Alcacer do Sal

Mă trezesc împuns în ceafă de o uitătură acută. Îmi taie carnea precum un bisturiu. Lama-i ascuțită îmi ajunge până la creier. Acum sunt deșteptat de-a binelea. Cine oare să fie omul care se holbează la mine? Ochii lui îmi pișcă întreaga ființă. Mă simt rușinat, dar nu sunt încă destul de conștient să-mi dau seama de ce anume. Unde mă aflu? Privesc amețit în jur. Cine e tipul care doarme întins lângă mine? Ah, da, îmi amintesc! Sunt încă în bancomat, la Setubal. Alături, își sforăie visele Daniel.
Bătrânul care mă fixează cu privirea intrase să retragă niște cash de pe card. El e ceasul meu deșteptător, unul cumplit de indiscret. Ce bine că am trecut peste noapte! Măcar am reușit să mă odihnesc câteva ore. E cam frig, dar sacul de dormit și-a făcut din plin datoria. A fost o interfață bună între pardoseala rece și corpul care încerca din răsputeri să-și prezerve căldura.
Daniel, s-a făcut ziuă! Bună dimineața! îi dau un ghiont camaradului meu. Se trezește alene. Ce oră să fie? Privește prin geamul ușii încuiate, înspre biroul de alături. Ceasul electronic de pe perete arată opt fix. E Duminică. Băncile sunt închise azi. Asta înseamnă că am mai putea ciupi încă vreo oră de somn, până să mergem la gară. Orice minut de odihnă contează. Nu se știe când vom mai putea prinde un astfel de culcuș. Ne întoarcem pe partea cealaltă, eu așezându-mi mai bine rucsacul sub cap.
Vrei să mănânci ceva bun? mă întreabă Daniel. Mai rămăseseră câteva prăjituri, în cutia pe care o primise azi noapte de la vânzătorul din cofetăria vecină. Mușc cu poftă dintr-un ecler. Ce bun e! Ador să mă trezesc mâncând ceva dulce. Acum, o țigară ar fi binevenită.
Daniel are chef doar să doarmă. Mie mi-a zburat de tot somnul. Frig, foarte frig afară. Plouase. Adăpostul băncii a fost ca o mană cerească. Îmi golesc vezica pe un zid și, imediat, aprind și țigara. Setubal e un orășel frumos. Perindându-ne ieri prin beznă, l-am găsit pustiu. Acum abia se trezește la viață. Mă aflu pe bulevardul principal, chiar lângă piața centrală. Palmierii își foșnesc discret frunzele. Vara, aici trebuie că va fi un paradis. Acum e încă iarnă iar localnicii stau cu toți ascunși prin case. Turiștii vor sosi abia prin mai. N-am nicio șansă să găsesc un job, am încercat asta fără succes în Lisabona. Prin primăvară, însă, da.
N-am timp să aștept până atunci. Sunt călător. Mi-am propus să ajung azi la Faro. Ce caut, nici eu nu știu. Mă voi lăsa în voia drumului. Voi da peste acel ceva, cu siguranță, la un moment dat.
Mă ascund din nou la căldura din bancomat. A început deja traficul. Oamenii intră să stoarcă bancnotele automatelor de bani. Eu, mai am doar zece euro. Sunt fericit pentru că, doar așa, fără bani, pot simți viața la modul ei veritabil. Ca turist, cu cărți de credit, n-aș fi putut gusta nicidecum din adevăr.
Îl trezesc pe Daniel, de data asta cu multă fermitate. La unșpe avem primul tren. Aș vrea să-mi clătesc fața cu puțină apă, să mă spăl pe dinți. Pentru asta va trebui să ajung cât de repede la gară.
Frig! Lui Daniel îi pare cam rău că n-am mai rămas lungiți în culcuș. Abia l-am urnit. Mai avem numai zece minute până la tren. Nu mai am timp pentru toaletă, aș pierde legătura. Tovarășul meu crede că vom fi prinși de controlori fără bilet și dați jos la prima. Acolo mă voi putea spăla. Nu avem nimic de pierdut, ne vom urca în următorul. Până la Faro sunt un pic peste două sute de kilometri, e încă dimineață și mai avem la dispoziție alte patru garnituri. Și ce dacă nu vom fi în Faro până diseară? Nu ne grăbește nimeni. Bancomate există pretutindeni. Asta ar fi varianta de rezervă. Eu sunt optimist: vom ajunge chiar azi!
O dată suiți în tren, insist să ne așezăm pe scaune. Daniel crede că e mai bine să rămânem în picioare, pe culoar, în așteptarea controlorului. Poate avem noroc să dăm peste unul mai milos. Măcar să ne zâmbească! Nașul apare. Biletele! Dăm din umeri. N-avem bani, dom’le! Daniel îi explică: trebuie să ajungem la Faro, să facem rost de ceva mărunți. Eu sunt un pelerin iar el îmi e ghid.
Controlorul își încovoaie buzele discret. Ah, a zâmbit, ce bine! Vestea bună e că nu ne va scrie amenda. Pe cea proastă o știu deja. Trebuie să coborâm la prima. Reușim totuși să parcurgem vreo patruzeci de kilometri, cel puțin așa socotim distanța după timpul scurs în tren. Personal, aș fi preferat o amendă. Dar măcar mă împac cu ideea că acum voi avea de văzut un sătuc tipic portughez.
Alcacer do Sal este halta în care debarcăm. Daniel crede că are o vagă idee despre orășel, cică mai trecuse pe aici. Eu sunt sigur că habar n-are unde ne aflăm, așa că ne uităm pe hartă. Mai avem destul până la Faro. Un om din gară ne spune că trebuie să mergem cam un kilometru pe jos până să dăm de centru. Prima fermă e cam departe. Mi-aș fi dorit să mă stabilesc o vreme la țară, să fi găsit un loc precum Kotthausen în varianta sa portugheză.
Rucsacul din spate mă omoară, îmi roade vertebrele încet și sigur. De ce a trebuit să-l umplu cu atât de multe boarfe? Mă gândesc să intru în prima biserică și să-mi donez toate hainele săracilor. Daniel, știi că azi e Duminică, zi sfântă? îl întreb, amuzat de gândul ce-mi despovărează un pic suferința. Bună ideea, cu biserica! Ferma, las-o să apară ca din senin, atunci când va fi momentul. Nu vreau să fac zig-zag-uri prin Portugalia în căutarea unui sălaș la țară. Prind totul din mers. Important este să nu stau, să nu zăbovesc orbecăind prin labirint. Popasurile îmi vor fi prilej pentru odihnă și regăsire.
E o grămadă de lume adunată azi la slujbă. Preotul cântă în portugheză, psalmi. Ce frumos sună! Oamenii șed pioși pe băncile de lemn, vechi precum secolele. Mă așez pe o treaptă de piatră, la intrare. Liturghia abia începe. Daniel preferă să stea drepți, în fața lui Dumnezeu și a slujitorilor Săi. Eu îmi pot ușura în sfârșit coloana de povara unor lucruri efemere pe care în trecut le numeam haine de firmă. Acum sunt doar niște cârpe, chiar prea multe.
Biserica e una micuță dar poartă amprenta sutelor de ani de catolicism. Pe băncile astea s-au rugat idolilor văzduhului părinții și străbunicii, generațiile de mult acoperite de țărâna timpului. Împrejur plutesc doar fantomele lor. Simt cum mi se încălzește sufletul. E pentru prima dată când asist la o slujbă catolică, total diferită de ritul bizantin. Admir costumele preoților. Poartă cizme lungi, până la genunchi. Pielea lor neagră, dată cu ceară, oglindește lumina lumânărilor. Pe trup, peste cămășile albe, îmbracă un veștmânt purpuriu, ca un fel de tunică. Observ și niște lanțuri la brâu, însemne ale unor vremuri medievale păstrate încă vii de tradiția creștină. În biserică totul pare că stă pe loc: piatra, oamenii, sfinții, cânturile. Iisus, dezbrăcat de orice opulență a aurului, stă răstignit în contrast cu fastul altarului. Nu așa, oare, ar fi trebuit să arate omenirea: săracă material și îmbogățită spiritual, urmând călăuzirea Mântuitorului? Orbit de luciul bogăției din lăcaș mi-e ușor să înțeleg: oamenii au urmat morala christică în răspăr. Urmează euharistia, semn că slujba e pe terminate. Ce păcat, ațipisem așa de bine!
Mă așez la coadă pentru a-i vorbi lui el padre. Alături de mine stă Daniel. Părinte, sunt un pelerin. Călătoresc în Europa fără bani, vin din Olanda și caut un loc în care să pot munci o vreme voluntar. N-am bani de bilet și nici de mâncare. Băiatul ăsta, Daniel, îmi e partener de drum până la Faro. Preotul vorbește doar spaniola. Vorbitorii de limbă engleză, în sud, îi numeri pe degete. Cuvintele îmi vin cu ușurință pe buze. Adevărul îl rostesc cu sufletul, chiar și în spaniolă. Părintele mă ascultă cu răbdare. Zâmbește. Daniel mă aprobă din când în când, dând afirmativ din cap. Preotul îmi întinde pe furiș, scuzându-și gestul în fața privirilor indiscrete ale enoriașilor, o bancnotă de zece euro. Fericit, îi schimb în prima cârciumă din drum. Jumătatea, biletul de cinci i-l dăruiesc lui Daniel. Solidaritate și egalitate! îi rostesc tovarășului meu.
Când o fi următorul tren? Mai avem două ore! Hai să cunoaștem un pic orășelul. Ținta ar fi postul de poliție. Vrem să întrebăm dacă ne pot ajuta cu două bilete de tren. Pe drum întâlnesc portocali, în grădinile oamenilor. Copil, îi găsisem doar în serele Grădinii Botanice din București. Ce-aș mai mușca acum dintr-una! Îmi aduc aminte de o ciornă mai veche a unui gând: te poți bucura de orice, de o floare, fără să trebuiască a o rupe. Fericirea înseamnă ceva mult mai intens. A poseda, poate oricine. A contempla, sunt puțini cei care reușesc să o facă.
La postul de poliție aflăm că legea nu are cum să ne ajute. Ar trebui să așteptăm până Luni, numai atunci ne putem adresa unei asociații de caritate. N-avem timp! Cei zece euro căpătați din buzunarul bisericii nu ne sunt de ajuns pentru bilete. Vom continua așadar să facem blatul. Înapoi, spre gară, am timp să citesc indicatoarele turistice. Alcacer do Sal este un loc călcat de pașii istoriei. Pe vârful dealului, ce altceva ar putea să fie ridicat decât un castel?!
În următorul tren ne așezăm în compartiment, ok Daniel? De data asta facem cum zic eu. Așa, avem șansa de a scăpa neobservați de naș, măcar vreo două stații. Peste jumătate de oră ne strângem amândoi mâinile. Planul ținuse. Nu fusesem dați jos la prima. Următoarea gară e peste alți cinzeci de kilometri. Am câștigat deci distanță!
Locomotiva se urnește iar controlorul nu întârzie să apară. Ne prefacem că dormim. Aud tonul imperativ binecunoscut: Biletele la control! E imposibil să mai jucăm teatru. Eu tac mâlc iar Daniel bâguie ceva în portugheză. Știu deja: trebuie să ne dăm jos la umătoarea.
***

Noapte bună, Daniel!

