Călătorie indiscretă: 28. Jordan

Sunt din nou în oraș. Prinsengraht și toate canalele învecinate fac ca vestul să fie zona artistică și snobbish a Amsterdamului. Eu, bine! Spăl wc-uri și fac paturi într-un hostel din Jordan. Sunt cleaner, așa-i zice omului de serviciu. Muncesc voluntar, desigur. În schimb, am propriul pat (habar n-ai ce bine e să dormi pe o saltea moale și caldă după aproape două săptămâni de stat în cort, pe pământ) și trei mese pe zi, timp de o lună. Dar, cel mai important lucru este că am ocazia să văd Amsterdam "altfel" decât până acum. Nu mai sunt vagabondul care bântuia străzile în căutarea unui rost; mi l-am găsit, temporar. Am descoperit acum orașul ca fiind unul al poeziei, al iubirilor de toamnă. Ieri, o dată cu liniștea din suflet, au apărut de niciunde niște posibile oferte de lucru, pe bani. Nu mă grăbesc. Prefer să mai aștept. Acel "ceva" care-mi trebuie va veni de la sine atunci când va fi vremea, sunt sigur. Continuu să citesc. Am încheiat "From thinking to living" iar acum aplic teoria pe viu. Live your life, alive! aș putea zice. Voi începe "Diavolul" lui Papini căci îmi pare interesant studiul individual al greutății opuse din galantar. Ah, aproape că uitasem… Hostelul în care lucrez este unul creștin: Shelter Christian Jordan. În fiecare dimineață, timp de jumătate de oră, am parte de lecturi din Biblie urmate de câteva scurte conotații pe marginea textului citit. Se pare, deci, că am ocazia să țin și câteva “predici”. Colegii, majoritatea sunt de prin America, fetele mai ales, niște germani, un rus (cleanerul de dinaintea mea) și un indian din Ecuador. Una dintre cele două responsabile cu curățenia e olandeză iar cealaltă, nemțoaică. La recepție lucrează, uimire, o româncă din Timișoara. Programul e lejer: am de spălat trei băi la comun, câte una pe fiecare etaj. În total, poate că muncesc vreo două ore jumătate, zilnic. Întreaga după amiază sunt liber așa că fac plimbări lungi sau fumez câte un joint de vară, pe vreo bancă, amuzat de peisaj. După atâta timp petrecut homeless am nevoie de toate astea. Mă simt din nou bine în pielea mea, precum un motan prețuit, deci sunt fericit.

Călătorie indiscretă: 27. La mulți ani, fără bani!

Azi, abia, am realizat că se împlinește un an de când trăiesc fără bani. Hmm… Cu siguranță, viața simplă e mult mai valoroasă decât mi-am închipuit-o atunci când puneam pe orice câte un preț.
Acum, seara, spre exemplu… Tocmai ce mă trece o foame pe care n-o mai pot păcăli de fel. Am apucat să mănânc la prânz doar două farfurii cu o supă chioară, la un "social". Doi euro și optzeci de mărunți îmi zornăie a sărăcie în buzunare. Ajung în camping și mă cam codesc: să cumpăr ceva de la automatul cu bunătăți sau să rezist până mâine?! Golul din stomac învinge prudența de a-mi salva paralele, așa că introduc în aparat șaptezeci de cenți pentru un Bounty. Bag fisele dar nimic nu cade. Ah, aparatul e defect! Mășinăria nu împins suficient de mult încât batonul să poată pica. Cinic spectacol! Și, culmea, totul se petrece la vedere, dincolo de vitrina de sticlă, sub chiar privirea mea flămândă. Încerc să mișc măgăoaia dar nimic. Rămân o clipă pe gânduri și decid să îmi încerc norocul cu altceva. Chiar că acum încep să-mi simt foamea, hiperactivată, mai mult ca sigur, de frustrarea pierderii bănuților. Introduc moneda de doi euro și comand un Ritter Sport. Tot nimic! Aceeași poveste ca și cu Bounty. Deznădăjduit, mă îndrept către barul din camping. Îmi spun păsul unei barmanițe care, mai mult decât politicoasă, îmi zice că nu știe unde e cheia de la aparat, dar că îmi poate înapoia banuții pierduți. Accept iar ea mă sfătuiește să mai încerc încă o dată. Poate că acum vor cădea două ciocolăți în loc de una?!
Mare bucurie, văd cum pică din aparat două Ritter Sport. Mă îndrept victorios către barmaniță și îi ofer o parte din "pradă". După ce înghit ciocolata pe nemestecate îmi zic că ar trebui să repet povestea și cu Bounty-ul. Am din nou parte de două. I-l dau barmaniței pe unul dintre ele iar pe celălalt îl păstrez pentru a doua zi, de dimineață. Suntem amândoi fericiți acum, savurând complice dulcea victorie asupra mașinăriei. E doar o izbândă aparentă, desigur, căci pentru fiecare din cele patru dulciuri automatul își încasase banii. Eu, însă, am putut mânca pe săturate, ba chiar cu un pic peste așteptările buzunarului. Am privit apoi atent oamenii care au pus fisele, după mine. Automatul a mers ca și uns, fără probleme.
Îmi confirm, pentru a nu știu câta oară, că universul conspiră în favoarea noastră, a mea, a ta, a oricui se deschide pentru a fi pătruns de forța lui creatoare. Mi-e clar. Diferența dintre a avea și a fi, a trăi firesc, este aceea care ține de suplețea spiritului. Aș putea-o rezuma cât se poate de scurt: a avea știință versus a ști, pur și simplu.

Călătorie indiscretă: 26. Uși deschise

Păi tu ești o mină de aur, mă Andrei. Cu scrisu’ ăsta al tău o să deschizi multe uși. Ai să vezi! Te vede omu’, așa, intelectual… Vorbești engleza bine. O să-i ungi pe toți pe pâine, îmi zice Nea’ Nelu așteptând să intrăm în audiență, la asistenta socială de la biserică. Ea este cea care le-a preluat cazul și în mâna ei stă decizia de a îi ajuta cu banii de drum, sau nu. Profităm de răgaz pentru ca hoțul din Medgidia să-mi încropească un succint rezumat al întâlnirii lor trecute. În primul rând, mă pune în temă că tipa este psiholoagă. Ca să-mi fac o idee despre cele povestite, în varianta lor oficială, Nea’ Nelu îmi face un scurt brief… Lucra ca ospătar într-un restaurant de pe litoral, în România, atunci când a întâlnit un vecin. Nu-l mai văzuse de mult. Tipul plecase de câțiva ani din țară, la muncă în Occident, stabilindu-se în Olanda. Au stat la vorbe aburind a alcool iar ăla îi promite lui Nea’ Nelu că îi poate găsi ceva de lucru în Amsterdam: Ce dracu’ o arzi pe doi lei în căcatu’ ăsta de restaurant, mă Nelule? Te știam mai cu circuit la cap. Văd ca ai mirosit pizdă tânără și parcă ți-a storcit coaiele. Las-o dracu’ de ospătărie și vino cu mine să facem echipă în Olanda. Ia-ți și femeia cu tine dacă vrei. Numai să știi că dacă se bagă la mofturi io îi fut una peste gură, cu copil cu tot! Nu prea i-a plăcut lui Nea’ Nelu cum a vorbit omul de nevastă-sa dar ce putea să facă?! Banii erau mai importanți, căci doar așa îl puteau opera pe ăla micu’. Nu apucă bine Nelu să-și termine fraza că Rodica, nevastă-sa, se și repede să-l descalțe pe copilașul de numai un an pe care-l ținea în brațe. Îmi arată defectele pe care săracul le purta din naștere, la ambele picioare. Pe tălpițele roz și moi am putut distinge niște umflături de natură osoasă, ca două ciocuri de papagal, ce nu păreau a fi tocmai comfortabile mersului. Cei doi nu mințeau deci cu nimic, cel puțin în privința asta. O operație îi era absolut necesară. Nea’ Nelu își continuă nestingherit povestea… Au ajuns cu toții în Olanda, cu mașina noului lor “prieten”, Costel. În prima noapte au dormit la el acasă. Apoi Costel le-a zis că le va pune la dispoziție o cameră într-un apartament.
…Ne și vedeam cu cărămida de bani în buzunar. Și nu pentru noi mânca-ți-aș, că noi suntem obișnuiți cu greutățili. Pentru ăsta micu’, pupa-i-aș tălpițele lui de golan, îmi zice Nea’ Nelu pe un ton forțat părintesc. Apoi însă, ceva s-a rupt în bunul mers al treburilor. Costel le face cinste cu o masă într-un restaurant de lux din centrul Amsterdam-ului. Atunci le dezvăluie că de fapt el e pește și că tare bine ar mai fi pentru business s-o pună pe Rodica la produs.
…Haidi bre Nelule, că n-o fi vreo sfântă țiganca asta. Dă și ea din buci de vreo două ori pe noapte, da’ măcar știi că-ți vine-acasă cu suta de euro în dinți. Barem să țină si ea ceva în gură și să nu te mușcă pe matale de pulă ca să-i dai bani. Mai ales că-i borțoasă! La perverșii ăștia le place mult să fute de-astea cu burtă.
Wow! Nu conteneam să mă minunez auzind minciuna hoțului. În timp ce bărbatul povestea, Rodica dădea din cap aprobator. Amândoi păreau să creadă cu tărie în fiecare vorbuliță. Așteptam însă cu nerăbdare concluzia, numai ca să văd cât de departe poate merge cu imaginația un infractor român. Păi și ce-ați făcut? îl întreb cu vădit interes pe hoț. Păi ce să facem măi Adi, pardon Andrei, scuză-mă. I-am dat lu Costel ăla un patru’ș’trei peste ochi ca să mă țină minte o viață și ne-am luat bagaju’ d-acasă de la el. Am dormit pe stradă în noaptea aia. Noroc că un țigan ne-a zis a doua zi de centru’ ăsta de ajutor. Și-am venit și noi aci, că poate ne-or da niște bani, sau ceva, îmi răspunde Nea’ Nelu.
Cam asta era pe scurt ceea ce trebuia să îi traduc asistentei sociale, psiholoaga, cea cu care aveam să ne întâlnim cu toții în curând. Aș fi putut oricând pleca și renunța la întreaga poveste dar ceva mă ținea parcă lipit de oamenii ăștia. Să fi fost oare dorința de a ajuta cumva copilul, sau ambiția de a influența un deznodământ real al unei istorii inventate? Căci banii, pentru mine, nu reprezentau în niciun caz motivul implicării, cu toate că Nea’ Nelu încercase de câteva ori să mă momească promițându-mi un procent din “pradă”, în cazul unui câștig de cauză. I-am răspuns că tot ceea ce vreau este să îl pot ajuta. În plus, aveam să-mi urmăresc o măruntă cauză personală, întrebând-o pe asistenta socială despre un loc ieftin de dormit, pentru câteva zile, sau un job de voluntar. Înainte să intrăm în biroul ei, Nea’ Nelu mă ia de-o parte și mă chestionează: Mă Adi! Andrei, pardon. Tu nu ești prost. Te-am ghicit! Tu ești un intelectual, așa să știi. Doar nu ai crezut povestea mea, nu-i așa? Știi că-i vrăjeală, nu? Da’ dacă ne ajuți, să știi că eu te consider pe tine un sfânt. Vine rândul meu să-i răspund: Bre, dacă nu-ți credeam povestea nu mai stăteam acum de vorbă cu matale. Îți recomand să faci același lucru. Să crezi în ea. Atâta timp cât vom sta cu toții în camera aia de vorbă cu psiholoaga, ar fi foarte bine să crezi în poveste mai ceva ca în Biblie. Ca altfel, pula bani de drum!
Suntem în sfârșit poftiți să intrăm în încăpere. De la un birou, se chinuie să schițeze un zâmbet obosit o doamnă de vreo 40 de ani. E asistenta socială, psiholoaga! Ne invită să ne așezăm. Sunt doar trei fotolii iar pe unul dintre ele moțaie o ditamai matahala de pisică. Mă poziționez chiar lângă biroul psiholoagei, pentru a avea un permanent contact vizual cu ea. Rodica se așază, ținându-și copilul în brațe, pe fotoliul de vis a vis de mine iar Nea’ Nelu se proptește cu o bucă de spătar. Singură, pisica, se lăfăie nestingherită fără ca nimeni să îndrăznească s-o deranjeze. Îl aud pe Nea’ Nelu înjurând ceva printre dinți… Futu-ți gura mă-tii de mâță ce ți-aș mai fute una peste bot, așa, ca în curte la Medgidia! Rodica îi replică însă imediat, încercând să-și calmeze bărbatul: Taci mă Nelule că aici pisicile sunt iubite mai mult ca oamenii. Las-o naibii să doarmă. Nouă să ne fie bine și să facem dracului rost de bani!
Cam înghesuit spațiul. Dar ăsta poate fi și un lucru bun căci camera are să se îmbâcsească rapid cu respirațiile noastre ceea ce înseamnă nevoia unei aerisiri și, deci, o concluzie grabnică.
Abia atunci când mă uit mai atent pe desktop-ul computerului de pe birou înțeleg de fapt unde sunt: The open door. Trebuie doar să îndrăznesc a intra pe o ușă ce-mi stă larg deschisă. Dar, care dintre ele este aceasta? Este ușa din bezna minciunii sau aceea care conduce către adevăr?!

