To have or to be

Cafe Pepe Botella, așa se numește bărulețul din Plaza de Dos Mayos în care ne-am băut amândoi ultima cafea, înainte de a zbura, acum câțiva ani, din Madrid spre București. Mi-am promis să revin și, uite-mă! Pe oriunde am trecut cu tine la braț, în fiecare oraș din poveștile noastre de dragoste, am păstrat câteva locuri fetiș drept amintire. În Paris a fost terasa din Saint Michel. Aici, în Madrid, strâng la piept parfumul unei alte cafenele…
O noapte de odihnă cu un somn reconfortant, atât mi-a trebuit ca să mă pun din nou pe picioare după lungul drum dinspre Franța. Părăsesc de îndată hostelul și primul gând este să plec înspre Tribunal, în căutarea cafenelei noastre. Amintirea ei o păstrasem tot timpul în buzunarul sufletului. Doar astfel, revăzând-o, simt că pot relua timpul din momentul în care îl lăsasem amândoi, acolo, în suspensie. Harta din geantă, îmi propun s-o consult doar la nevoie. Sper că mai țin minte Madridul!
În nici câteva minute ajung la Puerta del Sol. Recunosc ușor împrejurimile căci sunt cazat la hostelul din apropiere. Nu e chiar același cu cel în care am dormit împreună acum câțiva ani dar măcar se află în aceași clădire, cu două etaje mai sus însă. Am găsit un pat în dormitorul de zece la doar șaptesprezece euro.
Primii pași îi fac pe Calle de las Carretas. Realizez că greșesc drumul. Nu e pe aici Tribunalul. Ce-ar fi să mă las pierdut pe străduțele întortocheate? Aș putea să improvizez o cale de ieșire din labirint, luându-mi ca punct de reper cerul! Ajung întâmplător la Tirso de Molina. Aici trebuie să scot harta. Vai, îmi dau seama că o luasem fix în direcția opusă! Nu-i nimic… Soarele l-am avut mereu deasupra capului, frig n-a fost deloc, o adevărată plăcere deci să rătăcesc pe ulițele înguste și pline de culoare.
Sunt din nou la Sol. Acum știu exact încotro trebuie să apuc. O țin drept pe Calle de la Montera până dau de Gran Via, apoi traversez și intru pe Fuencaral. Îmi aduc aminte că în dreptul Tribunalului ar trebui să fac stânga. Nu mă dezmeticesc bine că am și ajuns în dreptul cafenelei. Mi-a apărut parcă dintr-o poezie la timpul trecut. Mă scotocesc prin buzunare. Bani nu prea mai am, mai ales că, atâția câți sunt, trebuie să-mi ajungă până la Lisabona. Să beau o cafea cu lapte? Hai că n-o fi foc! Intru și, surpriză, singura masă liberă este chiar aceea de la care ne-am ridicat atunci, amândoi, pentru a ne grăbi spre despărțire. Sunt singur, teribil de singur! Mi-aș dori să comand două cafele, una să fie pentru tine. Așa poate că îți pot simți fizic prezența din suflet. Îți comand o apă minerală, ce zici de asta?
Privesc larg pe geam, spre piață, acolo unde viața merge mereu înainte: copiii aleargă peste tot, bicicletele nechează cu clinchete metalice, bebelușii își atârnă inocența de trupul mamelor rumene, studenții se îndrăgostesc ca-ntr-un sărut etern, un cățel ceva mai mare decât mingea sa cu buline roșii aleargă lătrând-o a fericire.
…Doi bătrâni își dau mâna așezându-se la o vorbă chiar în mijlocul trotuarului iar agentul de aprovizionare își cară alene marfa dinspre mașină, strecurând-o cu grijă pe ușa micuțului magazin alimentar. Poștașul e mereu grăbit să umple cutiile de scrisori cu viață expediată din depărtări. Rămân cu privirea prinsă în cuie de scenă. Sunt spectator și personaj al eternei piese de teatru ce se conturează firesc în juru-mi, răspândindu-și metafora în suprasensibil. La rându-mi, sunt cercetat. De la masa de vis-à-vis, o domnișoară încearcă a scrie ceva. Din când în când își întrerupe cursul condeiului pe hârtie pentru a trage cu coada ochiului. Dă impresia că ia o scurtă pauză de inspirație în timp ce-și gustă cu eleganță picătura parfumată din ceașca de cafea. Sunt așezat în dreptul privirii ei. O simt, fixându-mă. Nu-i răspund: pe o pisică trebuie să o lași întotdeauna să-și cerceteze de una singură teritoriul! Accept așadar să dea buzna cu rafinament în liniștea mea interioară; cedez în fața curiozității sale feminine. Știu că așa își va găsi firesc inspirația cu care să aștearnă pe coala de scris culoarea dragostei ce o cheamă către sine.
