași prin Montmartre… Nu vreau încă la urc la Sacre Coeur. Merg pe jos câteva stații de metrou, de la Anvers și până la Blanche. În Place Pigalle mă opresc să rulez o țigară… Încotro? Ah, da, spre Arcul de Triumf! De acolo pot apuca în orice direcție vreau. Ajung. Hai să revăd Tour Eiffel. Cât de puțini turiști sunt! Altădată, locul era o mică babilonie. Negrii, vânzătorii de bling- bling-uri șomează, ducând dorul verii și al aparatelor foto.
Urmez Quai d'Orsay dar nu mă opresc pe Pont d'Alma. O fac la Invalides, în schimbul unui fum. Traversez Sena. Pont Neuf este, culmea, cel mai vechi pod din Parisul contemporan. La intersecția cu Champs-Elysees, stau față-n față cu Obeliscul. Din Place de la Concorde intru în Tuileries. Iau primul scaun liber din fața fântânii și îmi aduc aminte de What time is it there? al lui Tsai Ming Liang. Pe obraz apar câteva lacrimi. Nu le mai pot piti. Aș face orice să nu mai plâng. Chiar așa, mi-e foame. E bună ideea. Parcă era un McDonald's pe Rivoli, nu? Îi comand fetișcanei le big mac-ul și așa mai uit din durerea ce-mi urlă a singurătate. Sătul de la cartofii prăjiți, ies din ascunzătoarea capitalistă. Trebuie să înfrunt Louvrul. Doamne, doamnă, e imens! Nu degeaba visătorii lui Bertolucci se zbenguiau în voia camerei de filmat pe coridoarele lui interminabile. În fața piramidei celei mari, cineva fotografiază un Maybach cu număr de Germania. E chiar locul potrivit pentru așa ceva, îmi zic amuzat de kitsch-ul ipostazei. Gata cu monumentele! Hai să intru în viața de stradă. Deci: Sebastopol, căutând Etienne Marcel. Ah, să nu uit! Pe Georges Pompidou l-am prins la ora închiderii. Dar măcar i-am zis bună seara lui Brancuși, în piața cu nume de atelier. Ajung în Saint Denis. Începe din nou să plouă iar apa din cer îmi pare că amestecă pastelurile ce curg în arterele vieții de stradă. E un amalgam de rase și de culori. Nimeresc pe un trotuar înțesat de prostituate asiatice și proxeneții arabi. Mă refugiez în grabă din fața norului, sub o copertină. Alături, dârdâind, curvele așteaptă portofelul clienților ca să-și dechidă vulva. Despre mine, nu știu ce să creadă... Să fiu oare un turist în căutare de plăceri orientale sau vreun rătăcit care se ascunde într-un loc mizer de apa cu gust de cer? Una mai bătrână prinde curaj. Defilează lasciv prin fața mea, testându-mi reacția. Citesc clar pe figura ei viața pe care o duce. Nu e altceva decât o sclavă în regimul fascist al banului, acolo unde iubirea se plătește. Toată afacerea asta i-a îmbătrânit cumplit trăsăturile. Nu mai e femeie, e doar o păpușă, un obiect de vânzare pe trotuarul mizeriei din Paris. Îi zâmbesc. Poate că sunt singurul care îi dăruiește ceva, fără a-i cere nimic în schimb. Și, cum ploaia e pe terminate, mă pot desprinde de lumea cavernei pentru a-mi continua periplul. Dau în fine de Etienne Marcel, venind din Rue de Turbigo. Oare frate-meu o mai locui aici? Cine știe dacă am să mai aflu asta vreodată! Saint Eustache, apoi Bursa de Comerț și Les Halles sunt toate trei înșirate în calea pașilor singurătății pe care o port în rucsac, mereu cu mine. Traversez Sena pentru a doua oară astăzi. Mă îndrept spre Saint-Germain pe Rue Dauphine. Continuu pe Rue de Buci. Vai ce mă distrează numele ăsta…
Mai știi? Aici făcusem prima noastră poză cu un interior din Paris. Văzusem din stradă, luminată, mansarda. Ne înțepenisem amândoi gâturile, holbându-ne spre tavanul ei. Acum îi caut în zadar ferestrele. E întuneric înăuntru, probabil că locul e pustiu ca și mine. Simt un vânt, unul de solitudine. Bântui fără vreo țintă prin Cartierul Latin. Sunt încălțat în pantofii găsiți la lost & found, la Shelter, în Amsterdam. Îmi rod gleznele. Simt oboseala, dar nici că-mi pasă. Altceva, mult mai feroce, mă mușcă la înterior, înlăuntrul învelișului de carne. Ah, ador Parisul, dar tocmai acum trebuia să mi se fi acutizat tristețea?!
