Gran Hotel de Marinaleda

Parcă aș locui într-un castel. Am la dispoziție o ditamai sala de sport. Cheia de la vestiarul fetelor o port în buzunar. Aici mi-am așezat temporar domiciliul. O să-i spun Gran Hotel de Marinaleda.
Când am ajuns, în prima zi, s-au împărțit gratis churros con chocolate, în fața primăriei. Se celebra ziua păcii. Azi este fiesta locală. Focuri în stradă, jamon, măsline murate, astea-s doar aperitivul. Petrecerea continuă cu fripturi la grătar. Urmează niște chorizo zemoși, câteva beri și vreo două joint-uri pe cale să le fumez cu un tip din Cadiz, singurul de aici care vorbește engleza. Uite un gitan! Părul lui negru și dat cu ulei pafumat strălucește la lumina focului. Și-l poartă perfect lins, strâns în coadă. Privindu-l, mi se pare că întrupează pe loc imaginea pe care mi-o formasem despre locuitorii din sudul Spaniei. Omul își apucă ghitara cu un gest delicat. Instrumentul pare a fi mai mult decât un obiect muzical. Este cutia de rezonanță a inimii. O ține cu palmele ca și cum și-ar strânge cu foc iubita în brațe. La primele sale acorduri mă înfior. În secvența improvizată de viață joacă el, prim personaj, împreună cu focul. Restul, figuranții, îl acompaniem cu văpăi din palme. Iarăși sosește niște bere, apoi iarbă și fiesta continuă…
Toată lumea e în stradă, atmosferă tipică pentru un sat din Junta de Andalucia. M-am oprit în Marinaleda pentru a gusta, nealterate, obiceiurile și cultura Spaniei. Din loc în loc, în fața câte unei case, vezi un pâlc de oameni adunați în jurul focului: familie, prieteni, vecini, copii, trecători și oricine are chef de-o vorbă. Este o fiesta unde se petrece cu sufletul. Localnicii îi spun La Candelaria. În vetre arde lemn de măslin. Mă întorc la castelul sporturilor în miez de noapte, gata încălzit. Am avut parte de atâta căldură sufletească încât nici că-mi pasă de vânt. Soarele din timpul zilei a fost și el o bună terapie. Mă întinsesem de dimineață ca o șopârlă, pe o piatră, în fața Castelului. De acolo, privind în sus, pot vedea literele de pe frotispiciu: Pabellon de Desportes Marinaleda. Mai încolo apare o emblemă. Peste ea își întinde aripile un porumbel al păcii: Una Utopia Hacia la Paz.
Când scriu în timp real îmi trebuie o viteză de reacție în plus față de scrisul contemplativ, cel inspirat de ideal. Desigur, contemplarea contează în ambele. Îmi place să privesc lucrurile ca și cum le-aș filma dar, mai nou, parcă le-aș transcrie de pe peliculă, din memoria retinei, direct pe laptop.
Primul impact cu Marinaleda e straniu. E pentru prima dată când mă aflu într-un sat în afara României. Autobuzul din Sevilla m-a adus aici, pe seară. Stația e chiar în centrul comunal. A fost nevoie să întreb pe toată lumea unde pot găsi locuința lui senor alcalde, primarul. Mă priveau mirați ca și cum aș fi evadat în costumul de clovn dintr-un circ ambulant.
…De unde o mai fi apărut și ăsta? …Uite-l tu cum cară rucsacul ăla! …E un turist englez rătăcit, un amărât! …O fi polițist? …Taci mă, e ăla care a vorbit cu primaru’, pe Juan Manuel în caută! Prezența mi-e cântărită din toate ungherele urbei.
Trec printre ei țintuind privirea înainte. Ajung chiar în mijloc. …Hola, Buenas tardes! Nu știu ce să cred: îmi place sau nu?! Chiar că sunt la țară: case micuțe, construite la unison, ulițe înguste, cam murdare și toți, cu mic cu mare, în stradă. Oriunde, pe trotuare sau în mijlocul drumului, pe iarbă, mă împiedic de pachete goale de țigări iar cutiile goale de cola zdrăngăne în vânt. Uite și un parc, pe partea dreaptă! E măricel. Văd un șantier în mijloc. Trebuie că se lucrează ceva pe timp de zi acolo. O fi un loc de joacă pentru copii?! Primăria e pe stânga, la ieșire: Ayuntamento de Marinaleda. Pe marginea trotuarului cresc portocali, la fel ca în Sevilla. Ăștia au fost deja scuturați, fructele sunt prea acre pentru a putea fi mâncate. Sunt poame sălbatice. Le-am încercat din prima zi. Țin de sete și au multă vitamina C, dar cam atât. Cum dă un pic căldura, oamenii încep să le scuture. Nu le vor storcite de parbrize ori pe jos. În Marinaleda, un singur portocal mai este colorat în oranj. Lângă el se înalță vioi un frățior vitreg: lămâiul.