Sorb dintr-o țigară, pe trotuar. În Spania, tocmai ce s-a interzis de curând fumatul în localuri. Spaniolii se arată foarte stricți în respectarea acestei reguli. La primul fum mi se pare că simt, pentru prima dată de la plecarea din Germania, căldura. Aici voiam să ajung: în sud. Madridul nu era neapărat punctat pe harta schițată de imaginație dar, cum viața îmi este mult prea imprevizibilă pentru a mai ține cont de trasee, mă bucur de revenire. Se risipește discret și gustul ultimei guri de cafea, apa ți-o las pură în pahar, plătesc și mă îndrept mai departe în redescoperirea altor locuri dragi…
Din Calle de la Palma fac stânga pe San Bernardo. Iată-mă din nou pe Gan Via. De aici am perspectivă directă către Plaza de Espana. Mă întind la Soare, pe una dintre băncile din fața fântânii. Parcă aș fi singurul punct fix din mijlocul acestei imensități. Îmi pare că totul în piață, cu toții, se rotesc în jurul meu, schițând piruete largi în cercuri concentrice. Un homeless de pe iarbă îmi distrage atenția: își desface leneș pachetul cu mâncare. Se apropie de el doi polițiști care, după gesticulări, îi ordonă să plece. De ce? Cu ce-a greșit sărmanul? De multe ori am făcut și eu același lucru: m-am culcat pe iarbă mâncănd frugal ce mai aveam prin rucsac! Omul, natural, pare le spune că nu face nimic rău. Le arătă sugestiv înspre mâncare și apoi către stomac. Îi e foame! Polițiștii îl lasă în pace dar nu se depărtează prea mult. Cele două uniforme cu suflet de insignă sunt apărătorii legilor absurde ale societății de consum în care, dacă nu ai bani, nu ai nici dreptul la existență. De data asta a avut câștig de cauză simplitatea unui sărman.
În piață, mă aflu foarte aproape de Palatul Regal. Ce-ar fi să dau o fugă? Chiar lângă, dacă îmi aduc bine aminte, e o grădină cu Soare și cu bănci. Acolo aș putea citi câteva rânduri. Da, chiar așa și e! Fac câțiva pași și zăresc Palacio Real. In vecinătatea lui încerc liniștea din Jardines de Sabatini. Ce bine că nu sunt turiști! E iarnă încă, deci sezonul aparatelor de fotografiat nu a început. Cei câțiva americani și puținii japonezi nu mă deranjează cu nimic. Nici cerșetori nu prea întâlnesc. Cred că sunt cu toții grupați pe marile bulevarde sau în fața supermarket-urilor. Cât de multă sărăcime a apărut dintr-o dată în Madrid iar asta în numai câțiva ani distanță! Chiar și în Paris, unica metropolă în care un clochard a devenit emblemă, am întâlnit nefiresc de mulți semeni ce apelau la mila publică. Madridul însă, deține recordul. Se citește cu ochiul liber, pe străzi, în magazine și-n baruri, fantoma crizei economice. Bântuie peste tot și pare de neoprit. Spaniolii, de unde îi lăsasem veseli și petrecăreți, îi văd acum din ce în ce mai abătuți. Atunci când Jaime îmi povestea la Amsterdam despre cunoscuții săi ajunși la faliment, pierzându-și întreaga agoniseală de o viață, inclusiv locuințele, nu prea îmi venea a-l crede. Acum îi dau dreptate. Criza face ravagii în Spania. Prin marile piețe ale orașului, întâlnești la fiecare colț negustori de aur. Am crezut că visez: Compro oro, compro oro! auzi strigându-se de oriunde. Să fie cumva un semn cum că, în curând, banii nu vor mai valora nimic? Ori, pe timp de criză s-au înmulțit ca ciupercile speculanții care cumpără metalul galben la prețuri de nimic, în timp ce oamenii sărmani sunt nevoiți să-și vândă agoniseala pentru a supraviețui? Vitrininele cu bijuterii au câte un banner pe care scrie cu litere de-o șchioapă același mesaj: Compro oro!
N-am de ce să-mi fac griji. Eu nu am nimic material de pierdut. Calc Europa în lung și-n lat precum un pelerin, fără bani. Tot ceea ce fac acum îl consider un antrenament pentru starea care va urma crizei de conștiință a umanității. Împăcat cu ideea, pășesc în Grădinile Sabatini și mă așez la Soare, pe bancă. Am de încheiat To have or To be, cartea lui Erich Fromm. Ultimele pagini, lecturate la lumina razei, mă conduc spre o inexorabilă concluzie: Omenirea a uitat să trăiască, să se bucure de viață, umbrită fiind de jugul verbului a avea! Am devenit robii sistemului pe care l-am creat și ascultăm de instituții, Biserica ori Statul, în loc să dăm curs libertății sufletești, aceea de a fi. Este nevoie ca o criză adâncă să treacă peste neamul omenesc pentru ca el să-și poată redescoperi valorile spiritului (mă refer la acelea care susțin tulpina existenței umane sub lumina deschiderii și a evoluției). Numai așa, omul viu, materia vieții, va deveni o poartă de înnobilare a spiritului, prin cunoaștere și împrietenire cu Universul creator. Doar astfel vom putea începe să deschidem ochii sufletului căci, altfel, vom rămâne orbi în fața statuilor de sfinți poleiți cu aur, ascunzându-ne în mormintele instituțiilor bancare averile sclipitoare agonisite din frica noastră universală de a muri sau, mai bine zis, de a avea o existență materială dureros de trecătoare.
***