Fericit de a mă fi plimbat o zi întreagă prin Madrid, decid: în dimineața următoare voi pleca spre Portugalia! Nu înainte de a face câteva cumpărături, însă. Mai am încă ceva bani din puținul câștigat în Germania deci mă reped până la Museo del Jamon, pe Gran Via. Vânzătorul îmi cântărește câteva sute bune de grame de Iberico. Iau cu mine și o pâine cât toate zilele. Vâr în coș și niște ciocolată. Sper să-mi ajungă proviziile măcar vreo două zile. Mai mult de atât n-are de ce să-mi ia până la Lisabona.
Rucsacul mi-l las în hostel în timp ce plec în recunoașterea unei ieșiri la autostradă. Pe internet n-am găsit niciun pont cum să faci autostopul din Madrid. Consult harta. Pornesc din Sol, o iau pe Calle de las Carretas și fac stânga pe Atocha. De aici merg drept până ce dau de piața cu clădirea Ministerului Mediului. În rond ar trebui să văd un bulevard: Paseo de Santa Maria de la Cabeza. Dacă îl urmez fără oprire voi ajunge chiar pe A-42, Autovia de Toledo. De acolo se bifurcă E-90, ieșirea mea directă spre Portugalia.
Am mers o grămadă pe jos, în plin Soare! Mă bucur că nu e vară. Acum e încă bine, răcoare. La plus patruzeci cred că aș fi înnebunit. Dar cât de neinspirat am fost! N-am văzut pe hartă stația de metrou din Plaza Eliptica. Altfel, nu mi-aș mai fi obosit picioarele timp de cinci - șase kilometri. Uite și o autogară. Hai să văd, de curiozitate, cât costă autobuzul până la Lisabona. Aflu că nu de aici sunt plecările internaționale; Portugalia, chiar dacă e surata vitregă a Spaniei, e totuși o altă țară. Mă consult cu niște taximetriști și înțeleg că, pentru a da de breteaua lui E-90, trebuie să merg până la cimitir. Fără teamă! Pașii țintesc ușor reperul promisiunii de apoi îngropată la doi metri sub pământ, la marginea Madridului. Găsesc chiar și o benzinărie aici, un REPSOL. Și carburantul, tot din materie descompusă e prelucrat. Și el e tot un fel de viață de apoi a existenței de dinainte a materiei pe Terra.
Să mă consider norocos?! Descopăr, mai repede decât credeam, fără niciun fel de sfat venit de pe internet, ieșirea la E-90. Trece chiar prin dreapta benzinăriei. Acum, hai să mă întorc la hostel și să-mi pun rucsacul. Echipat, trebuie să apuc calea întoarsă, către cimitir. De data asta îmi promit să iau metroul.
S-a înserat deja. Speranța mi-o păstrez virgină. Sorb o cafea la bufetul benzinăriei. Mă mai dezmorțesc după răcoarea așezată decuseară. Atâta cât Soarele mi-a încălzit ziua a fost bine. Aștept deja de vreo oră iar frigul începe să-mi roadă carnea, asigurându-mă de certitudinea unei ierni neîncheiate încă. După-amiază toate păreau perfecte: poziția stratetigă, traficul intens, ba chiar și personalul prietenos din benzinărie. Apropos! Vânzătoarea îmi atrage atenția, vârând cu cealaltă mână laptele sub steamer-ul espressor-ului: Omule, în Spania autostopul nu se poate! Știu asta, o citisem deja pe internet. Dar, cum ar fi să-mi îngrop tocmai aici idealul, în stația de benzină de lângă cimitir? Mă încred în îngerul meu păzitor. M-a ajutat în situații extreme, pe autostrada din Franța de pildă, atunci când orbecăisem în plină noapte mai bine de cinci kilometri. În plus, am un plan B: înainte de a-mi fi luat rucsacul de la hostel, dădusem o fugă și până la autogara cu plecări internaționale. Așa am aflat că un bilet până la Lisabona costă patruzeci de euro. Aș avea timp, până la unsprezece, să prind ultimul autobuz. Iată deci o rezervă pe care o cred a fi sănătoasă. Poate, dacă nu aș fi avut-o, lucrurile ar fi decurs diferit…
Aștept, așadar, de ceva vreme. Sunt deja la o a treia cafea iar frigul nu mai contenește să mă înțepe. Vânzătoarea îmi speculează slăbiciunea: De ce nu te întorci în oraș să iei autobuzul? Nimeni n-o să te ia de aici! În Spania lumea nu are încredere în autostopiști, cu atât mai puțin într-un străin ca tine! Părul meu blond, pielea albă, mă trădează: nu-s de-al locului. Par a fi un backpacker olandez ori englez, hoinărind fără bani. Spaniolii nu gustă un astfel de turism: îi privesc cu suspiciune pe cei care îl practică. Mă strecor, cu coada între picioare, la toaletă. Las totuși la intrare, prevăzător, cartonul cu destinația. La întoarcere, să vezi minune…
În fața benzinăriei mă așteaptă un negru. Mai departe, văd parcat un 500 SEL. Îi confirm că, da, vreau să ajung în Portugalia. Hai cu el! Tipul îmi face semn să îl urmez. Aha, deci se poate, chiar și în Spania, autostopul! Aveam, din nefericire, să mă dezumflu la scurt timp.