Călătorie indiscretă: 25. Fețele monedei

Amsterdam, ce așezare! Mă afund în violetul unui fotoliu din Biblioteca Centrală, undeva la etajul al cincilea. În față am o fereastră enormă care îmi creează senzația unică a perspectivei trăite de sus. În fața mea stă Nemo, cu botul său proaspăt ridicat din valuri iar în dreapta pot privi orașul până în largul inimii sale. Mai bine zis, îl pot străpunge până la creier. Olandezii au cu siguranță o mulțime de motive pentru a fi mândri dar măcar unul este cu justă valoare: au niște minți strălucite. Au clădit o țară, o capitală, o civilizație, ridicându-le de sub ape. Ingeniozitatea o demonstrează prin tot ce fac: navigație, prostituție, droguri, marketing, inginerie, arhitectură. Găndește-te că poporul ăsta, în afară de apă, n-a avut altceva nimic, niciodată. Cu toate astea tot ce ei au construit reprezintă evoluție din punct de vedere al civilizației materiale.
Am avut “norocul” ca mai întâi să-mi pierd ochelarii în Utrecht pentru a putea vedea apoi, mai clar, Amsterdamul, fără lentile interpuse între privire și imagine. Pot înțelege acum comparația între miniatura plină de haz a unui orășel studențesc și o matură metropolă a Europei.
Sigur, prima tentație, ca turist, este să mă îndrept către lupanarul orașului. Acolo văd însă numai o parte din opera de marketizare. Este o carte de vizită, printată în roșu intens, prin care acest brand, “I amsterdam”, și-a completat identitatea. Totul este XXX, la fel ca și simbolul primăriei (așezat pe verticală). Într-adevăr, totul s-a ridicat aici, de la zero. Îmi și imaginez cele două canale din Red Light District, cum fuseseră populate de vaporenii veniți direct din port, în bărcuțele lor, să “culeagă” câte o fătucă de pe mal. Acum, locul lor a fost luat de turiști. Marinarii aveau bani, desigur, căci comerțul pe apă era în floare. Așa că Amsterdam era o poartă a schimburilor de tot felul, o intrare larg deschisă altor lumi înspre Europa de nord și invers. Așa că, de ce nu, aici se putea dintotdeauna găsi în voie cel mai bun hașiș marocan sau iarbă de calitate de prin coloniile de peste ocean. Doar nu crezi că generația noastră a fost prima care a descoperit efectele psihotropelor?! Culmea, ea este aceea care le-a făcut a fi ilicite. Doar că Amsterdam a avut întodeauna de câștigat de pe urma comerțului cu droguri. Ar fi fost aberant să închidă un business din care toată lumea are de câștigat dar, cu precădere, “unii”. Unui olandez, dacă-l întrebi, i se pare foarte normal ca prostituția și consumul de droguri ușoare să fie permise căci, altfel, ele oricum ar exista. Iar o dată scoase în afara legii toate celelalte business-uri conexe care, mai ales, aduc venit bun statului, s-ar duce de râpă. Din cauza asta au hotărât să-și marketizeze atuurile, înaintea altor nații. Au creat mai întâi cărămizi din lutul unei mlaștini și au vopsit apoi pereții încă jilavi, dându-le o spoială ce pare strălucire. E o treabă și asta, să știi cum să îl “vinzi” pe 6 drept 9 și nimeni, sau prea puțini, să nu se prindă. Numai astfel au putut face banii necesari pentru “a avea”.
Îmi pun acum întrebarea: A fi sau a avea? Care dintre cele două verbe reprezintă mai mult viața?
Mă uit la felul în care aceste minți, ce judecă la lumina ingineriei, au avut sclipirea de a opri apa năvălind peste petecul lor de pământ, printr-o alambicată rețea de poduri și diguri. E un mecanism ce poate părea simplu, la prima vedere, dar nu știu câte alte țări din lume au putut să-și prezerve la nivel funcțonal o infrastuctură de acum câteva secole. Olanda a ales varianta de a se îmbunătăți continuu, astfel încât să-și depășească condiția modestă a unei delte de râu, atingând-o în schimb pe aceea de reper al modernității. Deși orice comparație cu România este din start exclusă, nu pot totuși să nu mă întreb ce ar fi făcut “ciobanii” noștri dacă ar fi populat, prin absurd, o mlaștină plină de pelicani și stuf. Probabil că s-ar fi apucat de băut, precum lipovenii, sau ar fi plecat la furat, așa cum mulți dintre ei o si fac acum prin Occident.
Am întâlnit în plimbările mele tot felul de construcții, de la casele vechi din centru și clădirile nou ridicate sub semnul arhitecturii actuale până la locuințele sociale de la periferie. Am realizat un lucru: oamenii ăștia, atunci când construiesc, creează de fapt. Au fost nevoiți, din start, să o facă bine. Deși construcțiile vechi de pe canale pot părea uneori hilar de firave, prin strâmbăciunea contururilor sau ușoara naivitate a fațadelor, cu toate astea stau bine pe picioare și încă nu au obosit. Am avut norocul să găsesc azi, în drumul meu, un teren cu o deschidere îngustă, tipică Amsterdamului, situat între două calcane. Fusese cu siguranță, acolo, o casă ce fusese demolată. Înainte de a construi ceva, structuriștii s-au ocupat mai întâi de consolidarea celor două clădiri vecine. Au ridicat o țesătură din stâlpi și grinzi de metal, între calcane, cu rolul de a le păstra verticalitatea. Abia apoi au pornit mai departe cu fundația: stâlpi de beton, adânc forați în pământ și armătură groasă cât încheietura mâinii. M-am oprit de multe ori la porțile șantierelor și am încercat să înțeleg conceptul lor de dezvoltare urbană. Am realizat că olandezii sunt într-o continuă nevoie de perfecționare, e adevărat, preponderent materială. Și, totuși, către care orizont le zboară sufletul?!
Ținând cont de timpul petrecut zilnic în Bibliotecă și de roadele sensibilității artistice expuse în muzeele culturii olandeze aș putea spune că, pe lângă întreg avântul modernismului în științele concretului, această nație a cautat mereu să-și înstărească cumva spiritualitatea. Deși nu se definesc drept un popor de oameni băgăreți, precum latinii, curiozitatea lor interioară constă mai ales în a afla răspunsuri (nu neapărat metafizice) ce țin de o anume realitate a vieții privită drept convenție socială. Da, asta e! Cred, mai degrabă, că atenția culturii olandeze este îndreptată cu precădere înspre social. Prodigiosul lor poet, Joost van den Vondel, cel plecat în căutarea versificată a căderii lui Lucifer, dă acum (și nu întâmplător) numele celui mai mare parc din vestul orașului, zona avută și “americanizată” a Amsterdamului.
Spațiul în care acum visez este dedicat filosofiei. Celelalte patru etaje ale bibliotecii se oferă deschis literaturii, filmului și muzicii. De altfel, la intrarea în Bibliotheek, în lobby, întâlnesc zilnic un pian. Uneori, oameni generoși îi mângâie clapele cu câte o frântură de melodie iar alții interpetează, cu destul talent, cine știe ce pasaje clasice, chiar moderne. Muzica este natură umană iar prin ea, sunetul a fost cel care a creat membrana vibrațiilor. Cuvântul este la origini doar un rod material al spiritului, venit în întâmpinarea nevoilor de comunicare sufletească. Dându-mi seama de toate astea, parcă țin în buzunar gulden-ul cu ambele sale fețe. Este medalia pe care o poartă la piept multe civilizații: părăsirea unei culturi spirituale gregare în favoarea emancipării materiale individuale. Aparent este o decădere. Dar, dacă e să citesc coordonatele unui nou pod, într-un oraș al punților peste ape, pot spune împăcat că întreg acest proces e o simplă curbă pe scala evoluției. Renașterea se află acum în punctul ei metafizic cel mai de jos și în cel fizic cel mai de sus. În curând cei doi poli se vor putea reechilibra, prin inversarea lor poate. Căci este nevoie ca ființa umană, în individualitatea eu-lui, să-și cunoască mai întâi natura, s-o supună, pentru ca apoi să se descopere în armonia spiritului.
Privesc de sus către Amsterdam și sunt emoționat: îmi place! E un tablou de inspirație biblică, al păcatului și al ridicării, pictat cu apa care ne ține pe toți, treji, peste Pământ. Trasez cu privirea un curcubeu precum un pod uriaș și descopăr că am atins un înțeles: “Levity” e atunci când în sus te desprinzi, ușor, și nicidecum “falling down”, căderea.