Sala de sport, casa mea provizorie, Castelul din Marinaleda, a răsărit pe un deal precum o cetate veritabilă. E greu să-l urci. Asta, mai ales dacă te întorci de la fiesta cu pași grăbiți iar primul drum pe care îl țintești este cel către WC.
La Candelaria a păstrat nestinsă văpaia timp de o noapte și o zi. După grătarul din fața cârciumii lumea a dansat la discotecă. Sub opaițul Lunii, huruitul motoarelor ambalate cu furie nu s-a oprit nici măcar pentru o clipă. Cei tineri fac întreceri de cai putere pe șosea, chiar în buricul satului. Aburii de alcool au îmbătat până și zorii dimineții când, iarăși, au ieșit cu mic cu mare în stradă. Nu vor cumva ca flacăra sărbătorii să se stingă.
Îi lăsasem în noapte, eu am plecat să dorm. La miez de zi, atunci când m-am trezit, un larg zâmbet îmi destindea fața. Să fi fost euforia de după joint-urile fumate aseară, lângă foc, împreună cu sătenii? Îmi propun să lenevesc până pe după masă. N-am mai făcut asta din Germania, din casa Anjei. Setubal, Faro și Sevilla, timpul în care am trăit homeless, îmi obosiseră fieșce fibră și os. Nu e ușor să te culci direct pe gresia rece din bancomat și nici pe băncile tari din sala de așteptare a camerei de gardă.
După ce am trecut cu ferryboat-ul apa lui Tagus mă văd în fine ajuns în Almada. E orășelul de pe malul celălalt, vecinul mai mic al Lisabonei, o mică provincie. Mulți trec de aici puntea, ziua, pentru a lucra în capitală. La întoarcere, ferry-ul e întotdeauna ticsit. Primii pași pe uscat îi fac întrebând cum pot ajunge la Setubal. Aș vrea să merg acolo chiar din seara asta. Cică ar exista un autocar direct. Aș mai putea lua și un bus până în Laranjeiro iar de aici trenul. N-am răbdare să compar între ele costurile dar cred că sunt aproape egale. Cel mai probabil, din eșecul încercării de a merge pe jos, încerc a sorbi cu privirea cât mai multe, variindu-mi așadar mijloacele de transport. Ceva îmi spune să aleg calea ferată. Din Laranjeiro, în doi pași, sunt la Corroios. În portugheză gara se cheamă comboio. În jumătate de oră am o legătură directă către Setubal. Plătesc cei doi euro și-mi pot mănânca relaxat crema de ciocolată păstrată în rucsac. Aștept să-mi ajungă vagonul la peron. Mai departe, n-am nicio idee ce voi face. Mai am în buzunar zece euro. Bate de fix iar trenul întră în stație. Oare așa arată un personal? În România l-aș fi confundat cu un intercity. Bună camuflare a sărăciei prin modernizarea infrastructurii. În fotoliul din compartiment încep să mă mai încălzesc. Azi a fost cam frig, vântul m-a șfichiuit până la oase. Mă trece un fior gândindu-mă la gerul care bate acum peste Germania. În timpul zilei, aici au fost zece grade pe plus.
Sunt în Setubal; ce să fac? La casa de bilete, nimeni n-are habar cât ar costa un dum până la Faro. Cică vreo doișpe euro, aflu într-un târziu. La ora asta nu mai e oricum niciun tren. Primul pleacă abia de dimineața.
Să găsesc un WC, asta ar fi o idee bună! Dar, și mai bine, hai să mă ușurez afară! Aprind țigara. Un tip, ținând în mână o pereche de blugi, îmi cere de fumat. Îi dau tutun și o foiță. Mă întreabă dacă vreau să-i cumpăr jeans-ii. Citesc marca: United Colors of Benetton. Vrea să mi-i dea în schimbul a douăzeci de euro. Îi furase, cel mai probabil. Au până și eticheta cu prețul: în magazin făceau optzeci. Ce aș putea face cu hainele, acum, când nu știu nici unde voi dormi la noapte? Un alt trecător îmi cere un foc …Cum, n-ai unde dormi? Poți veni la mine în noaptea asta. Locuiește aproape. Nu știu ce să fac. Tipul cu blugii îmi spune că nici el n-are adăpost. Bun, deci suntem doi. Refuz varianta acoperișului, va fi prima mea experiență de stradă.
Daniel își trece blugii în mâna stângă și astfel ne putem strânge amândoi dreapta. Suntem uniți de soartă, niciunul nu are culcuș sau bani în buzunar. Se prinde repede că nu-s turist. Dar, ce ești atunci? mă întreabă el surprins. Sunt primul pelerin pe care îl vede. Ce mai e și asta? Ești călugăr? Îi schițez cu degetul conturul călătoriei peste harta deschisă a Europei. Acum abia realizez că bătusem ceva cale pentru a ajunge tocmai aici.
Iată un hostal. Tragem aer îm piept și urcăm treptele. Bună seara doamnă, ar fi posibil să dormim pe un fotoliu? Afară e mult prea frig! Gazda mă întreabă ceva în portugheză, habar n-am ce. Daniel îi spune că sunt un călător fără bani. Nu ne poate primi, nici măcar în hall. Proprietarul locuiește în apropiere iar dacă ne vede acolo, femeia îmbrăcată în halat își va pierde job-ul.
Gara se închide abia la unu noaptea. Până atunci ne putem odihni oasele pe o bancă. Sau, ar fi mai indicat să mergem în autogară, în sala de așteptare? Poate că e mai cald acolo. Hai să încercăm să moțăim! Nu reușim. Femeia din scaunul de vis-a-vis cum de sforăie? Ne plictisim și ne mutăm la gară. Daniel mă roagă să-l aștept vreo cinci minute.
Lipsește deja de vreo jumătate de oră. Lumea se bagă în vorbă cu mine. Doi puștani mă întreabă ceva în portugheză. Nu știu ce înseamnă mortalha. În cele din urmă înțeleg că îmi ceruseră o foiță pentru a-și rula o țigară. Așa se spune în portugheză la papel de fumar. Aud un târșâit de pantofi. E Daniel care îmi spune că luase trenul până la stația învecinată. N-a avut noroc nici de data asta. Personalul de pază nu are destui bani să-i cumpere blugii. E mare sărăcie în Portugalia!
Aproape unu, ceasul. Suntem în siguranță, începând de acum avem parte de un culcuș. Daniel îmi dezvăluie că doarme aici de două nopți. Are până și aer condiționat dat pe cald. Dormitorul de ocazie se află în clădirea unei bănci. E camera cu aparatele de cash. După miezul nopții, nu va mai intra nici naiba aici. Setubal e ca și mort la ora asta. Totuși, prevăzători, decidem să mai așteptăm încă un ceas. Nu poți să știi ce rătăcit se trezește că vrea niște bani lichizi în portofel. Mașina de poliție a trecut, urinăm la colț de stradă și ne strecurăm înuntru. Ce bine e! Gresia ține cam rece la spate dar pot deschide sacul de dormit. Noapte bună, Daniel! Mâine vom lua împreună trenul până la Faro. Acolo, el trebuie să facă rost de niște bani: ajutorul social.
Daniel e din Algarve, în sudul Portugaliei. Faro este capitala regiunii. E musai să ne odihnim, mâine avem cale lungă de bătut. Cel mai probabil, odată prinși fără bilet, vom fi dați jos de controlori. Avem însă suficient de multe trenuri pentru a ajunge până pe seară. Sunt patru la număr iar eu mă aflu pentru prima dată în viață homeless.
Urc dealul Castelului și îmi aduc aminte de noaptea din Setubal. O compar cu momentul de acum, din Marinaleda. Am peste o mie de metri pătrați la dispoziție. Am suferit însă ceva pentru a urca până aici. Flamenco-ul gitanului de la cârciumă îmi sună încă viu în suflet. Ghitara și focul mi-au dat în clocot sângele, după atâta îngheț. Trăiesc pe viu prima fiesta. Mă gândesc la Daniel. A rămas în Portugalia, el nu și-a putut depăși propria graniță. L-am lăsat în Faro. Pentru mine a început episodul de cunoaștere a unei alte culturi. Nu asta înseamnă oare religare? A lega cap la cap, a uni piesele disparate de credință, obiceiurile și morala!
***

Crochiu

Noul meu amic din El Prado de San Sebastian, stația de autobuz din Sevilla, are ochi ca de chinez. Prin cele două porți de suflet deschise oblic spre lumină, Chino se adâncește în a mă studia cu creionul pe hârtia de desen. Sunt detaliile vieții, expresiile trupului meu. Îmi dăruiește un portret cu adevărat reușit. Va pleca să-și întâlnească niște prieteni, la o petrecere. N-are fir de tutun iar eu îi las cât să-i ajungă de două țigări. El îmi dă la schimb o cutie de Pepsi.
Mmm, ce bun e! Pe ultimul, cred că îl băusem în Bruxelles iar de atunci trecuse ceva vreme. Vorbim în engleză. Ce coincidență, Chino a lucrat în Amsterdam chiar la Shelter! Mă invită să-i vizitez orașul; Melilla este una dintre cele două enclave spaniole situate în Maroc. Băiatul își semnează schița iar pe verso-ul foii îmi notează adresa. Cine știe, poate că ne vom mai vedea. Autobuzul său e pe cale să plece. Întâlnirea e scurtă dar de suflet. Drumurile sunt pe cale să ni se despartă.
Apuc la dreapta, pe străduța primarului. Grafitti-urile din Marinaleda îmi amintesc de întâlnirea cu Chino. Vecinul îmi întinde pe fereastră telefonul său mobil: Uite, sună-l pe Gordillo!
Alo? La celălalt capăt îmi răspunde mesageria vocală. E și normal, primarul vorbește chiar acum la televizor. Femeia țintește cu arătătorul său drept clădirea postului local. Acolo, pe trepte, am să îl aștept. Sigur nu-i voi rata ieșirea. Doar ce apuc să urinez peste un zid. Ușurat, observ o siluetă. Hola! Usted es el senor Juan Manuel Sanchez Gordillo? Înainte de a deveni glas, răspunsul i se materializează într-o uitătură tăioasă. Stau față în față cu însuși primarul Marinaledei. Aidoma lui Chino, și el îmi scrutează trăsăturile, atitudinea. Privirea, inițial austeră, i se preschimbă deodată în căldură. Își aduce aminte: Da, parcă am vorbit ieri la telefon!
N-am unde dormi, e frig și e târziu. N-apuc să-i cer ceva că el îmi și prinde brațul. Vorbește prost engleza dar măcar o înțelege. Încerc să-mi exersez pe cât pot bruma de spaniolă învățată la Sevilla. Senor alcalde, quiero trabajar aqui como un voluntario!
Ajungem în fața sălii de sport. Zăresc câțiva oameni ce nu par a fi portarii. Costumele de antrenament care îi îmbracă vorbesc de la sine: bărbații sunt chiar antenorii. Unul se grăbește a deschide o debara. Scoate o saltea. Uraaa! Am să dorm pe moale. Încă o yală descuiată și pot zări niște pături îngrămădite înăuntrul încăperii. Se pare că nu sunt unicul oaspete găzduit de pavilionul sportiv, cu siguranță că mai dormiseră și alții pe aici. Omul îmi pune în brațe un reșou. Pardoseala vestiarului e din gresie; fără sursa de căldură frigul trebuie că-mi va prinde ființa. Cel puțin, am la dispoziție dușuri și o cameră numai a mea. De o vreme îndelungată nu mai avusesem parte de intimitate. În plus, e mult mai curată decât multe alte locuri prin care am dormit. Patul din casa Anjei, cocoțat la mansardă, aduna zilnic în așternuturi tot praful șantierului.
În vestiar gresia strălucește. Și ce dacă apa e un sloi! Un duș tot trebuie să fac. Centrala termică este inexistentă. Sunt în Andalucia, încălzirea se face aici prin panouri solare. Din nefericire Soarele apusese de ceva vreme. La cât de murdar mă simt după drum nici că mai contează temperatura apei. Oare am să deger? Așa, chiar că încep să intru în rolul personajului conturat de Chino, cel din crochiul în care mi-a fost dăruită atitudinea unui pelerin.
***

