Alcacer do Sal

Mă trezesc împuns în ceafă de o uitătură acută. Îmi taie carnea precum un bisturiu. Lama-i ascuțită îmi ajunge până la creier. Acum sunt deșteptat de-a binelea. Cine oare să fie omul care se holbează la mine? Ochii lui îmi pișcă întreaga ființă. Mă simt rușinat, dar nu sunt încă destul de conștient să-mi dau seama de ce anume. Unde mă aflu? Privesc amețit în jur. Cine e tipul care doarme întins lângă mine? Ah, da, îmi amintesc! Sunt încă în bancomat, la Setubal. Alături, își sforăie visele Daniel.
Bătrânul care mă fixează cu privirea intrase să retragă niște cash de pe card. El e ceasul meu deșteptător, unul cumplit de indiscret. Ce bine că am trecut peste noapte! Măcar am reușit să mă odihnesc câteva ore. E cam frig, dar sacul de dormit și-a făcut din plin datoria. A fost o interfață bună între pardoseala rece și corpul care încerca din răsputeri să-și prezerve căldura.
Daniel, s-a făcut ziuă! Bună dimineața! îi dau un ghiont camaradului meu. Se trezește alene. Ce oră să fie? Privește prin geamul ușii încuiate, înspre biroul de alături. Ceasul electronic de pe perete arată opt fix. E Duminică. Băncile sunt închise azi. Asta înseamnă că am mai putea ciupi încă vreo oră de somn, până să mergem la gară. Orice minut de odihnă contează. Nu se știe când vom mai putea prinde un astfel de culcuș. Ne întoarcem pe partea cealaltă, eu așezându-mi mai bine rucsacul sub cap.
Vrei să mănânci ceva bun? mă întreabă Daniel. Mai rămăseseră câteva prăjituri, în cutia pe care o primise azi noapte de la vânzătorul din cofetăria vecină. Mușc cu poftă dintr-un ecler. Ce bun e! Ador să mă trezesc mâncând ceva dulce. Acum, o țigară ar fi binevenită.
Daniel are chef doar să doarmă. Mie mi-a zburat de tot somnul. Frig, foarte frig afară. Plouase. Adăpostul băncii a fost ca o mană cerească. Îmi golesc vezica pe un zid și, imediat, aprind și țigara. Setubal e un orășel frumos. Perindându-ne ieri prin beznă, l-am găsit pustiu. Acum abia se trezește la viață. Mă aflu pe bulevardul principal, chiar lângă piața centrală. Palmierii își foșnesc discret frunzele. Vara, aici trebuie că va fi un paradis. Acum e încă iarnă iar localnicii stau cu toți ascunși prin case. Turiștii vor sosi abia prin mai. N-am nicio șansă să găsesc un job, am încercat asta fără succes în Lisabona. Prin primăvară, însă, da.
N-am timp să aștept până atunci. Sunt călător. Mi-am propus să ajung azi la Faro. Ce caut, nici eu nu știu. Mă voi lăsa în voia drumului. Voi da peste acel ceva, cu siguranță, la un moment dat.
Mă ascund din nou la căldura din bancomat. A început deja traficul. Oamenii intră să stoarcă bancnotele automatelor de bani. Eu, mai am doar zece euro. Sunt fericit pentru că, doar așa, fără bani, pot simți viața la modul ei veritabil. Ca turist, cu cărți de credit, n-aș fi putut gusta nicidecum din adevăr.
Îl trezesc pe Daniel, de data asta cu multă fermitate. La unșpe avem primul tren. Aș vrea să-mi clătesc fața cu puțină apă, să mă spăl pe dinți. Pentru asta va trebui să ajung cât de repede la gară.
Frig! Lui Daniel îi pare cam rău că n-am mai rămas lungiți în culcuș. Abia l-am urnit. Mai avem numai zece minute până la tren. Nu mai am timp pentru toaletă, aș pierde legătura. Tovarășul meu crede că vom fi prinși de controlori fără bilet și dați jos la prima. Acolo mă voi putea spăla. Nu avem nimic de pierdut, ne vom urca în următorul. Până la Faro sunt un pic peste două sute de kilometri, e încă dimineață și mai avem la dispoziție alte patru garnituri. Și ce dacă nu vom fi în Faro până diseară? Nu ne grăbește nimeni. Bancomate există pretutindeni. Asta ar fi varianta de rezervă. Eu sunt optimist: vom ajunge chiar azi!
O dată suiți în tren, insist să ne așezăm pe scaune. Daniel crede că e mai bine să rămânem în picioare, pe culoar, în așteptarea controlorului. Poate avem noroc să dăm peste unul mai milos. Măcar să ne zâmbească! Nașul apare. Biletele! Dăm din umeri. N-avem bani, dom’le! Daniel îi explică: trebuie să ajungem la Faro, să facem rost de ceva mărunți. Eu sunt un pelerin iar el îmi e ghid.
Controlorul își încovoaie buzele discret. Ah, a zâmbit, ce bine! Vestea bună e că nu ne va scrie amenda. Pe cea proastă o știu deja. Trebuie să coborâm la prima. Reușim totuși să parcurgem vreo patruzeci de kilometri, cel puțin așa socotim distanța după timpul scurs în tren. Personal, aș fi preferat o amendă. Dar măcar mă împac cu ideea că acum voi avea de văzut un sătuc tipic portughez.
Alcacer do Sal este halta în care debarcăm. Daniel crede că are o vagă idee despre orășel, cică mai trecuse pe aici. Eu sunt sigur că habar n-are unde ne aflăm, așa că ne uităm pe hartă. Mai avem destul până la Faro. Un om din gară ne spune că trebuie să mergem cam un kilometru pe jos până să dăm de centru. Prima fermă e cam departe. Mi-aș fi dorit să mă stabilesc o vreme la țară, să fi găsit un loc precum Kotthausen în varianta sa portugheză.