Trebuie să mă așez undeva și să beau un ceai fierbinte. Să fie oare o întâmplare sau chiar mi-am dorit să ajung la terasa asta?! Îmi trag un scaun și cred că e chiar acela care-mi amintește de orgasmul tau. Ce frumos ai știut să mi-l împărtășești, în secret, în timp ce încercai din răsputeri să-l ascunzi privirilor celor din jur! Da, am impresia că mă așez chiar pe același loc! E ca și cum te-aș ține din nou de mână, strâns, iar tu-ți înfigi unghiile în carnea palmelor mele. Închizi ochii, semn al unei plăceri intime de nedescris. Din buze schițezi, ușor, un geamăt. În subteranele intimității ești precum un vulcan pe cale să erupă lava. Cele două bile adâncite în feminitatea ta încă îți mai vibrează acolo, între picioare. Ai terminat. Întorci încetișor volumul micuței chinezării, fără să o oprești de tot. Din când în când, te simt, mai zvâcnești. Prin vintre îți mai trece câte un fior rebel. Care dintre acceleratele vieții să fi șuierat prin tunelele sexualității tale, ducându-se mereu spre altă gară, o dată cu amintirea iubirii noastre cumplit de pasionale? Îmi beau ceaiul și mă mai încălzesc. Apropos, ne aflam atunci la Saint Michel, în bistroul din dreptul gurii de metrou.
Hai să dau o tură și pe la Notre Dame! Și, dacă tot ajung pe insulă, vreau arunc o privire în jurul Palatului de justiție. În față la Hotel-Dieu, unde au dispărut bicicletele de închiriat, de la acel Nuit Blanche numai al nostru!? În schimb, văd montat în mijlocul pieței un zgomotos patinoar. Parisul mai întârzie un pic cu sărbătoarea Crăciunului. Gata, nu mai pot! Pantofii încep să mă trimită înapoi spre hostel. Iau metroul de la Chatelet. Înainte să cobor treptele, un tânăr ar vrea să știe cum poate ajunge în Saint-Denis. E student, abia învață Parisul. Caută nu știu ce bar. E de fapt în căutarea unei nopți în care să-și nimicească mințile, memoria, durerea. Ah, noaptea mea bahică din Utrecht, aia în care mi-am pierdut ochelarii…! Care iubire pierdută urmează să și-o plângă în noaptea asta, printre sticle, acest biet studențaș de provincie?
A doua zi aveam să părăsesc Parisul. Nu înainte însă de a urca la Sacre Coeur. Acum, ca și atunci, biserica din vârful muntelui a fost ultima fotografie din uriașa capitală a tristeții mele. Prefer să-i urc repede treptele. Un grup de negri mă întâmpină pe la jumătate, voind să mă amețească cu nu știu ce lănțicuri de vânzare. Unul din ei îmi spune să nu-mi fie frică. Încerc asta, aș vrea să nu-mi mai teamă de nimic. Se depărtează, precum un câine vagabond alungat de vorbe. Îi spun de sus la revedere Parisului și mă despart, promițându-i să revin pentru a-i reda fericirea pierdută. A tout a l’heure!
***