Gran Hotel de Marinaleda

Parcă aș locui într-un castel. Am la dispoziție o ditamai sala de sport. Cheia de la vestiarul fetelor o port în buzunar. Aici mi-am așezat temporar domiciliul. O să-i spun Gran Hotel de Marinaleda.
Când am ajuns, în prima zi, s-au împărțit gratis churros con chocolate, în fața primăriei. Se celebra ziua păcii. Azi este fiesta locală. Focuri în stradă, jamon, măsline murate, astea-s doar aperitivul. Petrecerea continuă cu fripturi la grătar. Urmează niște chorizo zemoși, câteva beri și vreo două joint-uri pe cale să le fumez cu un tip din Cadiz, singurul de aici care vorbește engleza. Uite un gitan! Părul lui negru și dat cu ulei pafumat strălucește la lumina focului. Și-l poartă perfect lins, strâns în coadă. Privindu-l, mi se pare că întrupează pe loc imaginea pe care mi-o formasem despre locuitorii din sudul Spaniei. Omul își apucă ghitara cu un gest delicat. Instrumentul pare a fi mai mult decât un obiect muzical. Este cutia de rezonanță a inimii. O ține cu palmele ca și cum și-ar strânge cu foc iubita în brațe. La primele sale acorduri mă înfior. În secvența improvizată de viață joacă el, prim personaj, împreună cu focul. Restul, figuranții, îl acompaniem cu văpăi din palme. Iarăși sosește niște bere, apoi iarbă și fiesta continuă…
Toată lumea e în stradă, atmosferă tipică pentru un sat din Junta de Andalucia. M-am oprit în Marinaleda pentru a gusta, nealterate, obiceiurile și cultura Spaniei. Din loc în loc, în fața câte unei case, vezi un pâlc de oameni adunați în jurul focului: familie, prieteni, vecini, copii, trecători și oricine are chef de-o vorbă. Este o fiesta unde se petrece cu sufletul. Localnicii îi spun La Candelaria. În vetre arde lemn de măslin. Mă întorc la castelul sporturilor în miez de noapte, gata încălzit. Am avut parte de atâta căldură sufletească încât nici că-mi pasă de vânt. Soarele din timpul zilei a fost și el o bună terapie. Mă întinsesem de dimineață ca o șopârlă, pe o piatră, în fața Castelului. De acolo, privind în sus, pot vedea literele de pe frotispiciu: Pabellon de Desportes Marinaleda. Mai încolo apare o emblemă. Peste ea își întinde aripile un porumbel al păcii: Una Utopia Hacia la Paz.
Când scriu în timp real îmi trebuie o viteză de reacție în plus față de scrisul contemplativ, cel inspirat de ideal. Desigur, contemplarea contează în ambele. Îmi place să privesc lucrurile ca și cum le-aș filma dar, mai nou, parcă le-aș transcrie de pe peliculă, din memoria retinei, direct pe laptop.
Primul impact cu Marinaleda e straniu. E pentru prima dată când mă aflu într-un sat în afara României. Autobuzul din Sevilla m-a adus aici, pe seară. Stația e chiar în centrul comunal. A fost nevoie să întreb pe toată lumea unde pot găsi locuința lui senor alcalde, primarul. Mă priveau mirați ca și cum aș fi evadat în costumul de clovn dintr-un circ ambulant.
…De unde o mai fi apărut și ăsta? …Uite-l tu cum cară rucsacul ăla! …E un turist englez rătăcit, un amărât! …O fi polițist? …Taci mă, e ăla care a vorbit cu primaru’, pe Juan Manuel în caută! Prezența mi-e cântărită din toate ungherele urbei.
Trec printre ei țintuind privirea înainte. Ajung chiar în mijloc. …Hola, Buenas tardes! Nu știu ce să cred: îmi place sau nu?! Chiar că sunt la țară: case micuțe, construite la unison, ulițe înguste, cam murdare și toți, cu mic cu mare, în stradă. Oriunde, pe trotuare sau în mijlocul drumului, pe iarbă, mă împiedic de pachete goale de țigări iar cutiile goale de cola zdrăngăne în vânt. Uite și un parc, pe partea dreaptă! E măricel. Văd un șantier în mijloc. Trebuie că se lucrează ceva pe timp de zi acolo. O fi un loc de joacă pentru copii?! Primăria e pe stânga, la ieșire: Ayuntamento de Marinaleda. Pe marginea trotuarului cresc portocali, la fel ca în Sevilla. Ăștia au fost deja scuturați, fructele sunt prea acre pentru a putea fi mâncate. Sunt poame sălbatice. Le-am încercat din prima zi. Țin de sete și au multă vitamina C, dar cam atât. Cum dă un pic căldura, oamenii încep să le scuture. Nu le vor storcite de parbrize ori pe jos. În Marinaleda, un singur portocal mai este colorat în oranj. Lângă el se înalță vioi un frățior vitreg: lămâiul.
Găsesc, în fine, casa primarului. E ultima de pe dreapta, din cartierul nou. Aici, în Las Casitas, toate fațadele sunt identice. Diferă doar plăcuța cu numărul. Este cartierul de locuințe sociale, construit de primărie. Tot aici stă și Senor Juan Manuel Sanchez Gordillo, primarul Marinaledei. Sun la ușă. În prag iese o femeie îmbrăcată cu un șorț de bucătărie. Îmi vorbește într-o spaniolă pe care, cu greu, reușesc să o înțeleg. E dialectul andaluz, nou la auz. Vorbește foarte repede, își mitraliază cuvintele. Își dă seama că sunt nou venit. Pe cine caut? Ah, da, pe alcalde. Nu locuiește aici. Trebuie să încerc la celălalt număr, acolo, la intrarea de alături. Sun dar nu-mi raspunde nimeni. Fac câțiva pași însoțit de femeie. Ciocăne în poarta unui alt vecin. Îl întreabă dacă știe ceva de Juan Manuel. Uite, îl caută omu' ăsta îi spune arătându-mă cu degetul: Cred că e englez!
Vecinul crede că primarul nu a revenit încă din Franța. Ba da! S-a întors! intervin eu intr-o spaniolă chinuită. Senor Gordillo n-a fost plecat în Franța, ci la Bruxelles, completez. Se schimbă situația și, o dată cu ea, dispare și suspiciunea cu care eram privit de cei doi interlocutori. Am rostit, cred, parola corectă. Aflasem informația asta la telefon, cu câteva zile în urmă, de la Manolo. Este unicul funcționar din primărie care vorbește engleza. Așa am luat cunoștință de calendarul primarului. Eram încă în Sevilla atunci când Manolo îmi spusese că Juan Manuel trebuie să se întoarcă curând din Belgia. Aveam deci să mai aștept vreo câteva zile, homeless, până ce voi putea obține personal din gura primarului permisiunea de a veni să muncesc voluntar în Marinaleda. Vineri l-am căutat din nou pe Manolo. El mi-a dat atunci numărul lui Gordillo pe care l-am sunat fără întârziere. Se întorsese din străinătate.
În următoarea zi, Sâmbătă, am cheltuit pe biletul de autobuz ultimii bani rămași din Portugalia. Făcea opt euro iar eu mai aveam în buzunar doar cinci. Completarea am fost nevoit să o cer în autogară, de la turiști. În nici zece minute mă aflam în fața ghișeului cu suma completă. Unii îl pot intitula cerșit. Eu zic că a face apel la solidaritatea umană sună politicos, fără a avea să-mi fac vreun reproș moral. Spaniolii dovedesc oricum mai multă compasiune decât olandezii. Cei trei euro de care aveam trebuință mi-au fost oferiți cu grație. În aceiași manieră, cu demnitate, i-am și primit. Situația a fost cu totul diferită față de Central Station, Amsterdam, unde abia obținusem câțiva bănuți pentru a putea intra la metrou.
Cu biletul în buzunar mă așez pe bancă. Am de așteptat vreo două ceasuri, până să bată de cinci la amiază. Învârt un cui; mi-e poftă de-un fum, chiar dacă am cumpărat cel mai ieftin tutun din magazin. De vis-a-vis, un tip notează ceva pe un caiet studențesc. Îmi cere niște tabac. Îi întind cutia de tablă. Rulează, aprinde și se cufundă din nou în notițele sale. Mă privește cu coada ochiului. Îmi studiază gesturile. Măi să fie, ăsta chiar mă desenează! Hai să vedem. Îmi schimb ostentativ poziția. Așa nu mai avem contact vizual direct, rucsacul masiv ne obturează calea de comunicare. Tipul nu pare deloc stânjenit. Să fi apucat deja să-mi rețină figura, în detaliu?! Îmi întinde foaia, apropiindu-se cu un zâmbet. Dar... Sunt chiar eu acolo! Băiatul are talent. Pe coala dictando nu e o caricatură, e chiar un crochiu foarte reușit. Facem cunoștință. El: un artist în devenire. Chino urmează facultatea de arte și se mai amuză făcând portrete și uneori graffiti. Eu: călător cu un bilet de voie în buzunar. Primarul îmi dăduse undă verde la telefon. Marinaleda, sosesc!
***