Rucsacul din spate mă omoară, îmi roade vertebrele încet și sigur. De ce a trebuit să-l umplu cu atât de multe boarfe? Mă gândesc să intru în prima biserică și să-mi donez toate hainele săracilor. Daniel, știi că azi e Duminică, zi sfântă? îl întreb, amuzat de gândul ce-mi despovărează un pic suferința. Bună ideea, cu biserica! Ferma, las-o să apară ca din senin, atunci când va fi momentul. Nu vreau să fac zig-zag-uri prin Portugalia în căutarea unui sălaș la țară. Prind totul din mers. Important este să nu stau, să nu zăbovesc orbecăind prin labirint. Popasurile îmi vor fi prilej pentru odihnă și regăsire.
E o grămadă de lume adunată azi la slujbă. Preotul cântă în portugheză, psalmi. Ce frumos sună! Oamenii șed pioși pe băncile de lemn, vechi precum secolele. Mă așez pe o treaptă de piatră, la intrare. Liturghia abia începe. Daniel preferă să stea drepți, în fața lui Dumnezeu și a slujitorilor Săi. Eu îmi pot ușura în sfârșit coloana de povara unor lucruri efemere pe care în trecut le numeam haine de firmă. Acum sunt doar niște cârpe, chiar prea multe.
Biserica e una micuță dar poartă amprenta sutelor de ani de catolicism. Pe băncile astea s-au rugat idolilor văzduhului părinții și străbunicii, generațiile de mult acoperite de țărâna timpului. Împrejur plutesc doar fantomele lor. Simt cum mi se încălzește sufletul. E pentru prima dată când asist la o slujbă catolică, total diferită de ritul bizantin. Admir costumele preoților. Poartă cizme lungi, până la genunchi. Pielea lor neagră, dată cu ceară, oglindește lumina lumânărilor. Pe trup, peste cămășile albe, îmbracă un veștmânt purpuriu, ca un fel de tunică. Observ și niște lanțuri la brâu, însemne ale unor vremuri medievale păstrate încă vii de tradiția creștină. În biserică totul pare că stă pe loc: piatra, oamenii, sfinții, cânturile. Iisus, dezbrăcat de orice opulență a aurului, stă răstignit în contrast cu fastul altarului. Nu așa, oare, ar fi trebuit să arate omenirea: săracă material și îmbogățită spiritual, urmând călăuzirea Mântuitorului? Orbit de luciul bogăției din lăcaș mi-e ușor să înțeleg: oamenii au urmat morala christică în răspăr. Urmează euharistia, semn că slujba e pe terminate. Ce păcat, ațipisem așa de bine!
Mă așez la coadă pentru a-i vorbi lui el padre. Alături de mine stă Daniel. Părinte, sunt un pelerin. Călătoresc în Europa fără bani, vin din Olanda și caut un loc în care să pot munci o vreme voluntar. N-am bani de bilet și nici de mâncare. Băiatul ăsta, Daniel, îmi e partener de drum până la Faro. Preotul vorbește doar spaniola. Vorbitorii de limbă engleză, în sud, îi numeri pe degete. Cuvintele îmi vin cu ușurință pe buze. Adevărul îl rostesc cu sufletul, chiar și în spaniolă. Părintele mă ascultă cu răbdare. Zâmbește. Daniel mă aprobă din când în când, dând afirmativ din cap. Preotul îmi întinde pe furiș, scuzându-și gestul în fața privirilor indiscrete ale enoriașilor, o bancnotă de zece euro. Fericit, îi schimb în prima cârciumă din drum. Jumătatea, biletul de cinci i-l dăruiesc lui Daniel. Solidaritate și egalitate! îi rostesc tovarășului meu.
Când o fi următorul tren? Mai avem două ore! Hai să cunoaștem un pic orășelul. Ținta ar fi postul de poliție. Vrem să întrebăm dacă ne pot ajuta cu două bilete de tren. Pe drum întâlnesc portocali, în grădinile oamenilor. Copil, îi găsisem doar în serele Grădinii Botanice din București. Ce-aș mai mușca acum dintr-una! Îmi aduc aminte de o ciornă mai veche a unui gând: te poți bucura de orice, de o floare, fără să trebuiască a o rupe. Fericirea înseamnă ceva mult mai intens. A poseda, poate oricine. A contempla, sunt puțini cei care reușesc să o facă.
La postul de poliție aflăm că legea nu are cum să ne ajute. Ar trebui să așteptăm până Luni, numai atunci ne putem adresa unei asociații de caritate. N-avem timp! Cei zece euro căpătați din buzunarul bisericii nu ne sunt de ajuns pentru bilete. Vom continua așadar să facem blatul. Înapoi, spre gară, am timp să citesc indicatoarele turistice. Alcacer do Sal este un loc călcat de pașii istoriei. Pe vârful dealului, ce altceva ar putea să fie ridicat decât un castel?!
În următorul tren ne așezăm în compartiment, ok Daniel? De data asta facem cum zic eu. Așa, avem șansa de a scăpa neobservați de naș, măcar vreo două stații. Peste jumătate de oră ne strângem amândoi mâinile. Planul ținuse. Nu fusesem dați jos la prima. Următoarea gară e peste alți cinzeci de kilometri. Am câștigat deci distanță!
Locomotiva se urnește iar controlorul nu întârzie să apară. Ne prefacem că dormim. Aud tonul imperativ binecunoscut: Biletele la control! E imposibil să mai jucăm teatru. Eu tac mâlc iar Daniel bâguie ceva în portugheză. Știu deja: trebuie să ne dăm jos la umătoarea.
***