Dau să mă așez pe scaunul din față al Mercedes-ului. Geamurile fumurii nu îmi îngăduiseră a vedea că acolo stă deja cineva. E probabil soția omului. Mă sui în spate. Urmează introducerile formale… Eu, sunt ceea ce sunt iar ei, un cuplu de portughezi. S-au mutat în Spania, lângă Madrid. Cum se îndreaptă înspre casă mă vor putea lăsa în următoarea benzinărie de pe autostradă. Chiar și așa, măcar înaintez un pic, ce dacă cu doar douăzeci de kilometri. Femeia, auzind de blog, îmi dă o carte de vizită. Îmi zice că are un salon de coafura în Madrid; cică, multe dintre cliente sunt românce. Îi promit că îmi voi aminti de ea, în scris, atunci când îi va veni rândul: Peluqueria Buen Imagen, Calle Tortosa 10, chiar lângă stația de metrou Atocha. Ne luăm rămas bun, ei continuându-și drumul spre casă iar eu debarcând într-o benzinărie pustie. Zăresc totuși, parcate, două TIR-uri. Sper să am norocul să mă ia.
Ceva, o voce interioară, îmi spune că aici voi înnopta. Camionagii dorm iar în cele câteva mașini rătăcite sunt doar puștanii care merg la discotecă. Nici urmă de portughezi. Îmi sună ceva cunoscut. Aud vorbindu-se românește. Întorc privirea dar regret teribil gestul de a o fi făcut-o. Sunt șase gealați moldoveni care nu par deloc prietenoși. Coabitează, sunt sigur, în aceeași cavernă a existenței. Am noroc cu camuflajul nordic al înfățișării mele și al echipamentului. Nici prin cap nu le-ar trece acestor nepromovați în categoria civilizației umane că am putea fi conațional. Evit, pe cât posibil, contactul cu astfel de indivizi. Știu motivul lor precis de a fi plecat din România: acțiunea verbului a fura.
Așa zișii oameni, românii neciopliți încă de dalta educației, dispar. Rămân doar în compania paznicului de noapte. Am noroc de un inimos… Auzi, tu de ce nu te culci? Țintește cu degetul spre un colț întunecat al parcării. Uite acolo! Ai o mașină abandonată. Ușile sunt descuiate. Te învelești cu sacul și treci noaptea!
Mașina, un mic Renault negru, e un mare paradis. Nici nu visasem la așa ceva! Mă ghemuiesc în scaunul pasagerului și trag repede sacul de dormit peste mine. Nu las nicio părticică din corp neînfofolită. Dorm, dus în lumea viselor, până dimineața… Ce naiba sunt huruielile astea infernale? Îmi dezlipesc cu greu pleoapele lipite de somnul dulce. Printre gene, zăresc imprimeul de pe spatele unei geci de motor: Hell’s Angels. Ah, sunt trezit de niște motocicliști care nu au altă ocupație decât să-și ambaleze Harley-urile, la șapte de dimineață. Să mă piș! Urinez chiar în dreptul lor. Urmează o toaletă sumară, o cafea și... Deșteptarea! Începe o nouă zi plină de speranță…
***