Călătorie indiscretă: 24. Nea' Nelu Medgidia

Scumpa mea, azi mi-am dat seama că am deja două săptămâni de Amsterdam. Wow! Timpul a zburat într-adevăr foarte repede. Hai să revin însă la momentul hotărârii mele din Central Station, aceea de a rămâne aici o vreme…
După prima noapte pe care am dormit-o ilegal în camping-ul din Zeeburg, dimineața, mi-am strâns cortul și am făcut cale întoarsă, spre oraș. Singurii mei bani erau câteva monede pentru biletul de tramvai.
Iata-mă din nou în Central Station. M-am hotărât ca aici să fie cartierul meu general. Am deja o bancă preferată pe care mă regrupez și îmi trasez direcțiile pentru ziua abia mijită. Vreau să fac o pauză de iarbă căci îmi place să simt direct în carne pulsul vieții de stradă, situație complet nouă pentru mine.
Primul drum îl fac spre cantina socială, acolo unde pot mânca gratis, cea pe care mi-a indicat-o estonianul. Ajung la adresă destul de repede; se află foarte aproape de gară, la începutul lui Jordaan. Din păcate totul e ferecat azi. Sun la vecini care îmi spun că am găsit, într-adevăr, locul doar că ziua nu este cea mai potrivită. E deschisă numai Lunea, Miercurea și Vinerea. Azi e Marți. Mă întorc cam tuflit spre gară. Coada o purtam între picioare căci prima încercare se dovedise a fi, aparent, un eșec.
Postându-mă lângă intrarea principală, privesc oamenii cum își trec nepăsători pașii, ca-ntr-un film, prin fața sufletului meu ghemotocit. Caut o țigară, mai precis un om care să pară darnic, dar nu-i găsesc încă privirea. Vreo cinci minute și lângă mine se înființează un homeless. E complet îmbrăcat în verde militar, kaki. Are o bicicletă neagră, de oraș, iar în ranițele atârnate de ea își ține tot soiul de obiecte pentru supraviețuire. Da, chiar ăsta-i cuvântul: e un supraviețuitor. Îl întreb unde se poate mânca gratis în orașul ăsta. Mă studiază lung. Îi par a fi turist. Îi zic că n-am niciun ban și că mi-e foame. Abia atunci rezonează. Îmi indică o direcție, din mână, spunându-mi că e un centru social la doar o sută de metri, deschis întreaga după amiază. Uraaa! Pare-mi-se că zbor până acolo. Intru și văd o mulțime de oameni care își beau cafeaua. Homeleși?! Nu par a fi. Sunt îmbrăcați destul de bine și nu put. Sau, poate, așa or fi săracii din Amsterdam, curați și îngrijiți?! Îmi torn în paharul de plastic o cafea cu lapte și intru în vorbă cu tipul de după tejghea. Primul lucru, aflu programul: e deschis zilnic, până la amiază, la trei jumătate. Îi zic pe scurt povestea călătoriei mele fără de bani și îl întreb dacă știe vreun loc în care aș putea lucra, ca voluntar. Îmi râde în nas și îmi spune că în Amsterdam se găsește foarte greu un job, chiar și așa, benevol și fără plată. Îmi arată însă masa românilor. Zăresc niște fețe întunecate de care nu vreau să mă apropii încă, așa că ies din nou afară. Acolo găsesc un alt român, ceva mai alb la ten, care-și soarbe agitat cafeaua. Schimbăm câteva vorbe. Îmi spune în câteva cuvinte că nu-i rost de nicio mișcare aici și că ar vrea s-o taie spre Germania. Îi zic că și eu mă îndrept către Portugalia și că, de asemenea, nu intenționez să stau prea mult. Uite cum, așa, omul meu își aduce aminte de portocale.. Tocmai ce-i dădusem o idee. Mă roagă s-o așteptăm împreună pe nevastă-sa și să-l ajut: vrea să facă rost de niște bani de la o biserică pentru a putea pleca din Amsterdam. Accept, doar n-am nimic de pierdut. Atunci Nea’ Nelu, căci ăsta e numele personajului, începe să-mi povestească abrupt viața. Îmi zice că e hoț de buzunare, că are 42 de ani și că s-a căsătorit din dragoste cu una de mult mai tânără, cu care are deja un copil. Îl întreb dacă nu cumva ar fi mai bine să se întoarcă în țară iar el, în loc de răspuns, trage o flegmă pe trotuar: Doamne ferește! De așa ceva nici să nu audă. Începe să-mi povestească de țările prin care a trecut, în unele făcând chiar pușcărie, mai precis Germania și Austria. Suspină atunci când își amintește de traiul bun de acolo și îmi zice că oricând s-ar întoarce dacă n-ar avea nenorocita de interdicție. Cu toate astea, tot înspre acolo văd că l-ar cam trage ața să se îndrepte. Totuși, ceva i-a surâs auzindu-mă vorbind de Portugalia. E, probabil, un teritoriu nou unde poate intra curat ca lacrima.
Apare și soția, o țigăncușă frumoasă, gravidă și ținând un plod în brațe. E îmbrăcată decent, ușor cochet aș spune. Se vede treaba că omul “muncește” serios pentru confortul ei. Nea’ Nelu ne face cunoștiință. Rodica! Mă previne să nu intru în vorbă cu ea prea mult, că e tânără și pe mulți i-a cam tentat carnea ei fragedă. A avut multe neplăceri din cauza asta, așa că e mult mai cuminte să comunicăm doar noi, masculii. Accept aprobator. Doar nu am niciun motiv pe lume să atentez la țiganca omului. Pornim la drum, către biserica cu pricina sau, mai bine zis, spre pomana pe care ar vrea s-o încasese. Nea’ Nelu îmi face un sumar al primei sale vizite acolo, atunci când nu s-a prea putut înțelege cu asistenții sociali, el neștiind boabă engleza. Aveam deci să-i fiu translator iar restul, adică textul de tradus, îl va improviza în funcție de circumstanțe. Totul devine acum cu mult mai interesant. Îi zic lui Nea’ Nelu să aibe încredere, căci doar am terminat dreptul. Iau cazul asupra mea. Ajungem și avem de așteptat vreo oră. În timpul ăsta îi destăinui motivul pentru care călătoresc așa, fără bani, prin Europa: vreau să scriu o carte. Un blog n-ar fi știut ce înseamnă așa că mă rezum la un termen pe care, deși nu-l aprofundase vreodată, tot avusese măcar un abecedar în mână. Chiar și așa, nu mă înțelege prea bine, deci mă văd nevoit să îi explic cum că dacă aș avea bani nu aș mai avea parte de asemenea experiențe adevărate. În plus, îi dezvălui pariul făcut cu mine însumi, acela de a reuși să trăiesc fără bani. Abia atunci mă aprobă cu subînțeles. Iubind-o pe una cu mult mai tânără decât el, Nea’ Nelu știe prea bine că nu banii sunt cei care aduc fericirea, deși o întrețin. Dornic să-și manifeste cumva empatia, îi comandă imediat nevesti-sii să scrie pe un bilet câteva date despre ei doi. Nu de alta, ci pentru că vrea sa le apară neapărat numele în viitoarea mea carte. Pentru conformitate, transcriu: Fam. Besnea – Rodica și Ion/Cristian și Robert. Com. Peștera, Loc. Medgidia, Jud. Cța. Str. Carierei, România. Porecla: Nelu Medgidia. Cunoscut interlop! Povestea de dragoste: căsătorit cu Rodica, 21 ani. Acum 23 ani.
Îți doresc o “carieră” fericită, Nea’ Nelule!

Călătorie indiscretă: 23. Zeeburg, tărâmul de pe ape

La întrebarea dacă am fost anul ăsta în deltă, ți-aș răspunde cu siguranță că da, și nu oriunde, ci în estul Amsterdamului. Aici trăiesc, în Zeeburg, de câteva zile. Ajung seara când știu că recepția e sigur închisă iar oamenii de servici trag jointuri, liniștiți, în căsuțele lor de lemn. Îmi strâng cortul în fiecare dimineață, înainte de începerea programului de curățenie, pe la 8.30. Avantajul este că, așa, am putut dormi câteva nopți bune deja, gratis. Dezavantajul este faptul că a trebuit să-mi port rucsacul peste tot, în toate drumurile prin oraș. Din fericire, am descoperit că îl pot lăsa în siguranță, întreaga zi, la Bibliotheek, în biroul de pază de la intrare. Biblioteca din Amsterdam este, cu siguranță, locul în care pot petrece ani fără să mă plictisesc. Absolut toate (cartile, filmele, muzica, internetul) sunt oferite gratuit publicului. Tot ce trebuie să faci este numai să îndrăznești. Iar ca bonus, de sus, de la ultimul etaj, poți avea o perspectivă superbă a orașului. Iată-mă, deci, homeless de bibliotecă.
Începusem totuși să mă obișnuiesc cu greutatea din spinare, după cei zece kilometri parcurși zilnic pe jos. M-am învățat și cu tramvaiul, mă refer la a face blatul, fără bilet. Mă urc din Central Station, numai pe la ușa la care văd cea mai mare aglomerație și mă strecor, astfel încăt taxatoarea, ocupată cu vândutul biletelor, să nu mă observe. Mai greu este cu drumul de dimineață, cel din Zeeburg către centru, căci în stația asta nu se urcă niciodată lume multă. De aceea îmi pregătesc întotdeauna, de cu seară, unul de rezervă. E imposibil, oricât de zgârciți ar fi olandezii, să nu găsesc pe cineva mai darnic care să mă ajute, în față Central Station, cu doi euro pentru bilet. Cu turiștii, în special cei americani, merge mult mai ușor. Au venit în Amsterdam să se distreze și nu se uită la portofel. În plus, la capitolul generozitate, sunt mult mai umani.
Zeeburg este o limbă de pământ aflată la vărsarea Amstelului în mare care, prin îndiguire, a fost ridicată la propriu de sub ape. Singurul lucru care-mi aduce aminte că sunt încă într-un oraș este zumzetul citatin pe care îl aud noapte de noapte, atunci când peste ape se lasă tăcerea. Căci, trebuie să-ți zic, Amsterdam are un sunet aparte. Îl aud cum huruie, de fiecare dată înainte să-mi culc capul pe pământul jilav, în cortul meu roșu sau, uneori, când mă foiesc noaptea din cauza frigului și a ploii. Vuietul orașului este cel care mă trezește precum ceasul deșteptător, dimineața, atunci când încep să-mi dezmorțesc corpul bine împachetat în sacul de dormit. Parcă ar fi freamătul de horn al unei fabrici care muncește cu toate cazanele sub presiune, 24 din 24. Dacă din București rețin doar țipătul isteric al claxoanelor, de Amsterdam îmi voi aminti cu siguranță ca fiind orașul care-și turează toți cilindrii la maximum.
Prima dată când am auzit de Zeeburg, imaginația m-a purtat cu gândul la o citadelă a zeilor. “Zee” înseamnă mare, desigur, dar în visele mele a fost întotdeauna vorba despre făpturi divine. Am revenit totuși rapid cu picioarele pe pământul din camping, căci pe apă nu pot încă să merg, dându-mi seama că locul este doar un ultim refugiu al naturii în fața urbanizării rapide. Da, Zeeburg este un colț de rai, uitat ca prin minune la periferia unei bucăți de iad, dacă e să mă iau după “cazanele” Amsterdamului pe care le aud fierbând la foc continuu. E colțișorul ideal în care ador să-mi fumez jointul de dimineață și apoi să mă apuc, înnaripat, să-mi scriu impresiile despre canalele puturoase din fața vitrinelor cu prostituate sau despre egocentrismul unei nații al cărei major scop este evoluția sa unilateral materială. Așa observ a fi poporul olandez.
În această oază populată de zburătoare, aici mă pierd zilnic în visare pe ritmul apei dulci ce curge spre mare. Mă mai trezește câteodată măcănitul cârcotaș al vreunei rațe sălbatice. Aici e lumea lor: rațe, gâște, lebede, berze. În oraș, la Central Station, am putut vedea că păsările vin doar pentru a muri. Îmi aduc aminte că, privind larg acoperișul din sticlă al gării, am remarcat silueta unui schelet de barză. Sărmana, încremenise acolo, găsindu-și sfârșitul. Le-a oferit prin asta, cel puțin așa mi-ar plăcea să cred, exemplul unui sacrificiu personal, oamenilor care, din dorința de a obține plenitudinea satisfacției materiale, devin criminalii fără astâmpăr ai naturii. Un astfel de stindard, al ripostei vieții simple și firești contra expansiunii materialiste a omului, ar putea fi Zeeburg. Și totuși, dacă stau să mă gândesc bine, tot omul a fost acela care a scos aceste pământuri de sub ape. Pentru olandezii din Amsterdam, cel mai probabil, Zeeburg este numai o reușită a ingineriei de a cuceri o altă colonie. Pentru acea barză era un tărâm al vieții simple, comunicare firească cu împărăția spiritului, unica natură, în fapt, care dă roade universale.