E foame de capital: Xanadu

Soarele, cocoțat pe cer, îmi încălzește ființa. Eu, m-am plictisit așteptând. Spaniolii, în benzinărie, trec nepăsători. Autostopul, cred că e mai greu decât îmi imaginasem!
Șoferii mă ironizează: Cumpără-ți bă’ mașină! Mă așez pe o bordură în căutarea unei ocupații. Vreau să-mi iau gândul de la înjurăturile ce bucuros le-aș adresa tuturor burtoșilor care mă ocolesc cu scârbă.
Cărțile sunt tocmai la fundul rucsacului. N-am niciun chef să desfac calabalâcul pentru a scoate una. Îmi aduc aminte de Biblie. Am primit-o în dar de la Francine, la plecarea mea din Shelter. E o ediție de buzunar a Noului Testament, în engleză. Am ținut-o alături dar n-am avut chef să o și deschid. Hai s-o fac și-așa n-am altceva mai bun! Diavolul lui Papini l-am terminat încă din Amsterdam; acum pare că a venit vremea reconcilierii dintre cei doi Dumnezei ai lumii.
Deschid Evanghelia după Matei. Înaintând cu lectura descopăr fapte, idei pe care mi le însușisem de mult în convingere. Pentru mine Biblia este doar valoare epică și metaforă acordată eticii universale. Cu sufletul mă simt ca și cum aș fi citit-o. Ce păcat că toate aceste precepte morale au ajuns pe mâna unor obraji bisericești! Le-au schimonosit fața pur spirituală. De ce a fost nevoie să apară cea mai rapace religie de pe fața pământului, Creștinismul? Pentru ca, în loc să practice iubirea de aproape, să deschidă drumul arterelor de sânge în numele unor dogme?! Ce altceva decât cupiditate se ascunde în spatele canoanelor rigide? Ce este oare prozelitismul dacă nu o dorință lacomă de cucerire prin teroare și minciună? Și, totuși, deși pare o involuție, toate acestea vor duce în cele din urmă la o evoluție pe scala spiritului uman.
Ne aflăm în fața unui adevăr inexorabil: Creștinismul este o religie de colonizare! Culturi umane străvechi fură convertite, sub tăișul sabiei, sub titulatura lumii noi, de către europenii cărora li se așterneau la schimb comorile proaspetelor achiziții. Față și revers: Biserica a reușit să facă posibil un soi de digestie alchimică în athanorul materiei, acolo unde se modelează picătură cu picătură spiritul uman. A înlesnit emanciparea unor triburi care, altfel, în veci nu și-ar mai fi cunoscut urcușul pe scara cunoașterii de sine, de sub tutela unor credințe axate pe superstiții și ritualuri șamanice. Doar așa, urmare a conchistei, în coloniile cu sens de pepiniere de sclavi și evaluate în aur de către înalții prelați, au avut șansa să se nască individualități spirituale, lăsând la timpul trecut sinea colectivă în care își simțeau până atunci personalitatea, la grămadă. În plus, Creștinismul este religia care aduce cu sine modelul crucificării păcatului trupesc în cuiele morții, la schimb cu mult promisa pace eternă. Mântuirea este o formulă ce poate fi tradusă drept împăcarea directă (și nu prin intermediul prepușilor ancestrali, precum în credințele populare vechi) a vieții materiale, a corpului pe cale de descompunere, cu sinele universal.
Apuc să răsfoiesc doar câteva pagini din Biblie, visând către niște viitoare vremuri ale limpezirii conștiinței umane de scamele oricărei religii oarbe. Zăresc apropiindu-se un bărbat îmbrăcat în negru. Să fie un cioclu? Zâmbetul rece i-l iau ca pe un semn al neutralității sale față de oricare dintre lumile posibile, văzută ori ocultă. Omul nu aparține vieții celor vii dar nici tărâmului morții. E un popă. Vrea să afle care anume pasaj din Biblie îl citesc. După costum pare să fie pastor pocăit sau un martor de-al lui Iehova. Merge până la mașină întorcându-se cu niște broșuri. Mi le înmânează. Cică ar trebui să încerc a citi ceva nou. Îi răspund că doar cu asta mă ocup, cu noul. În decursul pelerinajului nu am loc pentru rutină. Sectantului cred că îi place formularea fericită. Mă întreabă unde vreau să ajung. Îi arăt cartonul și începe să râdă. Da, știu, în Spania autostopul este imposibil!
Pastorul își consultă soția, nu poate lua vreo hotărâre fără acordul ei. Se întoarce îndată cu răspunsul. Cred că doamna preoteasă mă simpatizase căci continuă a-mi zâmbi din depărtare. M-ar putea lua în mașină preț de câțiva kilometri, până la Xanadu. Acolo trebuie să cobor. Nicio grijă! mi se spune. Voi găsi un centru comercial imens, o benzinărie și o pârtie de ski.
Cum adică o pârtie de ski, întreb, într-un loc în care ninge o dată la suta de ani! Trebuie să-l urmez pe iehovist, doar așa voi putea afla. Mi-e egal. Să dorm cine știe câte alte nopți în benzinărie sau să mai înaintez cu încă doi kilometri, e totuna. În plus, ar fi o treabă să merg pe o pârtie unde oamenii se dau pe skiuri la douăzeci de grade, în plin Soare.
Cei câțiva kilometri au fost plini de evlavie. Pastorul mi-a oferit pilde, la fel ca florarul habotnic din parcarea de lângă Orleans. Este imposibil încă, pentru mintea celor mulți, să discearnă smerenia de gândirea pozitivă. Cea din urmă este un vehicul înspre evoluția spirituală, bucățică a ecuației universale. Strecurându-l pe Dumnezeu în discuție, sesizez că, deși nu mă refer deloc la acea barbă albă cu care îmi încrucișez privirea pe toți pereții bisericilor, pastorul începe să-mi prindă mesajul. Ne punem de acord: încercăm să rostim vocabula aceluiași adevăr; numai că unii l-au stabilit a fi o religie bazată pe credința chioară iar alții îl simt cu convingere, ca fiind cursul firesc al evoluției universale.
Loialul martor al lui Iehova mă avertizase: Xanadu este un fief consumerist! Cobor din mașina sa ticsită cu materiale de propagandă, lăsându-l a-și vedea mai departe de crezuri. Rămân în mijlocul parcării, zgâindu-mă la un mall imens. Nu-mi dau seama dacă e mai mare decât cel din Băneasa dar, cu certitudine, în România nu se schiază pe acoperișuri. Aici, lângă Madrid, da!
Pe cupola circului foamei de capital se fac bani din orice, pe seama naivității celor mulți. Intru în clădire, nu de alta, dar vreau să-mi golesc vezica. Scotocesc în stânga și-n dreapta: magazine peste tot! Numai eu, cu rucsacul în spate iar de el atârnându-mi cartonul de autostopist, nu-s venit la shopping. Copii chirăind, femei obeze îndopându-se isteric cu colesterol măcelărit la Burger King sau cu înghețate uriașe, hoți de buzunare români, turiști cu aparate foto… Văd popor, masele, în cel mai amplu sens al cuvântului. Cu toții și-au găsit loc la manejul generos al kitsch-ului de sub cupolă. Găsesc WC-urile, urinez la repezeală peste non-valoarea care și-a aflat menirea aici. Trebuie să sorb o gură de aer curat!
Spaniolii, ca și românii, nu și-au trăit încă sila de la apogeul capitalismului globalizat. Viitoarea soluție de conviețuire umană, următoarea variantă socială, nu se află așadar în măna latinilor. Va fi mai curând prefigurată de nații care s-au șters deja la fund după ce și-au înghițit ciosvârta de capital la conservă. Nordicii ar mai putea lansa o idee de compromis între societate și ființă, o economie cu spirit solidar. Din păcate sunt mult prea individualiști. Le lipsește milostenia sufletească, compasiunea, căci acesta se află în inima celor încă sălbatici, popoarele din est. Când rasele vor fi reușit să se amestece într-un sistem social cosmopolit, atunci se va da naștere unui modus vivendi natural echilibrat. Aidoma colonizării făcute de Biserică care, în numele credinței repovestite, a reușit emanciparea unor oameni ce se ocupaseră cu practicarea artelor divinatorii în cenușa superstițiilor de trib, globalizarea, la rându-i, va duce la MONDIALIZARE.
Plec, fără ca măcar să-mi pese că nu voi urca pe părtie. Ce aș fi putut vedea? Zăpadă artificială și un puhoi care încearcă să-și cumpere fericirea cu acea față a banului pe care este întipărită figura cezarului!
O mașină. Doi bărbați. Șoferul oprește în plină stradă. Cred că vor să mă întrebe unde merg, poate chiar să facă un gest de caritate luându-mă cu iei. Da de unde! Documentele la control! îmi răcnește unul dintre ei. Bărbatul scoate din buzunar o legitimație pe care mi-o vâră sub nas. Cei doi sunt polițiști în civil. Le părusem un autostopist, fără bani, și ce și-or fi zis: Hai să facem mișto de amărât! Nu mă arăt deloc surprins de ton. Scot cu calm actul din buzunarul genții. Cel din dreapta îl apucă, îl răsfoiește și îl miroase. Încep să râd în hohote. De ce dracu’ ar mirosi cineva un pașaport? Imediat aveam să mă lămuresc. Gaborul vârâse nasul în actele mele căutând urme de cocaină. Cum să am mă droguri dacă abia am ce mânca! le răspund și mai amuzat. Îmi returnează pașaportul și demarează în trombă, enervați probabil de răspunsul meu impertinent. Nu trec mai mult de câteva minute că aveam să-i revăd. Polițiștii îmi taie din nou calea. Cică ar fi primit prin stație descrierea unui român dat în urmărire pentru dolari falși. Omule, tu nu-nțelegi că n-am bani! Încep a privi cu suspiciune identitatea celor doi. Vor să-mi controleze geanta. Ceva e în neregulă, bărbații încep să mă descoasă cu insistență. Văzând că nu mă las intimidat șoferul flutură din nou legitimația. Mă somează să-i arăt portofelul. Bag în cele din urmă mâna în buzunar și scot o hârtie de zece euro… Ăștia-s toți! Omul o apucă, o privește îndelung și mi-o dă îndărăt. Vrea să le vadă pe celelalte. Intuise cumva că nu-s singurii mei bani. Ok, mai am două sute în bilete de câte cinzeci de euro. Asta îmi e întreaga avere. Tipul mi-i cere. Scot pe rând, ban după ban. Nu vreau să-i dau toată suma, deodată. Bărbatul întoarce prima bancnotă de cinzeci pe toate fețele. O miroase iar și mi-o înapoiază. Acum le vrea și pe celelalte trei. Asta nu se poate. Ori ți le dau pe rând, ori niciuna!
Tu tranquillo, hombre! îmi răspunde ...Suntem de la poliție! Acum chiar că nu îl mai cred. Vrea să-mi smulgă banii din mână. Opun rezistență iar el îmi țipă din nou să stau calm. Sunt tâlhari la drumul mare, nu polițiști! Profit de un moment de ezitare a hoțului și îmi strecor la repezeală săracele economii în buzunar. Le surprind privirile impacientate. Cei doi cântăresc împrejurarea, în stânga și-n dreapta. Din fericire strada e plină de oameni. Dădeau deja de bănuit. Dacă aș țipa s-ar aduna imediat mulțimea. Falșii polițiști demarează lăsând în urmă amintirea unui nor de minciună. Uf, bine că au plecat!
Ajuns în benzinărie, paznicul îmi confirmă: oamenii aceia sunt hoți! Îmi spune că asistase din depărtare la scenă. Păi, atunci de ce nu a intervenit?! Poate că gardianul nu a avut curaj, sau... Să fi fost complice?! Să spun că și de data asta universul a conspirat în favoarea mea cu toate forțele, ar fi de prisos!
Aveam să stau în acea stație de benzină până pe seară când, văzând că nu am nicio șansă reală cu autostopul, dezamăgit de egoismul spaniolilor, voi decide să mă întorc în Madrid. Îmi voi plăti biletul de autobuz pâna la Lisabona. Am presentimentul că totul în Spania este un fard ieftin cu care se pudrează fețele vestejite ale monezii!
***

Nu E-90!

