despre cum să-ți furi căciula singur

să-ți uiți închisă căciula, știi tu unde... mai ales că, după ce ai plecat, amintește-ți, cheia ai condamnat-o să cadă pradă ghenei blocului.
oare să se fi întâmplat așa, încât chiar să nu-ți mai pese de acea căciulă?
păi ș'atunci... acum, de ce-ai mai fura-o?!
totuși... chiar ai lăsa-o tu, părăsită, prizoniera propriilor tale ambiții, a neajunsului de a nu fi fost destul de purtată prin lume pe un cap precum al tău?
sparge ușa! dă un telefon! de partea cealaltă a undei sigur găsești un prim ajutor.
sau, cumva, crezi că ai fi pozat purtând costumul unui dependent față de o măruntă legătură cauzală cu o căciulă? da, cred că ți-ar fi rușine să apari așa. cum să-l vezi pe Adam cu ceva pe cap? și mai rău... cu un prezervativ împielițat pe sex?
bine! nu e chiar banală, căciula asta. doar d'aia ai și ales-o, dintre toate, la raionul de vânătoare și pescuit. despre acea căciulă îți vorbesc!
m-aș pune în locul tău... cum ar putea oare, chiar și o anume căciulă, să însemne pentru tine ceva mai mult decât un fular, sau o pelerină de ploaie. o iubești, cumva?
nu-mi răspunde. cum să poți iubi un lucru atât de neînsuflețit?
iubești un om, un bărbat, da, o femeie. sau tot ce simți că-i viu. o căciulă, doar ți-o pui pe cap atunci când părul e proaspăt zero. și asta fără ca măcar ea să o poată simți, energia din tine, în momentul când ești atins de căldură.
e drept, o căciulă nu are cum avea emoții, darămite ambiții. însă ființa dispusă la a se încălzi, le are!
sub ochiurile de lână se coace o minte care desenează, orgolios, piscuri ninse cu ambiții. doar că-s negre, toate. sub scoarța învelită nu-i defel o albă ca zăpada.
văd pitici, acolo, care lucrează zi și noapte, le prelucrează la strung. producția de ambiții arde la foc continuu. le proiectezi apoi, proaspete, peste alte capete încăciulate.
incredibil! uite câte căciuli, iarna, pe stradă. acoperă cu toate un înveliș gol, chelia aceluia-tocmai-creat, la ceasul când ambițiile încep să-i iasă ca pe furnal din minte.
cam eclectică asocierea de imagini, recunosc. dar formularea avea o umbră interogativă...
ce te faci când vei realiza că stocul tău de ambiții, în mintea aceea pe care o ascunzi sub căciulă, scade? mare atenție! vei putea crede că mori.
sau poate că abia acum trăiești, te-ai gândit? mai vibrează și altceva în tine, și nu-s doar piticii. e vibrația ta, e sufletul. lui nici că-i pasă ce-i aia o căciulă, atâta vreme cât există spre a-l încălzi. nici de ambiții nu-i pasă! știe că vor muri la o adică, împreună cu mintea, la strung.
admirația de sine. nu-i așa că ea-ți dă toate mințile peste cap? ego-ul dezgolit în oglindă și gata să-și întindă aripile. cum ai mai arăta cu căciula aia? știi doar că-ți stă bine.
e adevărat. totuși, se pare că îți scapă ceva din vedere: siguranța pe sine. fericirea momentului de a fi tu, eu, acela ce sunt, așa cum ești și tu, un nud fără nimic tras peste imaginea din față.
nu-ți mai ascunde privirile!
oare care, anume, ambiție, și mai mare, s-ar naște dacă tu nu ai fi privit deja miraza ta de exemplar unicat? ai vrea să fii un împărat sau... poate că Dumnezeu?
cu cât de multe greutăți să-ți mai distorsionezi iubirea din sine, dacă pui continuu în joc sumedenie de ambiții? (cele mai multe, dacă nu chiar toate, te alungă din unica-ți esență de rai. astfel ajungi să le răspunzi ălora care și-au pus ambiția să-ți schimbe optica spre iad)
doar ce aflu asta, cum că la o ambiție se poate răspunde într-un anume fel: cu una și mai mare.
e clar că n-o să-ți furi singur căciula. și chiar de ți s-ar face frig, poți lua oricând alta de la magazin. sunt suficiente pentru toată lumea. în plus, vin turnat pe capul oricui lasă la o parte orgoliul de a se privi pe sine acoperit, în mod inexorabil, de ambiții stupide. admite, ai pierdut-o! trufia.