Călătorie indiscretă: 22. Central Station Amsterdam

Plouă și parcă nu vrea să se oprească deloc. Totul e ud și rece. La fel mă simt și eu, până în străfundul ființei.
Singurul loc în care pot sta mai ferit este Central Station. Aici sunt câteva bănci pe care, chiar dacă din metal, măcar mă pot adăposti de ploaie și îmi pot elibera umerii de sub povara rucsacului. În general e foarte greu să găsești o bancă în Amsterdam. Olandezii nu au tradiția pierderii de vreme la o șuetă plăcută, la Soare. Și au dreptate: care Soare!? Căci pe ploaie, nimănui, nici măcar unui scafandru profesionist, nu i-ar veni să se așeze undeva. Am ochit totuși câteva băncuțe în drumurile mele iar unele sunt destul de bine poziționate ca ambianță și peisaj, la intersecția unor canale. Astăzi însă turna cu găleata așa că era imposibil să le lustruiesc cu șezutul.
Îmi așez rucsacul pe banca din fața Burger King-ului din Central Station. În apropiere zace un tip care tremură din toți rărunchii. Aproape că îi pot auzi dinții clanțănindu-i în gură. Îl privesc curios și, la prima impresie, îmi pare că omul nu e chiar homeless. Sau, în fine, nu se aseamănă cu unul din România, zdrențăros și murdar. Îmi aprind o țigară căci, am uitat să-ți spun, mi-am luat un pachet de Lucky Strikes. A costat 5 euro dar măcar am reușit, fumând, să-mi alin dezamăgirea pricinuită de marocan. După bâjbâiala mea printre felinarele din Red District am devenit mai lucid acum sau, cel puțin, am impresia. Orișicum, mi-era tare poftă de o țigară. Simțind în structura băncii vibrații de la tremuratul săracului om mă gândesc să-i ofer și lui să fumeze ceva. Îi intind pachetul și, precum un cățel flămând, se și repede să ia una. O soarbe cu poftă. Aștept să-și revină și intru în vorbă cu el. Aflu că e din Estonia și călătorește prin Europa aidoma mie, fără vreo țintă precisă. Nu are vreun bagaj, doar nădragii de pe el. Fusese în Franța, apoi în Italia și acum vrea să se îndrepte spre Norvegia. Sunt foarte curios, evident, ce va face atunci când va veni iarna, cum se va îmbrăca. Îmi spune că nu duce griji de genul ăsta căci tot ce poartă este de căpătat. Îl întreb dacă muncește sau are de gând să o facă iar el îmi spune, zâmbind pentru prima și singura oară, că nu are nevoie să lucreze. Este întreținut de stat sau, după caz, de biserică. Mănâncă la cantinele săracilor și tot de acolo se și îmbracă. În Franța bătea la porțile bisericilor și căpăta tot ce avea nevoie, inclusiv bani de drum, uneori. Călătorește numai cu trenuri internaționale de viteză și nu-și ia niciodată bilet. A fost arestat de câteva ori dar l-au eliberat întotdeauna a doua zi.
Wow! Pe măsură ce tipul îmi povestește viața mi se pare că experiențele mele de până acum sunt joace infantile. Se poate trăi, deci, călătorind mult mai extrem. Își termină de fumat țigara și dă să plece. Îl mai rețin totuși cu câteva întrebări. Vreau să știu unde se poate mânca gratis în Amsterdam. Începuse deja să mi se facă foame. Tipul îmi face o cruce pe hartă, în dreptul unei străzi, Willemstraat. E foarte aproape de gară dar, din păcate, totul este închis la ora asta. Obținusem o mare victorie: a doua zi aveam să mănânc, fără bani.
De îndată ce l-am secat de informații, estonianul meu s-a ridicat mulțumit îndreptându-se spre ale lui. Iată-mă din nou singur, fără de vreo țintă. Încep să mi se înfiripe în minte regrete privind Germania. De ce plecasem oare din Kotthausen? Nu îmi era cumva mult mai bine acolo, față de acum, homeless? Aș putea oricând să mă întorc dar cred că asta ar fi doar o fugă, o întoarcere în timp, nicidecum o evoluție! Cel mai probabil, am nevoie să mi se întâmple toate cele de acum, chiar și viața pe stradă. Bun, dar ce să fac totuși? La doamna Șerbescu nu mă pot întoarce, mai ales că peste o săptămână ea va pleca la București și, încă de pe acum, este prinsă (ca orice persoană în vârstă) de emoția pregătirilor. Aș putea apela totuși la bunăvoința ei, dar numai într-un caz de extremă urgență. Nu consider că este încă momentul. Am un cort pe care îl pot deschide oricând, oriunde. Îmi vine brusc în minte ideea de a mă întoarce la Zeeburg, camping-ul în care stătusem înaintea zilelor de miere și răsfăț din casa Șerbescu.
Toți banii mei sunt acum 5 euro, suficienți pentru un dus cu tramvaiul și încă un bilet spre centru, a doua zi. Pentru cazare nu mai aveam însă niciun ban. Reușisem să cheltuiesc într-o zi aproape toți cei 20 de euro primiți cadou: pachetul de țigări, cafeaua, un ceai și un telefon către o studentă româncă, prietena unui bucătar de la Sanyi. Tipa, nu numai că mi-a refuzat rugămintea de a-mi găzdui rucsacul peste noapte, dar aproape că era să-mi închidă telefonul în nas. Mi-am adus aminte că recepția din camping se închide seara, pe la 9.00, deschizându-se abia dimineața. Dacă aș reuși să mă strecor neobservat, mi-aș putea monta acolo cortul pentru o noapte. Cel puțin aș avea acces la WC, pentru că dușul costă 50 de cenți și nu-mi permit să-i arunc pe apă. În plus, dacă aș dormi în camping, nu aș risca să fiu hărțuit de poliție, în parc, sau de vreun drogat. În cele din urmă accept împăcat ideea și o iau drept hotărâre finală, aceea de a mă îndrepta la lăsatul serii către camping.
O zi de așteptare în Central Station are să se încheie cu bine pentru mine. Luasem, în sfârșit, prima mea decizie importantă, călăuzit fiind de instinctul de supraviețuire. Întreaga zi privisem trenurile cum veneau sau plecau încărcate cu oameni grăbiți spre a-și atinge ținta. Aveam impresia că numai unul, al meu, întârzia la nesfârșit. În momentul în care am putut rosti cu fermitate, în limbajul rațiunii spirituale, decizia mea, abia atunci am avut senzația că sosește și el la peron. Vreau să rămân în Amsterdam pentru o vreme, asumându-mi chiar și ipoteza că voi fi homeless! Mulțumesc pentru asta întregului univers care și-a pus în mișcare forța, special pentru mine, conspirând pozitiv în favoarea viselor mele. Tot ce am de făcut este să mă îndrept spre tramvaiul 26, în direcția Zeeburg. Ajuns în stație, vagonul mă aștepta deja cu ușile deschise.

Călătorie indiscretă: 21. Raze versus felinare roșii

După cum îți spuneam de dimineață, arabul, marocanul pe care l-am întâlnit la ieșirea din Utrecht, mi-a dat țeapă. După câteva zile de gândire, Duminica, i-am dat în sfârșit un telefon. Locuiam încă la doamna Șerbescu dar începând de Luni trebuia să mă mut. Abuzasem și așa cam mult de ospitalitatea ei, așa că am luat tramvaiul spre centru și l-am sunat de la un telefon public. Marocanul s-a arătat foarte disponibil să mă ajute dar, din păcate, mi-a zis că e plecat din Amsterdam și că revine abia a doua zi. A rămas deci să-l sun Luni, când se întoarce, pe la prânz. Liniștit de răspuns am căutat să profit de o Duminică cu vreme superbă drept pentru care am plecat cu mine însumi la o plimbare în Vondelpark. Mi-am aprins bineînțeles un joint și m-am pierdut printre nuanțele de verde. Toamna este incredibil de frumos colorată! Am privit oameni și biciclete și am descoperit cum seamănă, teribil de mult, unii cu alții. Așa cum câinii prind din comportamentul stăpânilor sau cum mașinile exprimă gradul de educație și civilitate al posesorilor, tot astfel și biclele. În toată mini-călătoria mea am fost ghidat de Soare, știi? Fiind deja după-amiază acum, Duminica, l-am prins mai mereu zâmbindu-mi cu căldură dinspre apus căci Vondelpark și, de fapt, întreg cartierul prin care m-am plimbat se află în partea de vest a orașului. A fost de parcă închisesem ochii iar de undeva, de departe, ar fi venit lumina care îmi călăuzea pașii. Am observat că de multe ori fac asta: aștept ca raza să mă îndrepte acolo unde trebuie să ajung. E cea mai bună cale de a mă "pierde" într-un loc pentru ca să las apoi să vină de la sine ceea ce caut. Din acest motiv am început să consult din ce în ce mai puțin harta. Am ajuns acasă la doamna Șerbescu abia seara, plin de încredere că am făcut ceea ce trebuie. Aveam desigur multe îndoieli asupra arabului dar m-am bucurat enorm că am hotărât să rămân o vreme în Amsterdam, chiar dacă eram foarte conștient că îmi va fi greu. "De mâine, de Luni, când vom fi mai drepți, mai buni" a fost mereu în minte motto-ul meu pentru următoarea primă zi din ceea ce avea să însemne o nouă etapă.
Așadar e deja Luni și aștept ora 12.00 în fața unei cafele, în lounge-ul învecinat cu fostul nostru hotel de pe Beursstraat. Rucsacul este și el cu mine, înghesuit într-un colț. Laptop-ul e deschis și conectat la internet. Eu sunt plin de emoții, gândindu-mă la ce voi face dacă marocanul nu-mi va mai răspunde. Am 20 de euro în buzunar, un cadou binevenit din partea doamnei Șerbescu care s-a simțit, cred, bine în compania mea. Formez numărul și primul semn al premoniției mele se și întâmplă. Nu răspunde. Îmi zic că poate este un accident și mai insist. Nimic! Las să se scurgă ceva timp și încerc să sun din nou. În continuare nu aud pe nimeni, la celălalt capăt al firului. Îmi iau rucsacul în spinare și plec din cafenea, căci stătusem deja cam multă vreme cu o ceașcă goală în față, folosindu-le însă din plin internetul. În paranteză fie spus am ajuns la concluzia că olandezii urăsc turiștii iar singurul lucru la care visează sunt doar banii din buzunarele lor. La fel de mult, urăsc pe orice altă nație care este diferită de a lor cu excepția, desigur, a englezilor.
Habar nu am încotro să mă îndrept, cu atât mai mult cu cât plouă încet dar foarte sigur. Vremea va continua astfel întreaga zi. Primii pași îi fac în Red Light District. Mai fusesem acolo de câteva ori, numai pe lumină. Ultima dată am fost chiar Duminica, înainte de plimbarea prin Vondelpark. Nu știu de ce dar curvele din vitrine, văzându-mă acum încărcat cu rucsacul, încetaseră a mai părea la fel de prietenoase și zâmbitoare, așa cum fuseseră cu doar o zi în urmă. E de fapt foarte simplu: aveam înfățișarea unui veritabil backpacker și, se știe, ăștia nu au niciodată bani. Chiar așa! De ce s-ar fi obosit să-mi zâmbească când, e clar, lor le surâde nu omul ci doar portofelul lui?!
Mă opresc în Coffeeshop 36 și îmi prepar un joint dedicat regăsirii de sine și obținerii unei soluții fără panică. Îl fumez și mă reîntorc în Red District. Am în minte o întrebare ce mă obsedează: de unde ar putea începe un tip ca mine, rămas complet fără bani, un nou start în Amsterdam? Apuc să merg pe marginea trotuarului, pe bordură, ca și cum acea potecă îngustă ar fi fost calea ce mi se întindea înainte. Mă opresc însă la un moment dat, orbit fiind de niște luminițe roșii. Nu, nu e un bordel. E chiar mama bordelurilor din Amsterdam. Este un teatru porno. Îl ochesc pe portar: un tip pe la vreo 50 de ani cu o alură mixtă de gorilă cu pește, fără de vreo rasă umană clară. Mă apropii de ghișeul de care stătea sprijinit și îi pun întrebarea, în engleză: "Excuse me sir, could I ask you something which is very personal? From where should a guy like me, with absolutely no money, make his start in this city?". Pauză! Din fericire pentru arătare îi sună telefonul. După ce termină de vorbit mă roagă să-i reformulez întrebarea. Mă conformez iar atunci începe să strige pe cineva din spate. Îmi spune să aștept puțin. Apoi îmi răsare înaintea ochilor un tip cu o aparentă față umană, un olandez. Îl salut, ne străngem mâinile, îi fixez privirea și îi adresez întrebarea: aceeași. Când îi voi fi auzit răspunsul răspicat, abia atunci aveam să înțeleg totul. Tipul venise pregătit cu două cafele și cu niște țigări. Cu toate astea nu mi-a oferit nimic de băut sau fumat. M-a studiat însă îndelung, înainte de a se apropia. Abia apoi m-a salutat. Avea probabil răspunsul deja pregătit pe buze: Nu! Nu puteam face parte din lumea lui, în niciun caz. Nu aveam nici figura și nici atitudinea unui mercenar în lumea cărnii și a drogurilor. Nu aveam ce căuta acolo. Răspunsul lui a sunat sec: "Sorry man, I don't have any clue!".
Mulțumit și mulțumindu-i pentru sinceritate dau să ies cât mai repede din cartierul acela cu felinare roșii care pare că-mi pute de oriunde dar, mai ales, dinspre apa canalului. Ajung în Central Sation. Mai încerc câteva telefoane către marocan dar sunt deja conștient că nu-mi va mai răspunde vreodată. Deși n-am nicio idee de unde s-o apuc sunt totuși fericit: primisem un răspuns pe care îl așteptam de mult timp. Știu acum cu siguranță încotro nu o voi apuca.