Fericit de a mă fi plimbat o zi întreagă prin Madrid, decid: în dimineața următoare voi pleca spre Portugalia! Nu înainte de a face câteva cumpărături, însă. Mai am încă ceva bani din puținul câștigat în Germania deci mă reped până la Museo del Jamon, pe Gran Via. Vânzătorul îmi cântărește câteva sute bune de grame de Iberico. Iau cu mine și o pâine cât toate zilele. Vâr în coș și niște ciocolată. Sper să-mi ajungă proviziile măcar vreo două zile. Mai mult de atât n-are de ce să-mi ia până la Lisabona.
Rucsacul mi-l las în hostel în timp ce plec în recunoașterea unei ieșiri la autostradă. Pe internet n-am găsit niciun pont cum să faci autostopul din Madrid. Consult harta. Pornesc din Sol, o iau pe Calle de las Carretas și fac stânga pe Atocha. De aici merg drept până ce dau de piața cu clădirea Ministerului Mediului. În rond ar trebui să văd un bulevard: Paseo de Santa Maria de la Cabeza. Dacă îl urmez fără oprire voi ajunge chiar pe A-42, Autovia de Toledo. De acolo se bifurcă E-90, ieșirea mea directă spre Portugalia.
Am mers o grămadă pe jos, în plin Soare! Mă bucur că nu e vară. Acum e încă bine, răcoare. La plus patruzeci cred că aș fi înnebunit. Dar cât de neinspirat am fost! N-am văzut pe hartă stația de metrou din Plaza Eliptica. Altfel, nu mi-aș mai fi obosit picioarele timp de cinci - șase kilometri. Uite și o autogară. Hai să văd, de curiozitate, cât costă autobuzul până la Lisabona. Aflu că nu de aici sunt plecările internaționale; Portugalia, chiar dacă e surata vitregă a Spaniei, e totuși o altă țară. Mă consult cu niște taximetriști și înțeleg că, pentru a da de breteaua lui E-90, trebuie să merg până la cimitir. Fără teamă! Pașii țintesc ușor reperul promisiunii de apoi îngropată la doi metri sub pământ, la marginea Madridului. Găsesc chiar și o benzinărie aici, un REPSOL. Și carburantul, tot din materie descompusă e prelucrat. Și el e tot un fel de viață de apoi a existenței de dinainte a materiei pe Terra.
Să mă consider norocos?! Descopăr, mai repede decât credeam, fără niciun fel de sfat venit de pe internet, ieșirea la E-90. Trece chiar prin dreapta benzinăriei. Acum, hai să mă întorc la hostel și să-mi pun rucsacul. Echipat, trebuie să apuc calea întoarsă, către cimitir. De data asta îmi promit să iau metroul.
S-a înserat deja. Speranța mi-o păstrez virgină. Sorb o cafea la bufetul benzinăriei. Mă mai dezmorțesc după răcoarea așezată decuseară. Atâta cât Soarele mi-a încălzit ziua a fost bine. Aștept deja de vreo oră iar frigul începe să-mi roadă carnea, asigurându-mă de certitudinea unei ierni neîncheiate încă. După-amiază toate păreau perfecte: poziția stratetigă, traficul intens, ba chiar și personalul prietenos din benzinărie. Apropos! Vânzătoarea îmi atrage atenția, vârând cu cealaltă mână laptele sub steamer-ul espressor-ului: Omule, în Spania autostopul nu se poate! Știu asta, o citisem deja pe internet. Dar, cum ar fi să-mi îngrop tocmai aici idealul, în stația de benzină de lângă cimitir? Mă încred în îngerul meu păzitor. M-a ajutat în situații extreme, pe autostrada din Franța de pildă, atunci când orbecăisem în plină noapte mai bine de cinci kilometri. În plus, am un plan B: înainte de a-mi fi luat rucsacul de la hostel, dădusem o fugă și până la autogara cu plecări internaționale. Așa am aflat că un bilet până la Lisabona costă patruzeci de euro. Aș avea timp, până la unsprezece, să prind ultimul autobuz. Iată deci o rezervă pe care o cred a fi sănătoasă. Poate, dacă nu aș fi avut-o, lucrurile ar fi decurs diferit…
Aștept, așadar, de ceva vreme. Sunt deja la o a treia cafea iar frigul nu mai contenește să mă înțepe. Vânzătoarea îmi speculează slăbiciunea: De ce nu te întorci în oraș să iei autobuzul? Nimeni n-o să te ia de aici! În Spania lumea nu are încredere în autostopiști, cu atât mai puțin într-un străin ca tine! Părul meu blond, pielea albă, mă trădează: nu-s de-al locului. Par a fi un backpacker olandez ori englez, hoinărind fără bani. Spaniolii nu gustă un astfel de turism: îi privesc cu suspiciune pe cei care îl practică. Mă strecor, cu coada între picioare, la toaletă. Las totuși la intrare, prevăzător, cartonul cu destinația. La întoarcere, să vezi minune…
În fața benzinăriei mă așteaptă un negru. Mai departe, văd parcat un 500 SEL. Îi confirm că, da, vreau să ajung în Portugalia. Hai cu el! Tipul îmi face semn să îl urmez. Aha, deci se poate, chiar și în Spania, autostopul! Aveam, din nefericire, să mă dezumflu la scurt timp.
Dau să mă așez pe scaunul din față al Mercedes-ului. Geamurile fumurii nu îmi îngăduiseră a vedea că acolo stă deja cineva. E probabil soția omului. Mă sui în spate. Urmează introducerile formale… Eu, sunt ceea ce sunt iar ei, un cuplu de portughezi. S-au mutat în Spania, lângă Madrid. Cum se îndreaptă înspre casă mă vor putea lăsa în următoarea benzinărie de pe autostradă. Chiar și așa, măcar înaintez un pic, ce dacă cu doar douăzeci de kilometri. Femeia, auzind de blog, îmi dă o carte de vizită. Îmi zice că are un salon de coafura în Madrid; cică, multe dintre cliente sunt românce. Îi promit că îmi voi aminti de ea, în scris, atunci când îi va veni rândul: Peluqueria Buen Imagen, Calle Tortosa 10, chiar lângă stația de metrou Atocha. Ne luăm rămas bun, ei continuându-și drumul spre casă iar eu debarcând într-o benzinărie pustie. Zăresc totuși, parcate, două TIR-uri. Sper să am norocul să mă ia.
Ceva, o voce interioară, îmi spune că aici voi înnopta. Camionagii dorm iar în cele câteva mașini rătăcite sunt doar puștanii care merg la discotecă. Nici urmă de portughezi. Îmi sună ceva cunoscut. Aud vorbindu-se românește. Întorc privirea dar regret teribil gestul de a o fi făcut-o. Sunt șase gealați moldoveni care nu par deloc prietenoși. Coabitează, sunt sigur, în aceeași cavernă a existenței. Am noroc cu camuflajul nordic al înfățișării mele și al echipamentului. Nici prin cap nu le-ar trece acestor nepromovați în categoria civilizației umane că am putea fi conațional. Evit, pe cât posibil, contactul cu astfel de indivizi. Știu motivul lor precis de a fi plecat din România: acțiunea verbului a fura.
Așa zișii oameni, românii neciopliți încă de dalta educației, dispar. Rămân doar în compania paznicului de noapte. Am noroc de un inimos… Auzi, tu de ce nu te culci? Țintește cu degetul spre un colț întunecat al parcării. Uite acolo! Ai o mașină abandonată. Ușile sunt descuiate. Te învelești cu sacul și treci noaptea!
Mașina, un mic Renault negru, e un mare paradis. Nici nu visasem la așa ceva! Mă ghemuiesc în scaunul pasagerului și trag repede sacul de dormit peste mine. Nu las nicio părticică din corp neînfofolită. Dorm, dus în lumea viselor, până dimineața… Ce naiba sunt huruielile astea infernale? Îmi dezlipesc cu greu pleoapele lipite de somnul dulce. Printre gene, zăresc imprimeul de pe spatele unei geci de motor: Hell’s Angels. Ah, sunt trezit de niște motocicliști care nu au altă ocupație decât să-și ambaleze Harley-urile, la șapte de dimineață. Să mă piș! Urinez chiar în dreptul lor. Urmează o toaletă sumară, o cafea și... Deșteptarea! Începe o nouă zi plină de speranță…
***

