De cum treci puntea…

Mă întrebi de ce am renunțat atât de ușor să trăiesc un vis, odată ce l-am putut atinge: Lisboa. Ei bine, abia acum îți pot da un răspuns. Taman ce l-am aflat! Să fi trăit o vreme acolo ar fi însemnat să stagnez. Lisabona este un oraș frumos, exotic, dar simt că nu mă pot stabili încă într-un loc. Am preferat să-l cunosc la modul semi-turistic, adică fără mulți bani, plătind totuși, din ultimele mele rămășițe financiare, un pat de hostel. După cinci zile nu mai avea ce să-mi ofere nou. La sfârșitul unei săptămâni aveam să rămân complet fără bani așa că, în loc să stau homeless sau să-mi vând libertatea pe un job, m-am regăsit mișcându-mă pe drumul meu, nomad. Inițial am vrut să plec spre nord, în Santiago de Compostela. Gândindu-mă însă mai bine, mi-am dat seama că e o fundătură: de acolo nu voi avea decât să mă întorc pe aceeși cale pe care am bătătorit-o deja, venind dinspre Germania. Am decis deci să apuc spre sud. Aveam un vis mai vechi, acela de a cutreiera coasta Mediteranei. S-a potrivit la fix cu dorința mea de a face un pelerinaj fără vreo lețcaie.
Am părăsit Lisabona, Sâmbăta, pe la prânz. Culmea, a fost prima zi de vânt cu ploaie. Plecam, deci nu aveam de ce să fi fost deprimat din cauza vremii. Dacă aș fi rămas, starea mea psihică ar fi fost cu totul alta. Pentru ca să apuc calea sudului trebuia să trec singurul pod de peste Tagus, cel care leagă Lisabona de Almada.
Merg și îmi pare că durează o veșnicie. Intrarea pe puntea de beton e o himeră. Depășesc Cais do Sodre și pășesc în paralel cu malul râului. Podul, imens, îl am tot timpul în fața ochilor. Nu știu însă cum îl pot urca, pe unde anume. Acolo, sus, se înalță o autostradă. Mă întreb dacă, odată ajuns la înălțime, voi putea merge mai departe. Știu prea bine că pe autostradă mersul, traficul pietonal, este strict interzis. O mai făcusem totuși, în Franța, noaptea, pe ploaie, deci nu aveam motive să mă tem. Așteptasem vreo trei ore în frig, la ieșirea din Paris, la Porte d’Orleans…
Singurul loc mai acătării pentru a începe autostopul îl găsisem la trecerea de pietoni din fața Novotel-ului. Nu sunt singurul autostopist murat de jilăveală. Lângă mine se postase un puștan marocan. Ne cercetăm din priviri dar, nici unul, nu simțim nevoia să intrăm în vorbă. E mult prea rece atmosfera dintre noi. Fiecare își ține în mâini direcția sa. Studiindu-l, mă văd în realitate pe mine însumi, ca într-o oglindă. Zâmbetul îi pălește de pe figură, o dată ce vântul îi cuprinde, încet dar sigur, întreaga ființă. Curând, tipul va renunța și la coala de hârtie pe care își scrisese cu litere de-o șchioapă destinația. Este clar că palmele încep să-l doară, să-i înghețe, să-i amorțească. Va începe să schițeze clasicul semn de autostop, cu opozabilul mâinii drepte ridicat înspre stradă, la vederea oricărui șofer. Chiar și așa, nimeni nu se îndură de soarta sa. Rafalele de ploaie tăioasă se întețesc. Pe față i se citește suferința. Mă aflu în exact aceeași situație cu a lui. Înghețăm împreună, pe același trotuar, la câțiva pași distanță unul de altul. Singura diferență dintre noi doi o fac mânușile mele din lână. Mă mai apără cât de cât în fața intemperiei. Nu-mi pierd totuși speranța. Exersasem gândirea pozitivă încă din benzinăriile din Germania sau așteptând pe marginea șoselei, în plin ger, în Olanda. El, se vede limpede, începuse să slăbească psihic. Este momentul când acel diavol din orice cuget uman, partea negativă a oricărei voințe, prinde curaj, agățându-și tentaculele de spiritul tău pentru a-ți putea suge vlaga. Oricâte îmi vor fi date a le îndura, rămân pozitiv. Poate că ăsta este și motivul pentru care primul șofer mărinimos care va opri, văzându-ne pe amândoi încremeniți la trecerea de pietoni, mă va pofti doar pe mine iar pe el lăsându-l în voia așteptării. Îmi imaginez ce sentiment de deznădejde a putut trăi sărmanul meu fost companion, privind în ciudă cum sunt invitat în mașină, el rămânând cu mâinile goale și înghețate, singur, la semafor.