Cam cum aș rezolva eu îndumnezeirea...

De fiecare dată când venea ziua mea, an de an, îmi aminteam conștient că sunt mai mult un corp decât pur spirit. Asta mă cam făcea să mă simt inferior, mie însumi. Mă simțeam o materie care înaintează încet către moarte și care nu poate să-și găsească fericirea în aniversarea unei nașteri. Credeam că numai spiritul este capabil de infinită renaștere, fără ca el să fi murit vreodată.
Azi am realizat conștient că sunt la țară. Ce frumoasă zi! M-am plimbat prin ploaie numai pentru a sta o clipă, eu și cu natura. Am mers câteva sute de metri pe un drumeag, cel care duce la pășunea de vară a vacilor. A fost pentru prima dată când noroiul nu mi s-a mai părut murdărie. Am fumat înainte de asta un joint, desigur. Este penultimul din provizia de la Amsterdam. Azi n-am lucrat, așa că mi-am permis să mi-l fac un cadou încă de dimineață.
Pășind prin vremea haină am realizat un lucru esențial: atunci când o percepi drept dușman, ți se va părea că te afli etern într-o luptă, purtată pe un teren minat, cu un inamic quasi-vizibil, care de fiecare dată reușește să învingă. Aceeași treabă e și cu diavolul. Când ești prietenul vremii, oricât de câinoasă ar fi ea, conflictul încetează. Redevii armonie, cu tine, cu spiritul și îți poți cizela trupul să nu mai sufere. Animalele simt ca-ntrun suflet comun, ființa noastră are ceva în plus. Pe acela, înțelegându-l, te poți împăca cu burnița continuă de afară și chiar cu polul nord.
E ca și cum aș recunoaște că diavolul există și că, mai mult, el mi-e prieten. Fiindcă diavolul abia așteaptă să fie iertat și să simtă, să sufere, să iubească nu doar în colectivitate, ci individual.
Plimbându-mă, mi-a venit un gând: răzbunându-ne, căutăm să ne iertăm.

În loc de LSD

Visez. Soare! Mă întind la drum în cabina unei dube plină ochi cu “ceaoane” și lucruri trebuincioase cât pentru o întreagă bucătărie de campanie. E Miercuri. N-am mai simțit nisip sub tălpi de câțiva ani. Mă las în voia senzațiilor și le anticipez deja plăcuta gâdilare, fericirea de a visa cu ochii deschiși către marea de valuri și culoare.
Aparent, merg să lucrez, să mă ocup de barul lui Sanyi din Vama Veche. El gătește gulyas unguresc. Eu vreau să mă îmbăt cu strălucire. Satul e încă pustiu de frumos. Încă n-a sosit puhoiul de lume să-l invadeze. O cameră din chirpici cu ciment pe jos, Dixi, Pixi (câinii gazdei), o pătură, un duș încălzit cu Soare… Se pare că asta e tot ce îmi doresc să fi găsit. Stau deja pe plajă și miros săratul din noapte al mării. Aprind pe cer o Lună cât o farfurie, plină ochi cu lumină, gata să dea foc apei și lacrimilor din trecut. Sunt liber să îl trăiesc aici pe “acum”. Vor urma câteva zile de muncă și nopți nedormite, știu… Dar, cum singura mea simțire este visul, sunt sigur că a căra mese și bănci din lemn, “ceaoane” și butoaie de bere sau a sta în bar mai bine de jumătate de zi, vor fi ca și cum toate greutățile ar începe dintr-o dată să zboare precum fulgii. N-am bani dar în locul salariului cer să mi se asigure transportul, masa, cazarea și protocolul. Sunt exact lucrurile pentru care, altădată, aș fi risipit o avere.
E deja lume multă în Vamă. Sunt cu zecile de mii. Pe unde trec ei culcă tot la pământ, ca elefanții de circ înfuriați de maimuțăreala spectatorilor. Furia înseamnă teamă și ea naște ură. N-am de ce să-i urăsc. Au venit aici să-și afle temerile bine ascunse sub perna de acasă iar acum se manifestă prin răbufniri spontane. Cei mai mulți sunt încă niște copii, maimuțici pe cale de a deveni, unii dintre ei, oameni. Stau în grupuri pe plajă, merg în împreună peste tot. Nu au încă curajul să fie ei înșiși, copiază tot ce văd. Sunt în căutarea individualității dar deocamdată au numai conștiința îmbulzelii. Îi văd pentru că umblu noaptea, singur, din crâșmă-n crâșmă, ținând în mână o bere care să mă ghideze drept, prin grămada de suflete. Îmi place să-i privesc. Am de multe ori impresia că le ghicesc căutările, rătăcirile, dorințele.
Am învățat să găsesc hrana sufletului fără să trebuiască s-o mai caut înadins. Vine singură, de la sine, ceea ce altădată s-ar fi numit dorință. Se poate intitula minune, acea dorință sufletească care se întâmplă natural, fără ca să mai trebuiască a fi formulată de gândire. Înainte așteptam în zadar minuni, încercând să materializez visele prin cuvinte. Erau prozaice rugăciuni care obișnuiau, cel mai adesea, să ceară câte ceva Absolutului. Acum închid ochii lăsând sentimentul să vină, să curgă, să mă lase dus în voia celestă a minunii, sub senzația sincronicității cu miracolele Universului…
Nu știu cum o cheamă și nici nu vreau să știu. Nici ea nu mă întreabă nimic și sunt fericit de jocul nostru tacit de a rămâne doi străini, unul pentru celălalt. Dansăm pe Norah Jones și o rog, amețit de muzică și fericire, să-mi preia ușor pașii. Mă conduce către plajă. Ne așezăm chiar lângă întunericul apei. Săruturi, ca și cum fiecare ne-am gâdila cu marea. Sunt focuri în jur, dar nu ne deranjează. Văzute de undeva, de foarte de sus, ar putea părea ca niște lumânărele presărate pe o întindere de nisip, la malul unui ape sărate ce aduce valuri de iubire. Acolo, niște gândăcei dând din mâini și din picioare, cu formă umană, își fac de cap încălzindu-și amorțeala iarnii trecute. Răsare Soarele și adormim strângându-ne în brațe.“Somn ușor, Copiluțule!”. Așa-ți spuneam și ție, fosta mea iubită de demult, pe când aveai vreo douăzeci de ani și ni se mai întâmpla să adormim îndrăgostiți chiar și pe plajă; mai știi?
E deja Luni și nici nu știu cum a zburat timpul. Aproape că n-am dormit dar realizez că n-am simțit nevoia. A mai rămas foarte puțină lume, iar cei care sunt se vede că s-au îndrăgostit de mare. Stau pe nisip, răsfirați, și privesc în larg. E seară și mă grăbesc spre plajă să prind apusul. Mă cocoț undeva, sus, la o terasă rămasă pustie, de unde să pot vedea întreaga fotografie. Iubesc momentul ăsta al zilei, când lumina se unește cu întunericul. E timpul când sunt cel mai clar și proaspăt, nou născut, parcă, din apa vie a mării. Plâng. Mă uit înspre punctul acela în care marea se unește cu cerul, iar cele două nuanțe de albastru sunt întretăiate de o linie de foc. E o predare de ștafetă a luminii peste Pământul cu apă și oameni. Simt curgându-mi pe obraji valuri, și cu toate astea nu închid ochii; privesc cât mai departe. E ca atunci când mă opream din înotat pentru o bălăceală bună în care tumbele erau momentul de intensă satisfacție copilărească. Țineam vederea larg deschisă în apa călduț de sărată, același univers salin cu cel al ochilor tăi și al ființelor noastre.
“Plângi? De ce ești trist?” aud venind din spate o voce cunoscută. Iar eu, în timpul ăsta, plângeam amintindu-mi o poveste închipuită mai demult. …Când regele moare, primul străin sosit în cetate va fi încoronat și o va lua de soție pe fata fostului monarh. Dacă va refuza, va fi aruncat spre moarte de la înălțimea celui mai înalt turn al palatului. Iar dacă străinul se nimerește a fi femeie, atunci supușii vor afla că adevărul trăiește în înțelepciunea poveștilor de iubire, precum într-o mie și una de nopți plus una de visare pură…
M-aș da cu parapanta. Aș înălța un zmeu. Zău că aș zbura!