To have or to be

Cafe Pepe Botella, așa se numește bărulețul din Plaza de Dos Mayos în care ne-am băut amândoi ultima cafea, înainte de a zbura, acum câțiva ani, din Madrid spre București. Mi-am promis să revin și, uite-mă! Pe oriunde am trecut cu tine la braț, în fiecare oraș din poveștile noastre de dragoste, am păstrat câteva locuri fetiș drept amintire. În Paris a fost terasa din Saint Michel. Aici, în Madrid, strâng la piept parfumul unei alte cafenele…
O noapte de odihnă cu un somn reconfortant, atât mi-a trebuit ca să mă pun din nou pe picioare după lungul drum dinspre Franța. Părăsesc de îndată hostelul și primul gând este să plec înspre Tribunal, în căutarea cafenelei noastre. Amintirea ei o păstrasem tot timpul în buzunarul sufletului. Doar astfel, revăzând-o, simt că pot relua timpul din momentul în care îl lăsasem amândoi, acolo, în suspensie. Harta din geantă, îmi propun s-o consult doar la nevoie. Sper că mai țin minte Madridul!
În nici câteva minute ajung la Puerta del Sol. Recunosc ușor împrejurimile căci sunt cazat la hostelul din apropiere. Nu e chiar același cu cel în care am dormit împreună acum câțiva ani dar măcar se află în aceași clădire, cu două etaje mai sus însă. Am găsit un pat în dormitorul de zece la doar șaptesprezece euro.
Primii pași îi fac pe Calle de las Carretas. Realizez că greșesc drumul. Nu e pe aici Tribunalul. Ce-ar fi să mă las pierdut pe străduțele întortocheate? Aș putea să improvizez o cale de ieșire din labirint, luându-mi ca punct de reper cerul! Ajung întâmplător la Tirso de Molina. Aici trebuie să scot harta. Vai, îmi dau seama că o luasem fix în direcția opusă! Nu-i nimic… Soarele l-am avut mereu deasupra capului, frig n-a fost deloc, o adevărată plăcere deci să rătăcesc pe ulițele înguste și pline de culoare.
Sunt din nou la Sol. Acum știu exact încotro trebuie să apuc. O țin drept pe Calle de la Montera până dau de Gran Via, apoi traversez și intru pe Fuencaral. Îmi aduc aminte că în dreptul Tribunalului ar trebui să fac stânga. Nu mă dezmeticesc bine că am și ajuns în dreptul cafenelei. Mi-a apărut parcă dintr-o poezie la timpul trecut. Mă scotocesc prin buzunare. Bani nu prea mai am, mai ales că, atâția câți sunt, trebuie să-mi ajungă până la Lisabona. Să beau o cafea cu lapte? Hai că n-o fi foc! Intru și, surpriză, singura masă liberă este chiar aceea de la care ne-am ridicat atunci, amândoi, pentru a ne grăbi spre despărțire. Sunt singur, teribil de singur! Mi-aș dori să comand două cafele, una să fie pentru tine. Așa poate că îți pot simți fizic prezența din suflet. Îți comand o apă minerală, ce zici de asta?
Privesc larg pe geam, spre piață, acolo unde viața merge mereu înainte: copiii aleargă peste tot, bicicletele nechează cu clinchete metalice, bebelușii își atârnă inocența de trupul mamelor rumene, studenții se îndrăgostesc ca-ntr-un sărut etern, un cățel ceva mai mare decât mingea sa cu buline roșii aleargă lătrând-o a fericire.
…Doi bătrâni își dau mâna așezându-se la o vorbă chiar în mijlocul trotuarului iar agentul de aprovizionare își cară alene marfa dinspre mașină, strecurând-o cu grijă pe ușa micuțului magazin alimentar. Poștașul e mereu grăbit să umple cutiile de scrisori cu viață expediată din depărtări. Rămân cu privirea prinsă în cuie de scenă. Sunt spectator și personaj al eternei piese de teatru ce se conturează firesc în juru-mi, răspândindu-și metafora în suprasensibil. La rându-mi, sunt cercetat. De la masa de vis-à-vis, o domnișoară încearcă a scrie ceva. Din când în când își întrerupe cursul condeiului pe hârtie pentru a trage cu coada ochiului. Dă impresia că ia o scurtă pauză de inspirație în timp ce-și gustă cu eleganță picătura parfumată din ceașca de cafea. Sunt așezat în dreptul privirii ei. O simt, fixându-mă. Nu-i răspund: pe o pisică trebuie să o lași întotdeauna să-și cerceteze de una singură teritoriul! Accept așadar să dea buzna cu rafinament în liniștea mea interioară; cedez în fața curiozității sale feminine. Știu că așa își va găsi firesc inspirația cu care să aștearnă pe coala de scris culoarea dragostei ce o cheamă către sine.
Sorb dintr-o țigară, pe trotuar. În Spania, tocmai ce s-a interzis de curând fumatul în localuri. Spaniolii se arată foarte stricți în respectarea acestei reguli. La primul fum mi se pare că simt, pentru prima dată de la plecarea din Germania, căldura. Aici voiam să ajung: în sud. Madridul nu era neapărat punctat pe harta schițată de imaginație dar, cum viața îmi este mult prea imprevizibilă pentru a mai ține cont de trasee, mă bucur de revenire. Se risipește discret și gustul ultimei guri de cafea, apa ți-o las pură în pahar, plătesc și mă îndrept mai departe în redescoperirea altor locuri dragi…
Din Calle de la Palma fac stânga pe San Bernardo. Iată-mă din nou pe Gan Via. De aici am perspectivă directă către Plaza de Espana. Mă întind la Soare, pe una dintre băncile din fața fântânii. Parcă aș fi singurul punct fix din mijlocul acestei imensități. Îmi pare că totul în piață, cu toții, se rotesc în jurul meu, schițând piruete largi în cercuri concentrice. Un homeless de pe iarbă îmi distrage atenția: își desface leneș pachetul cu mâncare. Se apropie de el doi polițiști care, după gesticulări, îi ordonă să plece. De ce? Cu ce-a greșit sărmanul? De multe ori am făcut și eu același lucru: m-am culcat pe iarbă mâncănd frugal ce mai aveam prin rucsac! Omul, natural, pare le spune că nu face nimic rău. Le arătă sugestiv înspre mâncare și apoi către stomac. Îi e foame! Polițiștii îl lasă în pace dar nu se depărtează prea mult. Cele două uniforme cu suflet de insignă sunt apărătorii legilor absurde ale societății de consum în care, dacă nu ai bani, nu ai nici dreptul la existență. De data asta a avut câștig de cauză simplitatea unui sărman.
În piață, mă aflu foarte aproape de Palatul Regal. Ce-ar fi să dau o fugă? Chiar lângă, dacă îmi aduc bine aminte, e o grădină cu Soare și cu bănci. Acolo aș putea citi câteva rânduri. Da, chiar așa și e! Fac câțiva pași și zăresc Palacio Real. In vecinătatea lui încerc liniștea din Jardines de Sabatini. Ce bine că nu sunt turiști! E iarnă încă, deci sezonul aparatelor de fotografiat nu a început. Cei câțiva americani și puținii japonezi nu mă deranjează cu nimic. Nici cerșetori nu prea întâlnesc. Cred că sunt cu toții grupați pe marile bulevarde sau în fața supermarket-urilor. Cât de multă sărăcime a apărut dintr-o dată în Madrid iar asta în numai câțiva ani distanță! Chiar și în Paris, unica metropolă în care un clochard a devenit emblemă, am întâlnit nefiresc de mulți semeni ce apelau la mila publică. Madridul însă, deține recordul. Se citește cu ochiul liber, pe străzi, în magazine și-n baruri, fantoma crizei economice. Bântuie peste tot și pare de neoprit. Spaniolii, de unde îi lăsasem veseli și petrecăreți, îi văd acum din ce în ce mai abătuți. Atunci când Jaime îmi povestea la Amsterdam despre cunoscuții săi ajunși la faliment, pierzându-și întreaga agoniseală de o viață, inclusiv locuințele, nu prea îmi venea a-l crede. Acum îi dau dreptate. Criza face ravagii în Spania. Prin marile piețe ale orașului, întâlnești la fiecare colț negustori de aur. Am crezut că visez: Compro oro, compro oro! auzi strigându-se de oriunde. Să fie cumva un semn cum că, în curând, banii nu vor mai valora nimic? Ori, pe timp de criză s-au înmulțit ca ciupercile speculanții care cumpără metalul galben la prețuri de nimic, în timp ce oamenii sărmani sunt nevoiți să-și vândă agoniseala pentru a supraviețui? Vitrininele cu bijuterii au câte un banner pe care scrie cu litere de-o șchioapă același mesaj: Compro oro!
N-am de ce să-mi fac griji. Eu nu am nimic material de pierdut. Calc Europa în lung și-n lat precum un pelerin, fără bani. Tot ceea ce fac acum îl consider un antrenament pentru starea care va urma crizei de conștiință a umanității. Împăcat cu ideea, pășesc în Grădinile Sabatini și mă așez la Soare, pe bancă. Am de încheiat To have or To be, cartea lui Erich Fromm. Ultimele pagini, lecturate la lumina razei, mă conduc spre o inexorabilă concluzie: Omenirea a uitat să trăiască, să se bucure de viață, umbrită fiind de jugul verbului a avea! Am devenit robii sistemului pe care l-am creat și ascultăm de instituții, Biserica ori Statul, în loc să dăm curs libertății sufletești, aceea de a fi. Este nevoie ca o criză adâncă să treacă peste neamul omenesc pentru ca el să-și poată redescoperi valorile spiritului (mă refer la acelea care susțin tulpina existenței umane sub lumina deschiderii și a evoluției). Numai așa, omul viu, materia vieții, va deveni o poartă de înnobilare a spiritului, prin cunoaștere și împrietenire cu Universul creator. Doar astfel vom putea începe să deschidem ochii sufletului căci, altfel, vom rămâne orbi în fața statuilor de sfinți poleiți cu aur, ascunzându-ne în mormintele instituțiilor bancare averile sclipitoare agonisite din frica noastră universală de a muri sau, mai bine zis, de a avea o existență materială dureros de trecătoare.
***