Găsesc, în fine, casa primarului. E ultima de pe dreapta, din cartierul nou. Aici, în Las Casitas, toate fațadele sunt identice. Diferă doar plăcuța cu numărul. Este cartierul de locuințe sociale, construit de primărie. Tot aici stă și Senor Juan Manuel Sanchez Gordillo, primarul Marinaledei. Sun la ușă. În prag iese o femeie îmbrăcată cu un șorț de bucătărie. Îmi vorbește într-o spaniolă pe care, cu greu, reușesc să o înțeleg. E dialectul andaluz, nou la auz. Vorbește foarte repede, își mitraliază cuvintele. Își dă seama că sunt nou venit. Pe cine caut? Ah, da, pe alcalde. Nu locuiește aici. Trebuie să încerc la celălalt număr, acolo, la intrarea de alături. Sun dar nu-mi raspunde nimeni. Fac câțiva pași însoțit de femeie. Ciocăne în poarta unui alt vecin. Îl întreabă dacă știe ceva de Juan Manuel. Uite, îl caută omu' ăsta îi spune arătându-mă cu degetul: Cred că e englez!
Vecinul crede că primarul nu a revenit încă din Franța. Ba da! S-a întors! intervin eu intr-o spaniolă chinuită. Senor Gordillo n-a fost plecat în Franța, ci la Bruxelles, completez. Se schimbă situația și, o dată cu ea, dispare și suspiciunea cu care eram privit de cei doi interlocutori. Am rostit, cred, parola corectă. Aflasem informația asta la telefon, cu câteva zile în urmă, de la Manolo. Este unicul funcționar din primărie care vorbește engleza. Așa am luat cunoștință de calendarul primarului. Eram încă în Sevilla atunci când Manolo îmi spusese că Juan Manuel trebuie să se întoarcă curând din Belgia. Aveam deci să mai aștept vreo câteva zile, homeless, până ce voi putea obține personal din gura primarului permisiunea de a veni să muncesc voluntar în Marinaleda. Vineri l-am căutat din nou pe Manolo. El mi-a dat atunci numărul lui Gordillo pe care l-am sunat fără întârziere. Se întorsese din străinătate.
În următoarea zi, Sâmbătă, am cheltuit pe biletul de autobuz ultimii bani rămași din Portugalia. Făcea opt euro iar eu mai aveam în buzunar doar cinci. Completarea am fost nevoit să o cer în autogară, de la turiști. În nici zece minute mă aflam în fața ghișeului cu suma completă. Unii îl pot intitula cerșit. Eu zic că a face apel la solidaritatea umană sună politicos, fără a avea să-mi fac vreun reproș moral. Spaniolii dovedesc oricum mai multă compasiune decât olandezii. Cei trei euro de care aveam trebuință mi-au fost oferiți cu grație. În aceiași manieră, cu demnitate, i-am și primit. Situația a fost cu totul diferită față de Central Station, Amsterdam, unde abia obținusem câțiva bănuți pentru a putea intra la metrou.
Cu biletul în buzunar mă așez pe bancă. Am de așteptat vreo două ceasuri, până să bată de cinci la amiază. Învârt un cui; mi-e poftă de-un fum, chiar dacă am cumpărat cel mai ieftin tutun din magazin. De vis-a-vis, un tip notează ceva pe un caiet studențesc. Îmi cere niște tabac. Îi întind cutia de tablă. Rulează, aprinde și se cufundă din nou în notițele sale. Mă privește cu coada ochiului. Îmi studiază gesturile. Măi să fie, ăsta chiar mă desenează! Hai să vedem. Îmi schimb ostentativ poziția. Așa nu mai avem contact vizual direct, rucsacul masiv ne obturează calea de comunicare. Tipul nu pare deloc stânjenit. Să fi apucat deja să-mi rețină figura, în detaliu?! Îmi întinde foaia, apropiindu-se cu un zâmbet. Dar... Sunt chiar eu acolo! Băiatul are talent. Pe coala dictando nu e o caricatură, e chiar un crochiu foarte reușit. Facem cunoștință. El: un artist în devenire. Chino urmează facultatea de arte și se mai amuză făcând portrete și uneori graffiti. Eu: călător cu un bilet de voie în buzunar. Primarul îmi dăduse undă verde la telefon. Marinaleda, sosesc!
***