Călătorie indiscretă: 20. Prinț dar cerșetor

În dimineața în care mi-am luat la revedere de la Naim, urmând să mă îndrept către camping, mi-a zis că îl pot suna oricând mă aflu la ananghie și că, în orice caz, așteaptă un telefon din partea mea, atunci când voi vrea să ne vedem la o cafea. În loc să-i telefonez, am preferat să mă plimb o vreme prin oraș, sărac dar visând către orizonturi senine. Am încercat să-mi pun ordine în gânduri și suflet. Pluteam deasupra Amsterdam-ului ca și cum aș fi fost o pasăre călătoare ce se întreabă care ar fi cel mai bun loc pentru a-și construi cuibul. Întrebarea care nu-mi dădea încă pace era dacă să mă merg mai departe, către alte ferme din Olanda, sau să rămân o perioadă în oraș.
După câteva nopți pentru care am plătit locul de campare, singurii mei bani rămași erau cinci euro, lucru care într-un fel mă zorea să-mi acord un răspuns. Am preferat ca această zi, a treia în Amsterdam, s-o petrec până la apus în camping. În jurul prânzului mi-am strâns cortul și am lăsat rucsacul la recepție. Mă gândeam ce să fac: să-i dau telefon lui Naim sau să apelez la bunăvoința și ospitalitatea doameni Șerbescu, prietena lui Irinel? Îmi propun ca deadline pentru răspuns intervalul 5.00 – 7.00 al amiezii. Până atunci am destul timp să fumez niște jointuri (și ce dacă nu mai am tutun!), poate chiar să scriu câte ceva, căci descopăr cum retrospectiva mă ajută enorm în înțelegerea clară a timpilor parcurși.
Mă așez pe scaunul de lângă masa de ping pong, cel care e postat dedesubtul unicei prize exterioare din întreg camping-ul, pentru a-mi conecta laptop-ul la curent. Cuvintele încep să curgă pe tastatură. Îți scriu ca și cum mi-aș dicta mie însumi, pentru încă o dată, emoțiile trăite recent. În fața mea, în timp ce leg literele de ecranul alb al calculatorului, se desfășoară un schimb de mingi între o fată blondă și prietenul ei. Joacă ping pong. Din când în când, cei doi mai fac câte o pauză pentru a trage un fum de iarbă. Le zâmbesc iar ei îmi întorc cu plăcere bunăvoința. Fata se îndreaptă spre mine și îmi cere un foc. I-l ofer și o întreb de niște tutun. Îi explic că îmi trebuie pentru ca să construiesc un joint. Pare-mi-se, îi mai cerusem o țigare și cu o seară înainte, folosind același (pre)text, dar nu mai îmi aduc bine aminte. E drăguță. Are niște trăsături delicate. Mă întreb cum de nu o observasem mai bine. Sau poate că, tocmai, acum abia o apreciez pentru prima oară?! Ne zâmbim reciproc din priviri. Rulez iarba și încep să le studiez jocul. Sunt tare scumpi. Nu scorul îi interesează. Cu toate astea fata vrea să învingă, probabil, din pur orgoliu feminin. El, bun jucător, știe asta și își permite să rateze unele serve, aparent înfrânt. Fata radiază la orice minge câștigată. Plec, mă întorc, mă plimb și îmi umblu timpul precum un leu în cușcă. Mă roade faptul că trebuie să fac o alegere așa de rapidă. E vremea, din nou, pentru un alt joint. Revin la masa de biliard și îi găsesc pe cei doi privindu-mă cu stăruință. Îi cer fetei încă o țigare. Ea mă întreabă în glumă de ce o rog tocmai pe ea, când sunt atâția oameni care fumează în jur. Nu știu, poate că Marlboro-ul ei roșu e cel mai bun tutun pentru empatia unor astfel de momente. Rulez din nou și îi invit de data asta și pe ei să mă acompanieze. Refuză, dar din politețe. Fata, cred, așteaptă o invitație ceva mai personală și, de fapt, un răspuns rămas restant din partea mea. I-l ofer: îi spun că dacă va trage câteva fumuri din jointul construit cu tutunul ei, va câștiga partida. Am convins-o. Fumează și pasează mai departe în timp ce savurează cu limba aroma ierbii. Încă două sau trei schimburi de mingi și e câștigătoarea partidei de ping pong. L-a învins pe bune pe prietenul său. Gata, de-acum și-a intrat în mână! Poate bate pe oricine, inclusiv pe spaniolul care o provoacă la o nouă partidă. Ea îi primește mânușa și începe să cam facă mișto, cu paleta, de bietul brunet. Spaniolul bodogănește învins, în limba sa maternă iar ea își jubilează victoria în engleză, așa încât să o pot auzi și înțelege. Am uitat să-ți zic că era din Austria. Mi-a destăinuit-o cât timp prietenul ei era la baie, putând schimba liniștiți două vorbe. O felicit pentru atitudine. Ea îmi mulțumește într-un fel special, dăruindu-mi discret, mingea cu care își câștigase ultimele meciuri. Mi-a lăsat-o, înainte să plece, alături de geanta de laptop.
Bun… Deci “it’s time to have some balls now”, îmi zic. Încep din nou să mă gândesc la răspunsul pe care trebuie să mi-l dau cât de curând. Mai trec câteva ore și lângă mine se așează un alt cuplu. Se repetă situația de dinainte: fata îmi zâmbește iar eu îmi readresez rugămintea unei țigări. Ea mă invită cu curaj să iau loc la masa lor. Accept, scot punga de iarbă, iau țigara din pachet și rulez un mare joint, cât pentru trei. Aprind și începem vorba. Sunt din Slovenia, studenți, amândoi. Le povestesc câte ceva din călătoria mea și îi surprind cum rămân dintr-o dată cu gura căscată. Nu se așteaptă ca un tip blond, cu alură de englez sau german, care vine dintr-o țară săracă și cu oameni bruneți, să călătorească atât de “free styling” prin lume (clișeul imaginii României drept patria țiganilor funcționează prea bine în mintea europenilor). Drept să-ți spun nici eu nu mă așteptam acum ceva vreme să fac asta dar tot continuu să mă uimesc în ceea ce mă privește. Terminăm de fumat și ei pleacă spre oraș. Eu rămân să-mi termin gândul. Soarele e deja spre apus. Trebuie să dau telefonul! Ah, dar mai am doar patru euro căci mai devreme mi-am luat o cutie de suc de mere care să-mi țină de sete și foame. Trebuie să-mi ajungă!
Formez numărul aproape instinctiv. O sun pe prietena lui Irinel, doamna Șerbescu. Din păcate formez greșit iar telefonul îmi înghite monedele. Deja am pierdut banii pentru biletul de tramvai spre centru. Pun ultimele fise și formez din nou, de data asta corect. Sună! Ce surpriză plăcută, e chiar doamna Șerbescu! Îmi dă adresa. Locuiește undeva, într-o suburbie din Amsterdam. Aș vrea să zbor instantaneu spre ea. Dar stai un pic… Cum să plec când nu mai am niciun ban în buzunar?! N-ar fi oare cu putință ca recepționera să facă un pustiu de bine și să-mi dea cadou un bilet de tramvai? Nu! Bun, îmi iau ruscacul în spate și pe-aici mi-e drumul. Mă întreb cât poate fi de lung, însă, mergând pe jos. Aveam să aflu că făcusem cam zece kilometri până la Central Station. Am ocolit o grămadă, dar iată-mă-s viu, în gară. Greutatea rucsacului îmi ucisese mușchii spinării dar noroc cu iarba care a fost cel mai bun susținător al moralului meu. Stau acum să mă întreb cum pot face rost de trei euro, pentru călătoria cu metroul și pentru telefonul de confirmare către doamna Șerbescu, atunci când voi ajunge în stația din care mă poate ridica… Să cerșesc niște mărunți?!
Văd un turist derutat, plimbându-se cu un rucsac în spate. Îmi aduc aminte de Salburg și de amicul meu, francezul. Intru în vorbă cu omul și descopăr fericit că e american. Dacă ar fi fost olandez, cel mai probabil, nu mi-ar fi dat nici măcar un cent. Îl rog să mă ajute cu o fisă de doi euro. Tipul se scotocește prin buzunare și de-odată îi surprind sclipirea monedei. Are o rezervă, încă, până să îmi dea banii și mă întreabă de unde poate lua nu știu ce autobuz. Îi spun că sunt la fel de derutat ca și el iar această propoziție este cea cu care îi câștig compasiunea. Îmi întinde moneda. Trebuie să mai fac rost de încă un euro și sunt salvat! Încerc să localizez o altă posibilă sursă de generozitate. Mă îndrept către un asiatic. Greșit! Văd între timp un grup de țigani români cum stau la pândă în jurul gurii de metrou. E exclus să intru în vorbă cu ei. Îmi sare în ochi un tip care pare să fie chiar olandez. E genul de artist în devenire. Mă apropii de el cu încredere. Mă privește zâmbind. Sunt salvat!
Am uitat să-ți zic că în Amsterdam e aproape imposibil să faci blatul în mijloacele de transport în comun din cauza barelor de acces imposibil de păcălit și a filtrelor de controlori vigilenți. Așadar ești forțat să te comporți legal. Iar dacă e vorba de legalitate, atunci cu siguranță ăsta e orașul tuturor lucrurilor controlate de lege, căci aici drogurile și prostituția sunt la vederea oricui.

Călătorie indiscretă: 19. Zbor printre amintiri: Beurs van Berlage

O zi superbă. Soare! M-am cazat sau, mai bine zis, mi-am desfăcut cortul în campingul Zeeburg. E un pic cam departe, la vreo șase kilometri de Central Station care pot fi măsurați în patru stații plictisitoare de tramvai. E bine să știu că am unde dormi și face un duș. Din păcate totul e foarte scump în Amsterdam, inclusiv locul de campare (8,5 euro) și biletul de tramvai (2,6 euro). Mă întreb distrat, oare cât timp îmi vor ajunge cei patruzeci de euro din buzunar…
Mă plimb pe jos. N-am bani să închiriez o bicicletă. Revăd acum locuri familiare nouă și aproape că îmi vine să plâng. Cât de copii puteam fi atunci amândoi, acum cinci ani! Și câte clipe de iubire naivă am trăit împreună! De îndată ce m-am văzut fără rucsac în spate, primii mei pași în Amsterdam au fost întru reconstituirea vechilor noastre trasee parcurse cu bicicleta. Prima rută: Damrak și Beurs van Berlage. Apoi direct pe Beursstraat, să revăd hotelul în care (mai știi) ne pierdeam răsuflarea urcând cele cinci etaje, seară de seară, după ce fumasem în Coffeeshop 36.
Intru în hol și nu mă pot abține să nu te sun. Mi-am amintit de clipele noastre de dragoste din camera aceea mică și de arabii cărora, deși ne momeau în fiecare dimineață cu așternuturi noi, nu le-am deschis niciodată în cele două săptămâni. Arunc o privire și către încăperea din spate, acolo unde ne biclele să doarmă. Vizitez apoi coffeeshop-ul de lângă secția de poliție, Babylon. Nimic schimbat, nici măcar arabul care își rula liniștit jointul sprijinit de ușă. Am cutreierat întreaga zi, ca-ntr-un vis. Am zburat parcă peste canale, în Dam Square, pe Rokin, pe podul mobil de pe Amstel, în Oosterpark (crezându-mă în Vondelpark), la moara cea mare din est, în Leidseplein, la Nemo, la Muzeul maritim și în Red Light District. În doar trei zile am reușit să refac pe jos traseul vacanței noastre de atunci. Sunt clipe de pace, cele pe care le-am petrecut acum, și de regăsire sufletească. M-am simțit că și când nici nu eram pasager solitar într-un oraș plin de grupuri cu turiști veseli. Este ca și cum sunt în continuare cu tine, ținându-te de mână și hoinărind împreună pe străduțe. Parcă îmi zâmbești și, din când în când, valurile de iarbă plutind peste stradă te binedispun. Râdem la măcănitul rățuștei care, uite-o cum nu vrea să se dea din în fața unei bărci ponosite. Fiecare fum îl sorb ca pentru amândoi, acum, când mă așez pe o bancuță să rulez un joint. E sufletul tău cald lângă mine, în acest oraș rece. Am retrăit cu drag clipele noastre trecute de iubire. Îmi dai curaj, scumpa mea prietenă! Și sunt, crede-mă, într-un moment în care am mare nevoie să rămân vertical.

Călătorie indiscretă: 18. O noapte pe Prinsengracht

Inițial nu l-am văzut, doar i-am remarcat mașina atunci când a trecut pe lângă mine. Fiind o caravană mi-am zis că trebuie să aibe măcar un loc liber. Am auzit apoi cum parcă mă strigă cineva din spate. Îmi iau rucsacul și înaintez spre el. Omul îmi face semne să nu mă grăbesc. Abia după ce îl fixez mai bine înțeleg cine este: calea mea spre Amsterdam.
Înainte să-mi urc bagajul în spatele dubiței mi-a zis să am grijă dar să nu am teamă, fiindcă e însoțit de doi câini. Exact atunci au început lătrăturile iar eu, instinctiv, analiza amprentelor de tonalitate canină. Unul, sigur trebuia să aibe o talie medie. Poate fi o femelă. Celălalt fără dubii că e dulău. Am ghicit pe aproape, dar asta am aflat-o mai târziu, abia atunci când aveam să-i cunosc pe cei doi căței, îndeaproape.
O dată ce-am intrat în mașină lătrăturile s-au mai potolit. Tipul mă invită la un mare joint, aș putea zice chiar uriaș. Tragem amândoi câteva fumuri zdravene și pornim la drum. Numai 50 de kilometri mă despart acum de Amsterdam. O distanță infimă pentru care a trebuit să aștept ore, săptămâni, chiar ani.
Binefăcătorul meu se numește Naim. E marocan. Ne-am împrietenit imediat după introducerea făcută de fumul din joint. Omul, la 35 de ani, a reușit să atingă destul de repede uriașul record la aruncarea greutăților vieții. Îmi spune că acum are propriul său apartament, un loft într-o mansardă pe Prinsengracht. Invitația de a dormi în noaptea asta la el a venit absolut natural, după doar câteva vorbe legate de schimbarea mentalităților oamenilor în general. Aduc vorba, desigur, despre împărțirea societății în subclase, mă rog, în caste. Fiind arab știam că nu i-a fost ușor să reușească material într-o societate precum cea olandeză, foarte închisă atunci când este vorba împărțirea averii cu niște emigranți. Încep însă a-i povesti pe scurt experiența de la țară, din Kotthausen. Omul nu râde, dar îi pot sesiza o ușoară ironie în întrebările legate de personalitățile oamenilor care trăiesc în astfel de comunități. Abia atunci când voi face primul pas în loftul de pe Prinsengracht voi ajunge să înțeleg nuanța zâmbetului său abia schițat în colțul gurii și fondul problemei.
Am urcat pe scări de mi-a venit rău, dar a meritat. Loftul e împărțit pe trei nivele, toate mansardate: la primul vezi bucătăria, baia și un living generos, compartimentat pe sfert în dressing. La al doilea este o cameră stil vagon. Aici dai practic peste senzația de mansardă căci are toate caracteristile (șarpanta, dimensiunile, lumina naturală, finisajele). Tot de la al doilea nivel pornește o terasă al cărei acoperiș de sticlă este rabatant și o scăriță de lemn pe care poți să urci într-o încăpere ce seamănă cu un cuib de porumbei. Pe o fereastră rotundă am de-a face pentru prima dată cu vederea panoramică a Amsterdamului în plină noapte. Seamănă teribil de mult cu ceea ce am jinduit să văd pe viu, privind atâția ani paginile albumelor de design și arhitectură.
Eu am dormit în camera de jos pe o canapea, de fapt o sofa pufos de comodă. Oricum, totul era moale la acea oră căci joint-urile și discuțiile nu întârziaseră să curgă de la sine. Iar, când tocmai ce era să mi se facă foame a venit pe neașteptate pe masă un donner însoțit de cel mai bun sos de chilli. Într-o așa atmosferă fină am adormit și m-am trezit a doua zi dimineața cu Soarele lucind peste oraș.
E pentru prima dată, după mult timp, când îmi face plăcere să mă admir dezbrăcat în oglindă. Aveam să fac în sfârșit duș într-o sală de baie și nu într-o încăpere improvizată, cu dușuri la comun. Aveam să mă simt bine în pielea mea, așa cum nu o mai făcusem de ceva vreme. Deși totul îmi pare acum că face parte dintr-un vis. Câinii erau și ei foarte ascultători, chiar docili (am uitat să-ți zic că e vorba de o femelă Rottweiler și de o altă cățea, tânără, care suplinește lipsa unui pedegree printr-o inteligență uimitoare. Fumăm niște iarbă și Naim îmi spune că știe de existența unui camping în apropiere de Central Station, în Zeeburg. Caut pe internet. Mi se pare la început că e cam departe de centru însă marocanul mă asigură că se poate merge pe jos până acolo. Sunt doar câțiva kilometri. Avea dreptate. Atunci când a fost să caut și alte locuri de campare, Zeeburg mi s-a părut a fi cea mai apropiată variantă. Toate celelalte se aflau mult prea departe.
Îmi iau la revedere de la marocan, mulțumindu-i pentru ospitalitate plus informațiile de rigoare. Îmi spune că îl pot suna oricând și îmi scrie pe o bucată de hârtie adresa lui de mail și două numere de mobil. Îl pot câuta oricând, îmi zice, dacă am nevoie de ceva. Cel mai indicat ar fi însă să-l apelez în a treia mea zi de Amsterdam. Și asta ar fi chiar azi.