Întoarcerea la punctul zero

Alcantara este un cartier de la marginea Lisabonei, un fost sat integrat acum capitalei. Cuvântul derivă din arabă, având înțelesul de Pod. Am găsit aici, în fine, capătul punții de peste Tagus. Sunt la piciorul ei și mă chinui să înțeleg cum pot ajunge sus. Întreb în stânga și în dreapta trecătorii. Nimeni nu știe nimic. Unii îmi spun că trebuie să fac cale întoarsă în centru iar alții îmi recomandă să iau un autobuz. Bine, dar eu vreau să-l traversez pe jos! Îmi râd cu toții în nas. Așa ceva nu se poate. Pe pod nu se poate merge la pas. Este cu desăvârșire interzis.
Îți spuneam că podul este de fapt o autostradă care leagă Lisabona de sudul țării. Pietonii n-au ce căuta aici. E cea mai bună dovadă a faptului că omul a devenit sclavul mașinăriilor sale. Dacă nu conduci una și dacă nu ai nici măcar banii suficienți pentru un bilet, atunci nu ai cum ieși afară din cușca umilei tale existențe de consum. Chiar este oare atât de neconceput faptul că există semeni care-și asumă libertatea de a-și folosi natura fizică, mersul pe jos adică, pentru a se deplasa? …Că mai sunt oameni care nu vor să devină sclavii motoarelor și care nu au motiv să pună preț pe vreun carburant, această otravă a vieții vii?! Când oare vor pricepe că în viață e ceva care valorează infinit mai mult decât orice standard economic impus de societate? Le este de neînțeles, tuturor celor cărora le spun că vreau să merg pe jos, motivul pentru care aleg să fac una ca asta. Este o călătorie ce ține de împlinirea mea spirituală, asta e ceea ce nu pot pricepe ei. Mă consideră nebun și mă desconsideră total. Sunt obișnuit cu astfel de priviri, le-am întâlnit cu duiumul de-a lungul călătoriei. În plus, de ce aș încerca să fiu eu acela care le arată calea spre adevăr, atâta timp cât fiecare deține propriul său adevăr? De ce să le rup cu forța jugul acelora care aleg să-și iubească Jugul?
Îmi trag sufletul într-o stație de autobuz întrebându-mă cum să fac totuși pentru a ieși pe jos din Lisabona. La doi pași oprește o mașină de poliție. E o șansă bună să întreb cele două uniforme albastre cum pot ajunge deasupra, pe pod. Polițista îmi zâmbește explicându-mi o rută pentru mașini. Nu, eu nu conduc, merg pe jos! Nu le vine să creadă, le pare că îmi bat joc. Figurile li se întunecă. Traversarea podului pe jos este absolut interzisă pietonilor! îmi răspunde apărătoarea legii pe un ton autoritar. Îmi sugerează să iau un ferryboat, este cea mai ieftină variantă.
Terminalul de pasageri se află la Cais do Sodre, chiar alături de gară. Se vede treaba că doar așa pot traversa râul până la Almada, orășelul de pe malul vecin Lisabonei. Bine măcar că salvasem câțiva bănuți pentru astfel de situații. Pauză de respiro! Îmi pot coborî rucsacul din spate. Mergând încărcat cu el atâta drum, îl simt acum atârnând cumplit de greu. Oare chiar aș fi putut să fac la pas, zilnic, câte douăzeci de kilometri?
De doi euro și cinzeci cumpăr biletul de ferry. În nici jumătate de ceas mă aflu pe puntea bărcii. Peste un alt sfert de oră aveam să calc pe celălalt mal. Traversasem într-un final râul! La revedere Lisabona! De acum aveam să mă las complet în voia întâmplării. Banii din buzunar mai sunt vreo cinșpe euro. Oare aș putea ajunge cu ei la Setubal, până diseară? Mersul pe jos, îmi e clar, este imposibil. Autostopul, deasemenea, este de neconceput pentru portughezi, la fel ca și pentru spanioli. Aici, standardul îți impune să ai o mașină. Cele două, sunt țări care au nevoie să urce mai întâi la apogeul capitalismului pentru ca să poată conștientiza robia la care se supun orbecăind prin întunericul unei societăți viciate de dictatura cărții de credit.
Nici în Franța autostopul nu a mers ca uns dar, cel puțin, a funcționat. În benzinăria de lângă Orleans, cea în care mă lăsase florarul bigot, avusesem norocul a-l întâlni pe Veli...
Ajunsesem după miezul nopții. Un duș fierbinte și, imediat, mă și așez la cădură, pe banca din cafeterie. Ar fi fost o pierdere de vreme să rămân în frig întrebându-i pe puținii șoferi din noapte dacă au drum spre Bordeaux. Ca măsură de precauție îmi las cartonul la vedere, chiar în fața ușii de intrare. În cazul în care apare un binevoitor mă va putea repera cu ușurință după rucsac. Se vede clar că nu sunt un angajat și cu atât mai puțin un șofer.
Noroc cu vânzătorul, un gay zâmbăreț! Discuția cu el mă deconectează acum, după ce o zi întreagă am petrecut-o în priză, în frig, așteptând să ating o oarecare destinație. Auzind că țin un jurnal de călătorie pe blog, Lolo e dornic să mă ajute cu orice. Toate au un preț, desigur. Benzinarul mă primește la adăpostul căldurii din stație, peste care a rămas deplin stăpân în noapte, la schimb cu a scrie despre generozitatea sa. Mă învoiesc, ba chiar mai mult, transcriu datele de pe bilețelul ce mi-l lasă amintire: Laurent Thibault (Lolo), nee le 07.06.1969, Bld. Jean Jaures, Orleans.
Adorm. Câteva ore de somn îmi sunt absolut necesare după oboseala de peste zi. Mă trezește la un moment dat o gașcă de marocani. Zgomotoșii veniseră la miez de noapte să înfulece chipsuri cu cola de la bufetul stației. Sunt vădit deranjat de prezența lor dar nici că le pasă. Lolo se tot agită dincolo de ghișeu, gesticulând în chip de neputință… Știu, Andre, nici mie nu-mi sunt deloc pe plac ăștia. Îmi pare nespus de rău că te-au trezit! N-am cum să-i dau afară; sunt clienți vechi și în plus, uite, mi-au lăsat doi euro bacșiș, pare să îmi spună el cu delicatețea limbajului oricărui homosexual veritabil.
Unul dintre marocani mă întreabă unde merg. Mă prefac că nu vorbesc franceza. Îi arăt în schimb cartonul cu destinația: Bordeaux. Nu vreau să mă apropii mai mult, începând un dialog cu el, altminteri îmi va fi foarte greu să mai scap. Sunt genul de golănași de cartier față de care trebuie întotdeauna să fii precaut. În fine, cei cinci pleacă lăsând în urma lor o mizerie de cocină. Lolo înjură printre dinți. Prezența șmecherilor îl degustase profund. Mă asigură că de acum și până la prima rază a Soarelui voi putea dormi neîntrerupt.
Avusese dreptate. Reușisem să încropesc aproape cinci ore de somn. De diminieață îmi strâng în grabă calabalâcul și ies din nou afară, în frig. Apar primele mașini iar șoferii de TIR își dezmorțesc cilindrii. E ora când ar trebui să-și pornească la drum camioanele. Văd câteva numere de Spania, dar nimeni nu se arată dornic a mă lua. Îmi beau liniștit cafeaua, aprind o țigară și aștept în liniște să trag lozul câștigător…
Se apropie un tuciuriu. Ce vrea? Nu înțeleg nimic din ce-mi spune! Pare să vorbească ceva germană stricată de un puternic accent oriental. Văzând că nu se poate face înțeles, omul mă întreabă în franceză, sumar, încotro merg. De parcă n-ar fi văzut Bordeaux scris cu litere de-o schioapă pe cartonul sprijinit de rucsac! Vreau să ajung în Portugalia, dar mai întâi trebuie să trec prin Spania îi răspund în engleză. E rândul lui să se holbeze, înțelegând din totalitatea frazei doar numele celor două țări.
Mi se adresează cu un zâmbet larg: Sprechen sie deutsch? În cele aproape două luni, cât timp trăisem numai printre nemți, am ajuns a mai prinde câteva cuvinte și propoziții scurte în germană… Ja, ich verstehe ein bisschen! Îmi face semn să-l urmez. Urc în mașină. Curând, voi ajunge să aflu și direcția înspre care omul meu mă va conduce. Surpriza va veni abia după ce Veli își va fi pornit deja motorul Mercedes-ului său model patru faruri: Spania. Înțeleg asta în decursul a câteva minute bune în care omul se chinuie să-mi explice, stricând mai multe limbi deopotrivă, că destinația lui e Madridul. Suntem deja prieteni și parteneri de drum! Veli e de fapt kurd. Trăiește în Frankfurt și ține un restaurant, un doner kebab. Chipurile, în Spania se grăbește să ajungă la o întâlnire de afaceri. Sunt însă sigur, văzând felul în care privește Soarele ce ne luminează calea, că turcul are chef de o aventură la cald, în sudul Europei. În Germania e mult prea frig pentru orice, la naiba!
Veli nu vrea s-o lase sub două sute la oră. Plecase de acasă înainte de răsăritul Soarelui și își pusese în minte să ajungă la Madrid până la lumina Lunii. Cică dormise totuși vreo două ore. Conversația noastră înaintează greu și e mai mult gesticulată; noroc că e compensată de viteza cu care Veli își mână caii putere! Ne postăm fix în spatele unei mașini de poliție. Mașina lor rulează, desigur, regulamentar. Uniformele ne fac semne disperate să tragem pe dreapta… Dom’le ești nebun? Suntem în Franța. Aici avem limite de viteză! Turcul nu înțelege nicio iotă din ce-i zic polițiștii iar ei privesc neputincioși la plăcuțele de înmatriculare ale Mercedes-ului. Pe autostrăzile din Gemania nu există limită de viteză! Veli scapă ieftin: o verificare a permisului și o mustrare în limba franceză care echivalează oricum cu zero. După nici zece kilometri, acul vitezometrului avea din nou să urce până la două sute.
Prima parte a drumului a fost ceva mai interesantă. Încă mai aveam energia de a înțelege frânturi din germana lui Veli. Mai târziu, secat de puteri, m-am cufundat tăcut în culorile peisajului de munte de la pragul Franței cu Spania. Mă așteptam ca turcul să-mi ceară a continua așa zisul nostru dialog dar, nu. Și-a dat seama, cel mai probabil, că a rosti germana prin semne depășește cu mult puterea amândurora. Sunt conștient că nu voi ajunge vreodată la a vorbi cursiv această limbă.
Așa cum îmi promisese, turcul mă va lăsa pe seară în Madrid. Am putut zări imensitatea cetății încă de pe autostradă. Veli va opri într-o suburbie, habar n-am unde. Ne luăm rămas bun unul de la altul, mulțumindu-i pentru bunătate. Îmi notez numărul său de telefon dar sunt conștient că nu-l voi suna niciodată. Pentru mine aici începe, din punctul său zero, un nou episod al călătoriei.
***