Pe carton scrisesem A10 – PEAGE. Asta înseamnă locul de pe autostrada Paris-Bordeaux unde se află barierele de plată. Șoferul meu este un metis foarte amabil. Îmi spune că nu va ajunge chiar până într-acolo. Mă va putea însă lăsa într-un punct și mai bun. Îl întreb de o benzinărie dar aflu că nu e niciuna. Aveam să cobor chiar la un nod de drumuri, la Massy Palaiceau. Auzisem de pe internet numele ăsta, atunci când căutam căile de acces la ieșirea din Paris. Ar fi fost destul de greu să ajung acolo pe jos, ar fi însemnat să schimb câteva autobuze. Accept așadar cu bucurie propunerea șoferului meu și-mi arunc rucsacul în mașină. Înăuntru, uimire, găsesc o grămadă de cizme de cauciuc pline de noroi, salopete de lucru și niște canistre conținând un lichid gălbui. Omul lucrează la spații verzi. Înlocuiește pământul poluat cu un alt sol, mai curat. Cum o face, se poate citi clar pe rufele murdare din portbagaj: e muncitor cu cârca. Se numește Guy. Nu sunt primul autostopist din viața sa. Îi mai ajutase și pe alții aflați, ca și mine, la ananghie. Sunt al treilea la număr; le continuu șirul urmând imediat după un grec. Prima a fost o englezoaică, cel puțin așa îmi amintesc din discuția cu Guy. Le lăsase tuturor adresa de e-mail și numărul de telefon, în caz de nevoie. Măcar eu să-i trimit un semn de mulțumire, să fiu ultimul care salvează turma! Îi promit că o voi face, o dată ajuns cu bine la destinație. Totuși, dacă aveam să întârzii prea mult în noapte pe marginea drumului, știu că pot conta pe el, sunându-l.
Am noroc și de data asta! Nu petrec mult timp în intersecție că un alt puștan îmi și face semn să intru. Nici ăsta nu merge chiar până la bariere dar, cel puțin, ajunge în apropiere. E arab și înțelege doar franceza; nici pic de engleză așa cum vorbisem cu Guy, de bine de rău. Încerc să mă fac înțeles cât de bine pot: vreau să ajung la barrieres de peage sau, dacă nu, măcar la o stație de benzină! Tipul își pornise demult mașina atunci când îmi va spune că nu avem nicio benzinărie în drum. Mă va lăsa deci într-o altă intersecție. De acolo mai aveam doar vreo cinci kilometri până la bariere.
Les barrieres de peage, auzisem, sunt locul ideal din Franța pentru autostop. Nimic mai simplu: stai în fața barierei culcate, cu cartonul ridicat deasupra capului, iar șoferii care opresc să plătească te și invită în mașini. Pe internet, unii spuneau că ar fi un loc de vis. La mine coșmarul abia începea...
Arabul mă debarcă pe marginea unei bretele ce-și face intrarea pe autostradă. E beznă și încă mai tremur după frigul îndurat la trecerea de pietoni de la Porte d’Orleans. Puținii șoferi care trec în viteză nu au nicio șansă să mă vadă sau să poată opri. Înapoi nu mă mai pot întoarce. Ar însemna să fac vreo cinzeci de kilometri pe jos, direct pe autostradă. Pe loc e exclus să rămân peste noapte căci ar însemna să deger. Decid așadar să o iau înainte, în căutarea barierelor. Și ce dacă aveam să merg câțiva kilometri pe banda de urgență? Măcar așa, o mașină de poliție mă va vedea și mă va ridica până la destinație! Primii pași sunt un calvar. Mă simt exact ca în Rabbit in your headlight al celor de la UNKLE. Omul, după ce e trântit cu fața la asfalt, lovit de mașinile din trafic, se tot ridică și merge. Mă gândesc la finalul filmului, atunci când o ultimă mașină se face țăndări ciocnindu-se de trupul său dezgolit. La fel de puternic, sper, voi deveni și eu după ce-mi voi fi terminat de cărat crucea. Șoferii de TIR de pe banda întâi mă claxonează; ceilalți îmi dau semnale luminoase. Nu văd nimic, mai departe de câțiva metri. Farurile de pe celălalt sens mă orbesc. În dreapta am o pădure și câteva noroaie. Începe din nou să plouă. Strâng din dinți și continuu să merg. Înapoi nu există cale de întoarcere! Visez doar barierele salvatoare. Habar n-am de cât timp merg dar, la un moment dat, zăresc un panou. Chipurile, aș mai avea doar o mie de metri până la țintă. Ah, ce bine, sunt teafăr și aproape de destinație! Sufăr din fiecare fărâmă a corpului, dar ce mai contează! Un alt semn îmi spune că ar trebui să apară o parcare, chiar înaintea barierelor. Asta înseamnă TIR-uri. Chiar așa e! Ajung și văd parcate sumedenie de camioane. Unul tot trebuie să mă ia. Întreb șoferii dar niciunul nu merge la Bordeaux. Mă așez în ploaie pe o bancă și îmi fac un sandwich cu restul de mâncare din geantă. Ah, e mult prea frig! Dacă rămân pe loc risc să îngheț. Aud zgomotul de motoare de la bariere. Vine de la vreo sută de metri depărtare. Îmi pun din nou rucsacul în spate și plec. La bariere bate un vânt cumplit dar, partea bună, am măcar un acoperiș deasupra. Aici nu mă plouă. Mă înalț pe vârfuri ridicând cartonul cât de sus pot, deasupra capului. Doar așa mă pot face văzut dintr-o cabină de TIR.