  

doctrine. de care?

aici e București, România.

mă rog... dar cât e ceasul, totuși?

deja bate al treisprezecelea, cum de-i așa târziu?! 

măcar de-ar ieși, de-acuma, uniunea aia națională. bătrânul Iliescu, încă ar mai putea supraviețui, ceva vreme, visului său de comunist împlinit. azi și-a luat rămas bun de la catedră. cu capul golaș și cu pălăria în mână, așa s-a întors, decrepit, la doamna Nina. ea a rămas acasă, de data asta nu l-a însoțit la vot.

tânărul doctor a luat de la oameni o notă aproape cât cea a bunicului său, maestru, atunci, în ’92. rețeta spirituală fu bine transferată iar tronul se ocupă după alegeri cu unicul nepot moștenitor. 

în sfârșit, începe să nu se mai gândească nimenea la comunism, aici, în România! a fost un vot de primenire. s-a mai rotit un pic centrifuga capitaliștilor de junglă, ăia vechii, ăia care i-au schimbat la față pe îmbogățiții lui 1990.

din 2012, cică ar începe sfârșitul. să fi venit apocalipsa concupiscenței? cei care fac la ceasul ăsta din urmă să se formeze o nouă clasă socială cu putere politică, să fi fost ei aleși ca îngeri salvatori? nici gând! ăștia sunt vârcolacii școliți la clasa lui Băsescu și a lui Năstase - diriginți - după modelul proto-înaintașilor .

poate chiar va fi un sfârșit: al nevoii cuiva, a oricui, de a fi condus de către altcineva decât de propriul sine... 

o stea de mare

frumos se țese gândul pe care urc. dar și cobor pe el. în inimă, acolo...
e puls. îl simt adânc. întreg oceanul stă pe mine. greutatea lui mă strivește peste tot, deasupra, dinăuntru. m-a cuprins iar eu mă sparg, nu alta. dau de o lumină. iese un semn de la suprafață.
de acolo știu ce înseamnă suprafața: a mea. aflu ce-i pielea, cum o colorează Soarele, expusă la aer. acolo, de unde doar lumina-mi mai apasă trupul, dar nimic altceva.
trăiesc în carnea mea? 
ating o poartă-n tavan. sunt la mansardă, m-am mutat. e provizoriu, cât garsoniera mea de la subsol se dă cu alb. așa respir de câteva zile, prin ferestre pictate în acoperiș. .
trag aer din cer.
de sus, de la mansardă, visez. încep să fac din mine o minune, un arc: un circuit de aer viu. îmi umflu mai întâi pieptul. răsuflu apoi totul spre abis. ajunge acolo, sub pământ, în demisol.
mă trezesc. zugravul curăță pereții gri, îi dă cu alb.
închisul prinde viață, îl văd cum se deschide. răsare un fascicul de căldură vizuală. e o cu totul altfel de radiație decât în grotă: nepătată e camera mea.
nimic grotesc în asta. 
aceeași rază care din vis aprinde lumina, în demisol. e un echivalent schimb de căldură între noi.
respir: ființa e între obiectivul interior și exteriorul din poză. din vis, mă-ntorc pe dos. ies imediat la suprafață, tras din străfunduri de-o față cunoscută de icoană.
echilibru.
lanterna de peste ape mă prinse-n mreajă și e mai mult decât abisul din adâncuri.
un déja-vu, ce va urma...