Noul meu amic din El Prado de San Sebastian, stația de autobuz din Sevilla, are ochi ca de chinez. Prin cele două porți de suflet deschise oblic spre lumină, Chino se adâncește în a mă studia cu creionul pe hârtia de desen. Sunt detaliile vieții, expresiile trupului meu. Îmi dăruiește un portret cu adevărat reușit. Va pleca să-și întâlnească niște prieteni, la o petrecere. N-are fir de tutun iar eu îi las cât să-i ajungă de două țigări. El îmi dă la schimb o cutie de Pepsi.
Mmm, ce bun e! Pe ultimul, cred că îl băusem în Bruxelles iar de atunci trecuse ceva vreme. Vorbim în engleză. Ce coincidență, Chino a lucrat în Amsterdam chiar la Shelter! Mă invită să-i vizitez orașul; Melilla este una dintre cele două enclave spaniole situate în Maroc. Băiatul își semnează schița iar pe verso-ul foii îmi notează adresa. Cine știe, poate că ne vom mai vedea. Autobuzul său e pe cale să plece. Întâlnirea e scurtă dar de suflet. Drumurile sunt pe cale să ni se despartă.
Apuc la dreapta, pe străduța primarului. Grafitti-urile din Marinaleda îmi amintesc de întâlnirea cu Chino. Vecinul îmi întinde pe fereastră telefonul său mobil: Uite, sună-l pe Gordillo!
Alo? La celălalt capăt îmi răspunde mesageria vocală. E și normal, primarul vorbește chiar acum la televizor. Femeia țintește cu arătătorul său drept clădirea postului local. Acolo, pe trepte, am să îl aștept. Sigur nu-i voi rata ieșirea. Doar ce apuc să urinez peste un zid. Ușurat, observ o siluetă. Hola! Usted es el senor Juan Manuel Sanchez Gordillo? Înainte de a deveni glas, răspunsul i se materializează într-o uitătură tăioasă. Stau față în față cu însuși primarul Marinaledei. Aidoma lui Chino, și el îmi scrutează trăsăturile, atitudinea. Privirea, inițial austeră, i se preschimbă deodată în căldură. Își aduce aminte: Da, parcă am vorbit ieri la telefon!
N-am unde dormi, e frig și e târziu. N-apuc să-i cer ceva că el îmi și prinde brațul. Vorbește prost engleza dar măcar o înțelege. Încerc să-mi exersez pe cât pot bruma de spaniolă învățată la Sevilla. Senor alcalde, quiero trabajar aqui como un voluntario!
Ajungem în fața sălii de sport. Zăresc câțiva oameni ce nu par a fi portarii. Costumele de antrenament care îi îmbracă vorbesc de la sine: bărbații sunt chiar antenorii. Unul se grăbește a deschide o debara. Scoate o saltea. Uraaa! Am să dorm pe moale. Încă o yală descuiată și pot zări niște pături îngrămădite înăuntrul încăperii. Se pare că nu sunt unicul oaspete găzduit de pavilionul sportiv, cu siguranță că mai dormiseră și alții pe aici. Omul îmi pune în brațe un reșou. Pardoseala vestiarului e din gresie; fără sursa de căldură frigul trebuie că-mi va prinde ființa. Cel puțin, am la dispoziție dușuri și o cameră numai a mea. De o vreme îndelungată nu mai avusesem parte de intimitate. În plus, e mult mai curată decât multe alte locuri prin care am dormit. Patul din casa Anjei, cocoțat la mansardă, aduna zilnic în așternuturi tot praful șantierului.
În vestiar gresia strălucește. Și ce dacă apa e un sloi! Un duș tot trebuie să fac. Centrala termică este inexistentă. Sunt în Andalucia, încălzirea se face aici prin panouri solare. Din nefericire Soarele apusese de ceva vreme. La cât de murdar mă simt după drum nici că mai contează temperatura apei. Oare am să deger? Așa, chiar că încep să intru în rolul personajului conturat de Chino, cel din crochiul în care mi-a fost dăruită atitudinea unui pelerin.
***