Călătorie indiscretă: 17. Reflecții Texaco

După cum îți spuneam, am avut ceva de așteptat acolo, în benzinăria spre Amsterdam. Timpul, am decis să-l folosesc reflectând la diferitele gânduri care nu prea îmi dau pace. Unul dintre ele e legat de pierdutul ochelarilor. Dar ăsta-mi trece repede. Cel de-al doilea însă tocmai ce începe să-mi încolțească în minte. De ce plecasem din Kotthausen? Care fapt mă făcuse să-mi schimb atitudinea de la început? Căci toată plictiseala privind viața la țară a început să se manifeste imediat după noaptea din Wuppertal când, pur și simplu, mi s-a făcut dor din nou de oraș. A doua zi după petrecere, Duminică, am lenevit până târziu în rulota mea de circ. Am deschis ușile abia pe la 2.00 după-amiaza. Lucru pe care toți cei de acolo l-au privit ca fiind ceva contra naturii, mai ales că munciseră întreaga dimineață. Întâlnirea cu ei la masa de prânz, eu fiind abia trezit din somn, a fost un pic cam bizară. I-am găsit așezați regulamentar, precum un batalion într-o popotă din spatele frontului, înfruptându-se din ultimele resturi ale ciorbei.
Încă de ieri, înaintea ieșirii mele, îmi spuseseră că vor să mănânce prânzul cu toții, împreună. Ba chiar mai mult decât atât: am primit o altă invitație, pentru micul dejun. Hennriette, soția electricianului Jorg, avea să așeze masa a doua zi, la ora 9.00. Ne-am întâlnit privirile pe poteca dintre staulul oilor și atelierul de scule. Imediat a urmat și invitația ei deosebit de amabilă. Iată-mă deci, proaspăt trezit în mijlocul amiezii, violând unul dintre cele mai sfinte tabuuri ale politeții: să ignor de două ori, în aceeași zi, invitația de a mă pune la masă cu localnicii. I-am întâlnit în bucătărie, ei mâncând de zor iar eu în drum spre a mă spăla pe dinți. Mă poftesc să iau loc. Tom încearcă un ton ironic și forțat prietenesc spunându-mi că aș putea mânca ciorba precum micul dejun. E clar: mă judecă aspru.
Despre consumul de alcool nu aveam de ce să îmi fac probleme, căci băusem infim iar Johannes e ceea mai bună dovadă în viață. Alta părea să le fie problema și abia mult mai târziu am ajuns să o descopăr. Cu nemții nu e deloc ușor atunci când vrei să afli ceea ce simt și gândesc cu adevărat. Abia după câteva zile au început să mă întrebe, pe rând, dacă mă mai simt bine în compania lor și dacă îmi mai place să mă trezesc în zori. Cred că au perceput ziua mea de leneveală drept un răsfăț mult prea individualist.
Ce dacă e Duminică, ziua în care nici măcar ei n-ar trebui să muncească!? Atunci când trăiești într-o comunitate germană e musai să participi la toate treburile obștești, mai ales atunci când poate că îți arde cel mai puțin și tot ce vrei e să te scarpini la coaie, în pat, cu capul lângă o carte lăsată expres deschisă pe pernă. Toate lucrurile astea, genul de îndatoriri morale, apar din adins în momentele cele mai plăcute petrecute cu propria ființă, atunci când n-ai niciun fel chef de oameni și, de fapt, de nimic din ce are de-a face cu prezența umană. Ele vin doar să-i facă în râcă plăcerii paralizate temporal în starea de contemplație.
Întreaga poveste privind mica mea rebeliune în contra sistemului a fost dată uitării. Nimeni nu a mai pomenit vreun cuvânt, vreodată. Eu am devenit acela care a început însă să se schimbe, zi după zi. Mă trezeam, diminețile, din ce în ce mai târziu și simțeam că nu mai am deloc chef de muncă. Încercam să mă fofilez de fiecare dată de la treburile grele și să caut numai job-uri ușoare. Atunci am realizat pentru prima dată, conștient, că e o problemă. Am fost tentat la început să dau vina pe ceilalți, încercând să le găsesc tuturor nod în papură. Abia apoi am înțeles că ei sunt ceea ce sunt și că nici măcar nu încearcă să se dezmintă: niște orășeni dezabuzați deghizați în țărani, în sala de sport a unei culturi post New Age. Problema este în mine, de fapt. Eu am fost acela care a pășit de bunăvoie în Kotthausen, drept urmare e normal să le respect regulile (nu și pe cele aberante, desigur). Realizând asta, iată că a venit clipa, decizia spontană, să plec. În astfel de momente mă simt ca un animal îngrădit care abia așteaptă să muște din gratiile zidului făcând ca micuța fisură să pară o uriașă poartă spre libertate. Deocamdată mai pot disimula starea mea de nervozitate, deși mă simt aidoma unui leu în cușcă. Abia aștept să plec și număr fiecare zi ce are să treacă.
Le spusesem tuturor, cu mult înainte să ajung să mă plictisesc, că vreau să merg spre Amsterdam cândva, după sărbătoarea recoltei. Singurul lucru pe care îl mai am acum de facut este să-i informez oficial despre hotărârea de a pleca fix în prima zi de după festival.
18 septembrie, Hoffest. Vizitatorii din timpul zilei au plecat deja, de mult. Cei ai casei stau tolăniți lângă un foc, savurând o bere sau făcând un dans pe ringul improvizat într-unul din hambare. Sunt mulțumiți de încasări. Pe criza asta e ceva să vinzi un wurst la patru euro. Câțiva s-au cherchelit, maimuțărindu-și pașii pe ritmurile mixate de un dj de ocazie. Gata! Le-am spus că voi pleca a doua zi. Motivația este una sumară dar, măcar, sinceră. Radiez. M-am eliberat. Le-am putut comunica oficial decizia de a părăsi ferma. Pretextez că dacă mai zăbovesc nu voi mai găsi pe nimeni care să mă poată ajute cu cazarea în Olanda. Doamna Șerbescu, a cărei direcție o purtasem în agendă drept “Amsterdam - planul B”, trebuia să plece curând spre România, în mai puțin de zece zile.
Imediat ce am ieșit din Kotthausen în mașina lui Tom, abia atunci m-am simțit liniștit. Îmi asumasem decizia.
Iată-mă într-un nou univers. Abia am plecat din Utrecht, sunt pe autostradă, fumând un joint în rulota unui marocan. Țintesc Amsterdam.

Călătorie indiscretă: 16. Jalousie

Mă aflu în căutarea unui loc de dormit în Utrecht. Încercând să sun la ușa unui hotel nimeresc din greșeală o altă sonerie. Îmi răspunde un puștan. Tipul mă invită înăuntru, la computerul lui. Gata! Găsesc o adresă pe internet și mă îndrept val vârtej către ea. Cam scump hostelul! N-aveam însă niciun chef să bântui noaptea orașul cu greutatea rucsacului în spate. Cad deci la pace să plătesc 25 de euro pentru un pat într-un dormitor cu optsprezece suflete. E o învoială cu mine însumi, bineînțeles. Numai ce îmi las bagajul și mă și apuc să cutreier noaptea prin centru. E primul contact cu Olanda după mulți ani așa că totul îmi pare superb. Utrecht are numai două canale deci arată ca un Amsterdam în miniatură (o miniatură de privit sub lupă). Negăsind niciun coffeeshop deschis după miezul nopții, decid să beau niște bere. A durat ceva până să găsesc un loc cumsecade. În drum dădeam numai peste cafenele sau restaurante. Cele câteva baruri deschise erau fie “bombe” gen El Comandante fie mult prea scumpe. Câștigătorul a fost, în fine, un loc din apropierea hostelului meu.
Lume multă afară, fumând. Agitație mare înăuntru căci e mare promoție la bere: un euro jumătate pentru o halbă normală și șapte euro pentru o carafă de doi litri. Îți imaginezi că a urmat o beție în toată regula... Și eu care îmi propusesem să cheltui maximum zece euro! Încep să sorb pahar după pahar. Intru în horă cu lumea și, în special, cu un grup de cocalari olandezi. Sunt genul suporterilor de peluză, microbiști de provincie. Ei sunt cei care de fapt intră primii în vorbă cu mine. Eu, binedispus, doar ce le răspund. Cu cel mai mare și mai fălos dintre ei mă anturez la băutură.
Am pierdut bineînțeles competiția, la capitolul “suta de halbe pe oră”. Și nu e vorba, culmea, de echilibru, cel pe care l-am pierdut. Pe ăla mi-l regăsesc repede, după ce realizez ceea ce pierdusem de fapt. Ochelarii, nu îi puteam găsi niciunde. Să fi rămas la “Jalousie”, barul în care petrecusem toată noaptea? Sau să fi ajuns, într-un fel sau altul, în buzunarul vreunuia dintre cocalari? Cred, cel mai curând, că au rămas pe o masă, la after-hour-ul de dimineață, în barul arăbesc de peste drum. De atunci încolo abia dacă îmi mai amintesc, vag, câteva amănunte. Restul? Ceață!
Mă trezesc ajungând în cameră, în pat, întrebându-mă în ce groapă de gunoi am aruncat memoria nopții trecute. Black-out-ul nu cred să fi durat mai mult de-o oră dar, cu toate astea, nu reușesc în niciun fel să-i găsesc. Ambele baruri sunt închise acum, ziua, deschizându-se abia seara târziu. Întreb în stânga și dreapta, la recepția hostelului, dar nimeni nu știe nimic. Scandal nu făcusem, așa că n-aveam niciun motiv să-i fi dat jos de la ochi. Cel mai probabil, s-a întâmplat că am fost păcălit de unul dintre cocalari împreună cu care, parcă, am continuat să beau în barul arabilor. Parcă! Am de ales între a mai rămâne încă o noapte în Utrecht, pentru a elucida misterul și a pleca mai departe, pe lumină, spre Amsterdam. Îmi scot din bagaj cea de-a doua pereche de ochelari (ramele negre de acum cinci ani) și pornesc să vizitez pe zi Utrecht-ul. Mă opresc la primul coffeeshop și cumpăr iarbă de douăzeci de euro. Iată-mă deci posesorul legal a aproape trei grame de White Widow. Rulez un joint și, hop țop, încearcă omule să treci mai departe, senin, peste problema ochelarilor și a banilor cheltuiți. Carevasăzică… Plecasem din Kotthausen cu 150 de euro. 25 a costat patul la hostel, vreo 40 îi cheltuisem pe bere iar 20 pe iarbă. Deci, ar trebui să mai am măcar 60 de euro. Decid să plec la Amsterdam în aceeași după-amiază. Pe la 5.00 seara ies din hostel, după ce am tot căutat pe net un loc pentru autostop, pe autostradă. Am noroc cu un vatman, autostopist și el. M-a lăsat cu tramvaiul lui la o benzinărie fix lângă intrarea pe autostradă. Ajuns în stația de benzină, ținându-mi cartonul la vedere, încep parcă să simt câteva regrete pentru ceea ce lăsasem în urmă, în Germania. Acest micuț Texaco nu este nici pe sfertul parcărilor imense cu care mă obișnuisem pe autostradele nemțești.
E deja târziu. Partea cea bună e că benzinăria se învecinează cu un spațiu verde pe care mi-aș putea ușor monta cortul. Partea proastă e că, totuși, nimeni nu vrea să oprească. Așteptarea mea durează deja de vreo trei ore. Se întunecă și încep să mă îngrijorez. Încerc să ies la un moment dat din benzinărie și să mă poziționez în plină stradă, la semafor. Zeul liberei circulații mă protejează și de data asta, ținându-mi moralul ridicat. La nici jumătate de oră aud cum cineva mă fluieră de undeva, din depărtare. Oprise mașina mult mai încolo de locul în care mă aflam așa că nu apucasem să-l văd bine pe generosul care avea să mă ia cu el. Aveam să descopăr, cu bucurie, că voi călători din nou într-o rulotă. În mai puțin de o oră sunt deja în Amsterdam, surpriză, chiar pe Prinsengracht.