Nimic! Unii șoferi îmi zâmbesc, alții îmi fac semn că nu merg la Bordeaux. Cei mai mulți mă ignoră. Mașinile mici sunt mult prea departe, pentru ca eu să pot ajunge la ele. Ar însemna să traversez o zonă periculoasă, cu trafic intens, iar asta e aproape imposibil. Rămân deci blocat la prima barieră, stând la mila oricărui camionagiu. S-a făcut deja o oră, de când stau. Să mă întorc în parcare? Asta pare unica soluție rezonabilă. Găsesc niște WC-uri și acolo simt că ar fi un pic mai cald. Colac, ghemuit în sacul de dormit, poate că aș reuși un somn în așteptarea dimineții. Hai să nu mă descurajez. Cu buzele crăpate de frig mai întreb câțiva șoferi parcați. Mănânc și restul de ciocolată din buzunar. Acum chiar că nu mai am nicio altă rezervă de energie. Văd o dubiță. Tocmai oprește. Șoferul pare să vorbească la telefon. Aștept să termine și îl rog să mă ia cu el, măcar până la prima benzinărie. Transportă flori. Omul se întoarce acasă, la sera lui. Îi spun că îmi croiesc de fapt drum spre Portugalia doar că, n-am ce face, îl parcurg pe bucăți. Primul popas: o noapte în Bordeaux. Florarul pică pe gânduri. Are să se îndrepte chiar către Lisabona, dar asta abia peste o săptămână. Ah, aș putea lucra pentru el, gratis, în acest răstimp, numai să mă ducă până la ocean. Mă refuză categoric. Acceptă însă varianta primei benzinării din cale. Sunt salvat! Prima stație se află lângă Orleans. Asta înseamnă că voi mai înainta câteva zeci bune de kilometri.
Ce bine e în cabina dubiței; cald și miroase a flori! Omul, un senior, începe să îmi vorbească despre credința pe care trebuie să o ai în suflet în astfel de momente critice. Pe mine doar asta mă călăuzește căci altfel aș fi fost de mult pierdut. Vorbim din păcate două limbi paralele. Florarul e bigot. Îmi vorbește despre smerenie în fața Icoanei. Întreg sistemul său de valori spirituale e pus ofrandă pe altarul Ființei Supreme. Dacă el ar ști că ceea ce intitulează, orbit de litera dogmei, Dumnezeu este însuși Universul care, cu întreaga sa conștiință și inteligență spirituală, răspunde pozitiv gândirii noastre... Minunile, pentru florarul meu, nu vor înceta vreodată să-l uimească. El are nevoie de miracole pentru a putea crede mai departe în religia sa. Minunile mele sunt deja realități care pot fi descifrate, știind numai a citi semnele așternute la tot pasul. Ajungem amândoi la un acord: sinea spirituală ca act de înnobilare suprem a ființei. Ce păcat! Tocmai când suntem pe cale să tragem o concluzie, ajungem la benzinărie. Omul îmi face cinste cu o cafea și pleacă mai departe, împovărat de litera Bibliei sale. E deja unu noaptea. Cercetez cu atenție zona și descopăr niște dușuri. Vai, după atâta cale bătută am mare nevoie de unul cald!
E imensă benzinăria. Într-un colț stă amenajat un bufet cu câteva mese și scaune. Nu-mi vine să cred, am chiar și o banchetă pe care pot trage un somn, în așteptarea mașinilor de dimineață. Asta da minune! Înainte să adorm încerc să înțeleg concluzia unei zile de aventură și curaj: poți cumpăra trecerea unei punți fie cu bani, ceea ce reprezintă un compromis material, fie cu încrederea că orice fel de râu, chiar și cea mai rea apă, pot fi trecute în zbor cu aripile spiritului. Mă întind pe bancă și, foarte curând, aveam a transcende acest final de zi din lumea realității sale conștiente în cea a visului astral. De cum treci puntea, orice este posibil…
***