De cum treci puntea…

Mă întrebi de ce am renunțat atât de ușor să trăiesc un vis, odată ce l-am putut atinge: Lisboa. Ei bine, abia acum îți pot da un răspuns. Taman ce l-am aflat! Să fi trăit o vreme acolo ar fi însemnat să stagnez. Lisabona este un oraș frumos, exotic, dar simt că nu mă pot stabili încă într-un loc. Am preferat să-l cunosc la modul semi-turistic, adică fără mulți bani, plătind totuși, din ultimele mele rămășițe financiare, un pat de hostel. După cinci zile nu mai avea ce să-mi ofere nou. La sfârșitul unei săptămâni aveam să rămân complet fără bani așa că, în loc să stau homeless sau să-mi vând libertatea pe un job, m-am regăsit mișcându-mă pe drumul meu, nomad. Inițial am vrut să plec spre nord, în Santiago de Compostela. Gândindu-mă însă mai bine, mi-am dat seama că e o fundătură: de acolo nu voi avea decât să mă întorc pe aceeși cale pe care am bătătorit-o deja, venind dinspre Germania. Am decis deci să apuc spre sud. Aveam un vis mai vechi, acela de a cutreiera coasta Mediteranei. S-a potrivit la fix cu dorința mea de a face un pelerinaj fără vreo lețcaie.
Am părăsit Lisabona, Sâmbăta, pe la prânz. Culmea, a fost prima zi de vânt cu ploaie. Plecam, deci nu aveam de ce să fi fost deprimat din cauza vremii. Dacă aș fi rămas, starea mea psihică ar fi fost cu totul alta. Pentru ca să apuc calea sudului trebuia să trec singurul pod de peste Tagus, cel care leagă Lisabona de Almada.
Merg și îmi pare că durează o veșnicie. Intrarea pe puntea de beton e o himeră. Depășesc Cais do Sodre și pășesc în paralel cu malul râului. Podul, imens, îl am tot timpul în fața ochilor. Nu știu însă cum îl pot urca, pe unde anume. Acolo, sus, se înalță o autostradă. Mă întreb dacă, odată ajuns la înălțime, voi putea merge mai departe. Știu prea bine că pe autostradă mersul, traficul pietonal, este strict interzis. O mai făcusem totuși, în Franța, noaptea, pe ploaie, deci nu aveam motive să mă tem. Așteptasem vreo trei ore în frig, la ieșirea din Paris, la Porte d’Orleans…
Singurul loc mai acătării pentru a începe autostopul îl găsisem la trecerea de pietoni din fața Novotel-ului. Nu sunt singurul autostopist murat de jilăveală. Lângă mine se postase un puștan marocan. Ne cercetăm din priviri dar, nici unul, nu simțim nevoia să intrăm în vorbă. E mult prea rece atmosfera dintre noi. Fiecare își ține în mâini direcția sa. Studiindu-l, mă văd în realitate pe mine însumi, ca într-o oglindă. Zâmbetul îi pălește de pe figură, o dată ce vântul îi cuprinde, încet dar sigur, întreaga ființă. Curând, tipul va renunța și la coala de hârtie pe care își scrisese cu litere de-o șchioapă destinația. Este clar că palmele încep să-l doară, să-i înghețe, să-i amorțească. Va începe să schițeze clasicul semn de autostop, cu opozabilul mâinii drepte ridicat înspre stradă, la vederea oricărui șofer. Chiar și așa, nimeni nu se îndură de soarta sa. Rafalele de ploaie tăioasă se întețesc. Pe față i se citește suferința. Mă aflu în exact aceeași situație cu a lui. Înghețăm împreună, pe același trotuar, la câțiva pași distanță unul de altul. Singura diferență dintre noi doi o fac mânușile mele din lână. Mă mai apără cât de cât în fața intemperiei. Nu-mi pierd totuși speranța. Exersasem gândirea pozitivă încă din benzinăriile din Germania sau așteptând pe marginea șoselei, în plin ger, în Olanda. El, se vede limpede, începuse să slăbească psihic. Este momentul când acel diavol din orice cuget uman, partea negativă a oricărei voințe, prinde curaj, agățându-și tentaculele de spiritul tău pentru a-ți putea suge vlaga. Oricâte îmi vor fi date a le îndura, rămân pozitiv. Poate că ăsta este și motivul pentru care primul șofer mărinimos care va opri, văzându-ne pe amândoi încremeniți la trecerea de pietoni, mă va pofti doar pe mine iar pe el lăsându-l în voia așteptării. Îmi imaginez ce sentiment de deznădejde a putut trăi sărmanul meu fost companion, privind în ciudă cum sunt invitat în mașină, el rămânând cu mâinile goale și înghețate, singur, la semafor.
Pe carton scrisesem A10 – PEAGE. Asta înseamnă locul de pe autostrada Paris-Bordeaux unde se află barierele de plată. Șoferul meu este un metis foarte amabil. Îmi spune că nu va ajunge chiar până într-acolo. Mă va putea însă lăsa într-un punct și mai bun. Îl întreb de o benzinărie dar aflu că nu e niciuna. Aveam să cobor chiar la un nod de drumuri, la Massy Palaiceau. Auzisem de pe internet numele ăsta, atunci când căutam căile de acces la ieșirea din Paris. Ar fi fost destul de greu să ajung acolo pe jos, ar fi însemnat să schimb câteva autobuze. Accept așadar cu bucurie propunerea șoferului meu și-mi arunc rucsacul în mașină. Înăuntru, uimire, găsesc o grămadă de cizme de cauciuc pline de noroi, salopete de lucru și niște canistre conținând un lichid gălbui. Omul lucrează la spații verzi. Înlocuiește pământul poluat cu un alt sol, mai curat. Cum o face, se poate citi clar pe rufele murdare din portbagaj: e muncitor cu cârca. Se numește Guy. Nu sunt primul autostopist din viața sa. Îi mai ajutase și pe alții aflați, ca și mine, la ananghie. Sunt al treilea la număr; le continuu șirul urmând imediat după un grec. Prima a fost o englezoaică, cel puțin așa îmi amintesc din discuția cu Guy. Le lăsase tuturor adresa de e-mail și numărul de telefon, în caz de nevoie. Măcar eu să-i trimit un semn de mulțumire, să fiu ultimul care salvează turma! Îi promit că o voi face, o dată ajuns cu bine la destinație. Totuși, dacă aveam să întârzii prea mult în noapte pe marginea drumului, știu că pot conta pe el, sunându-l.
Am noroc și de data asta! Nu petrec mult timp în intersecție că un alt puștan îmi și face semn să intru. Nici ăsta nu merge chiar până la bariere dar, cel puțin, ajunge în apropiere. E arab și înțelege doar franceza; nici pic de engleză așa cum vorbisem cu Guy, de bine de rău. Încerc să mă fac înțeles cât de bine pot: vreau să ajung la barrieres de peage sau, dacă nu, măcar la o stație de benzină! Tipul își pornise demult mașina atunci când îmi va spune că nu avem nicio benzinărie în drum. Mă va lăsa deci într-o altă intersecție. De acolo mai aveam doar vreo cinci kilometri până la bariere.
Les barrieres de peage, auzisem, sunt locul ideal din Franța pentru autostop. Nimic mai simplu: stai în fața barierei culcate, cu cartonul ridicat deasupra capului, iar șoferii care opresc să plătească te și invită în mașini. Pe internet, unii spuneau că ar fi un loc de vis. La mine coșmarul abia începea...
Arabul mă debarcă pe marginea unei bretele ce-și face intrarea pe autostradă. E beznă și încă mai tremur după frigul îndurat la trecerea de pietoni de la Porte d’Orleans. Puținii șoferi care trec în viteză nu au nicio șansă să mă vadă sau să poată opri. Înapoi nu mă mai pot întoarce. Ar însemna să fac vreo cinzeci de kilometri pe jos, direct pe autostradă. Pe loc e exclus să rămân peste noapte căci ar însemna să deger. Decid așadar să o iau înainte, în căutarea barierelor. Și ce dacă aveam să merg câțiva kilometri pe banda de urgență? Măcar așa, o mașină de poliție mă va vedea și mă va ridica până la destinație! Primii pași sunt un calvar. Mă simt exact ca în Rabbit in your headlight al celor de la UNKLE. Omul, după ce e trântit cu fața la asfalt, lovit de mașinile din trafic, se tot ridică și merge. Mă gândesc la finalul filmului, atunci când o ultimă mașină se face țăndări ciocnindu-se de trupul său dezgolit. La fel de puternic, sper, voi deveni și eu după ce-mi voi fi terminat de cărat crucea. Șoferii de TIR de pe banda întâi mă claxonează; ceilalți îmi dau semnale luminoase. Nu văd nimic, mai departe de câțiva metri. Farurile de pe celălalt sens mă orbesc. În dreapta am o pădure și câteva noroaie. Începe din nou să plouă. Strâng din dinți și continuu să merg. Înapoi nu există cale de întoarcere! Visez doar barierele salvatoare. Habar n-am de cât timp merg dar, la un moment dat, zăresc un panou. Chipurile, aș mai avea doar o mie de metri până la țintă. Ah, ce bine, sunt teafăr și aproape de destinație! Sufăr din fiecare fărâmă a corpului, dar ce mai contează! Un alt semn îmi spune că ar trebui să apară o parcare, chiar înaintea barierelor. Asta înseamnă TIR-uri. Chiar așa e! Ajung și văd parcate sumedenie de camioane. Unul tot trebuie să mă ia. Întreb șoferii dar niciunul nu merge la Bordeaux. Mă așez în ploaie pe o bancă și îmi fac un sandwich cu restul de mâncare din geantă. Ah, e mult prea frig! Dacă rămân pe loc risc să îngheț. Aud zgomotul de motoare de la bariere. Vine de la vreo sută de metri depărtare. Îmi pun din nou rucsacul în spate și plec. La bariere bate un vânt cumplit dar, partea bună, am măcar un acoperiș deasupra. Aici nu mă plouă. Mă înalț pe vârfuri ridicând cartonul cât de sus pot, deasupra capului. Doar așa mă pot face văzut dintr-o cabină de TIR.
Nimic! Unii șoferi îmi zâmbesc, alții îmi fac semn că nu merg la Bordeaux. Cei mai mulți mă ignoră. Mașinile mici sunt mult prea departe, pentru ca eu să pot ajunge la ele. Ar însemna să traversez o zonă periculoasă, cu trafic intens, iar asta e aproape imposibil. Rămân deci blocat la prima barieră, stând la mila oricărui camionagiu. S-a făcut deja o oră, de când stau. Să mă întorc în parcare? Asta pare unica soluție rezonabilă. Găsesc niște WC-uri și acolo simt că ar fi un pic mai cald. Colac, ghemuit în sacul de dormit, poate că aș reuși un somn în așteptarea dimineții. Hai să nu mă descurajez. Cu buzele crăpate de frig mai întreb câțiva șoferi parcați. Mănânc și restul de ciocolată din buzunar. Acum chiar că nu mai am nicio altă rezervă de energie. Văd o dubiță. Tocmai oprește. Șoferul pare să vorbească la telefon. Aștept să termine și îl rog să mă ia cu el, măcar până la prima benzinărie. Transportă flori. Omul se întoarce acasă, la sera lui. Îi spun că îmi croiesc de fapt drum spre Portugalia doar că, n-am ce face, îl parcurg pe bucăți. Primul popas: o noapte în Bordeaux. Florarul pică pe gânduri. Are să se îndrepte chiar către Lisabona, dar asta abia peste o săptămână. Ah, aș putea lucra pentru el, gratis, în acest răstimp, numai să mă ducă până la ocean. Mă refuză categoric. Acceptă însă varianta primei benzinării din cale. Sunt salvat! Prima stație se află lângă Orleans. Asta înseamnă că voi mai înainta câteva zeci bune de kilometri.
Ce bine e în cabina dubiței; cald și miroase a flori! Omul, un senior, începe să îmi vorbească despre credința pe care trebuie să o ai în suflet în astfel de momente critice. Pe mine doar asta mă călăuzește căci altfel aș fi fost de mult pierdut. Vorbim din păcate două limbi paralele. Florarul e bigot. Îmi vorbește despre smerenie în fața Icoanei. Întreg sistemul său de valori spirituale e pus ofrandă pe altarul Ființei Supreme. Dacă el ar ști că ceea ce intitulează, orbit de litera dogmei, Dumnezeu este însuși Universul care, cu întreaga sa conștiință și inteligență spirituală, răspunde pozitiv gândirii noastre... Minunile, pentru florarul meu, nu vor înceta vreodată să-l uimească. El are nevoie de miracole pentru a putea crede mai departe în religia sa. Minunile mele sunt deja realități care pot fi descifrate, știind numai a citi semnele așternute la tot pasul. Ajungem amândoi la un acord: sinea spirituală ca act de înnobilare suprem a ființei. Ce păcat! Tocmai când suntem pe cale să tragem o concluzie, ajungem la benzinărie. Omul îmi face cinste cu o cafea și pleacă mai departe, împovărat de litera Bibliei sale. E deja unu noaptea. Cercetez cu atenție zona și descopăr niște dușuri. Vai, după atâta cale bătută am mare nevoie de unul cald!
E imensă benzinăria. Într-un colț stă amenajat un bufet cu câteva mese și scaune. Nu-mi vine să cred, am chiar și o banchetă pe care pot trage un somn, în așteptarea mașinilor de dimineață. Asta da minune! Înainte să adorm încerc să înțeleg concluzia unei zile de aventură și curaj: poți cumpăra trecerea unei punți fie cu bani, ceea ce reprezintă un compromis material, fie cu încrederea că orice fel de râu, chiar și cea mai rea apă, pot fi trecute în zbor cu aripile spiritului. Mă întind pe bancă și, foarte curând, aveam a transcende acest final de zi din lumea realității sale conștiente în cea a visului astral. De cum treci puntea, orice este posibil…
***