Călătorie indiscretă: 15. Trădare în sânul naturii

Duminică la amiază am plecat din Kotthausen. Hainele recent spălate sunt frumos împăturite în bagaj, un duș cât o zi de vară, o masă copioasă “în familie” împreună cu toți membrii comunității și câteva îmbrățisări, așa am petrecut ultimele ore la fermă. Pentru mine, despărțirea de ei e un moment de emoție intensă. Simțeam însă că nu mai pot să stau acolo. Mi-era dor de oraș, de drum, de noi experiențe. Aș fi putut rămâne în Kotthausen mult și bine, poate chiar întreaga iarnă, dar asta ar fi însemnat să rămân blocat ceea ce, știi prea bine, nu-mi e deloc pe plac. Așa că a venit vremea să-mi iau un "la revedere" pe model "auf wiedersehen": un salut prietenos, intim chiar, dacă e să pun la socoteală îmbrățișarea ce ține locul pupatului pe obraz. Aici, totul în materie de sentimente e complet diferit față de "batista" latină îmbibată în lacrimi. Tom e cel care se oferă să mă lase cu mașina la o benzinărie, pe autostradă, de unde să-mi pot începe autostopul.
Scotocesc în geantă, găsesc carioca albastră, aceea cu vârful gros, și mă grăbesc să scriu pe carton următoarea mea destinație: Netherlands.
Primul șofer care oprește este, culmea, un alt fermier. Sau, în fine, aflu că e un fost fermier. Omul ține să-mi precizeze că acum este chimist și că are un mic business în domeniu. Îi povestesc ultima lună petrecută în Kotthausen iar el, coincidență, îmi spune că locuiește lângă una dintre cele mai importante ferme organice din regiune, “Demeter Farm”. Se oferă chiar să mă conducă acolo, în ipoteza că aș vrea să-mi continuu viața la țară. Îi mulțumesc frumos pentru amabilitate dar îi dau de înțeles că îmi doresc pe bune să ajung cât mai repede în Olanda. Cobor din dubița fermierului-chimist la o altă benzinărie, undeva în apropiere de Koln. E un punct foarte bun pentru autostop căci acolo e de fapt un nod de autostrăzi. O țigară și iată-mă deja în mașina unor tipe, mamă și fiică. Sincer, cu astea a fost cel mai greu să comunic pentru că au râs tâmpește aproape tot timpul. Din fericire m-au lăsat într-un punct strategic, chiar pe autostrada care duce spre Amsterdam. De acolo urmează să iau o a treia mașină. Văd o tipă la volan și un individ cu moacă de tocilar care o acompaniază. E o mașină japoneză, parcă. Niciunul nu are mai mult de treizeci și amândoi sunt costumați ca pentru o întâlnire de business. Curând voi afla că tipa face marketing iar el e expert în domeniul irigațiilor sau ceva pe aproape. Cert este faptul că a locuit în România timp de câteva luni, făcând studii de fezabilitate pentru Ministerul Agriculturii. A ținut cu chirie un apartament tocmai în Militari dar, cu toate astea, îmi spune că i-a plăcut mult Bucureștiul. N-am reușit însă să aflu în ce sens i-a plăcut: să fi fost oare fetele sau job-ul? Tipa, șoferița, foarte ok: scurte povestioare și uite că ajungem la Utrecht. Eu nu prea intențonez să intru în oraș ci, mai curând, să rămân pe autostradă și să apuc mai departe spre Amsterdam. Ei mă aduc însă în oraș, neînțelegând că plănuiam să văd Utrecht într-un alt episod al călătoriei. Nu îi întorc totuși spatele, ofertei.

Călătorie indiscretă: 14. Dor de ducă

Să știi că toți muncitorii din lume sunt la fel în privința atitudinii pe șantier. Așa, ca să te consoleze un pic ideea. Nu numai românii sunt leneși și neparoliști. Chiar și aici, culmea, în Germania, muncitorul nu este cu nimic mai breaz. Afișează fără probleme aceeași zeflemea și delăsare atunci când e vorba să înceapă munca. Spre deosebire de România, ei fac însă un pic mai puține greșeli. Marea lor calitate este perseverența. Dă-i oricărui român o muncă de rutină și, în mai puțin de o lună, îl poți vedea cum înnebunește. L-ar plictisi șlefuitul aceleiași șaibe. Ei bine, pe neamț îl caracterizează capacitatea de a roboti precum o mașinărie, fără gânduri sau sentimente. Chiar dacă din cele opt ore de muncă doar trei le lucrează efectiv iar în rest trage chiulul, măcar respectă zilnic același program.
Despre mâncarea romănească, ce să zic... Le-a plăcut și nu prea. A fost pentru prima dată când au mâncat ciorbă. Nu prea le-a surâs din două motive: unu’ că avea carne și doi că nu conținea destui cartofi (deși am considerat că am pus câți trebuie, ba chiar că poate am exagerat un pic). Pilaful le-a plăcut ceva mai mult iar de salate au fost de-a dreptul încântați. Astea aveau cartofi din belșug. Într-o altă zi mi-a venit să le fac mămăligă cu brânză și smântână. Am pus și câte un ou ochi deasupra. Cu excepția lui Tom și a lui Jule (tipa care are în grijă caii și ține cursurile de călărie) toți ceilalți au au cam strâmbat din nas. Nu prea sunt obișnuiți să mănânce mălai fiert. Singura care mai mâncase mămăligă înainte a fost Jule căci acum ceva timp a vizitat niște ferme din Transilvania.
M-am cam plictisit aici așa că abia aștept să treacă săptămâna și s-o iau din loc. Am ieșit, pentru variație, sâmbătă noaptea în Wuppertal. Nu am fost singur, ci împreună cu Johannes (un fel de administrator al fermei). Până să ajungem în centru a trebuit să luăm trei autobuze. Vai! Mă simțeam de parcă eram într-o țară din lumea a treia, dar în niciun caz în Germania. Foarte mulți negri, arabi, turci și alte naționalități conlocuitoare (a se citi "zburătoare") atâția câți mișunau pe lângă mine. Aproape că nemții erau în minoritate. Am mers mult pe jos până să găsim un bar mai acătării, unde să putem bea liniștiți o bere. Așa am ajuns în cartierul boem, Luizenburg, care, de fapt, se rezumă la câteva străduțe cu baruri și expoziții. După cum îți spuneam mai demult, orașul nu are nimic deosebit, mă rog, impresionant precum Koln-ul de exemplu. Ne-am așezat în cele din urmă la o terasă drăguță. După câteva beri ne-a venit cheful de petrecere așa că am luat-o pe jos să căutăm un loc cu muzică. Ei bine, crede-mă, nimic de calitate nu s-a arătat la orizont pentru o bucată bună de mers. Cluburile cu punkiști sau turci postați în fața intrării nu le-am inclus la capitolul calitate și nici măcar la cel de curiozitate. Am găsit, în fine, un băruleț cu o lume mai spălată. Se numește "The Kitchen" pentru că de curând, înainte să fie renovat, arăta ca o bucătărie de restaurant. Cel puțin așa mi-a povestit Johannes că ar fi fost. Acum nu mai rămăsese din păcate nimic care să te trimită cu gândul la gătit, nici măcar la bucătăria unei garsoniere confort II din Berceni. Înăuntru, muzică techno mixată cu hit-uri germane pe un sistem audio de toată jena. Multă puștime care nici măcar nu dansa, niște barmani pe care personal i-aș fi putut depăși oricând la capitolul viteză a melcului și multă înghesuială. Așa arăta "Bucătăria". Am decis totuși să stăm pentru câteva băuturi și să incercăm un pic atmosfera. Din nou Jagermeister! La fel ca în Viena, se vindea la porție de 20 ml și costa 5 euro. Am băut totuși câteva, cu Cola. Nu de alta, dar era cinstea lui Johannes și n-aș fi vrut să îl dezamăgesc. M-am pus pe un scaun de bar așa că am putut “filma” tot. Mă gândeam că dacă am fi făcut Loggia într-o altă țară și mai cu seamă una germanică, am fi spart cu siguranță gura târgului la capitolul amenajare interioară. Căci, după cum bine știi, în ginta latină totul e roșu, totul arde. Și cu toate astea am început să simt un dor acut față de spiritul latin de distracție, mai ales de petrecerile din Madrid sau Barcelona unde toată lumea e în stradă, veselă. Mai știi cum făcea poliția spaniolă baraje pe stăzi pentru a stăvili poporul dornic de distracție? Din punctul ăsta de vedere, al petrecerilor, germanii sunt foarte reci. Presupun că sunt totuși ceva cluburi bune prin marile orașe dar totuși nimic nu se compară cu genul de distracție al latinilor, chiar dacă acolo muzica lasă uneori de dorit.
Concluzia din duminica asta e că, imediat după sărbătoarea Kotthausen, voi pleca spre Olanda. M-am plictisit aici.
Rămân restant cu schița personajelor dar ți-o voi trimite cândva, în zilele de dinaintea plecării, căci voi înceta atunci cu regimul de muncă. Sper că așa voi avea timp destul pentru scris.
Să-mi ții pumnii să nu răcesc căci aici, noaptea, este foarte frig. Mă înfofolesc în doi saci de dormit dar degeaba. Deja simt cum mă încearcă un pic de febră. Mă mai trece din când în când căte o durere de măsea, așa, ca să fie tot tacâmul complet. Nu-i nimic, sper că iarna asta voi sta la cald.

Călătorie indiscretă: 13. From thinking to Living.

Hehe, ieri seară am gătit. Am făcut de mâncare cât pentru un batalion. A fost seara românească. O ciorbă de văcuță, un pilaf sârbesc, două tipuri de salată orientală (una cu brânză de capră și alta cu sprot afumat). Am făcut cumpărăturile cu Tom de la supermarket-ul turcesc, unde nici nu-ți poți închipui câte bunătăți poți găsi. Tot de acolo am cumpărat pentru desert o pungă plină de rahat turcesc, de diferite feluri, culori și gusturi (cu cocos, cu cacao, cu fructe, cu fistic, în fine... cu de toate). Se pricep și turcii la ceva!
Trebuie să-ți zic că săptămâna asta am avansat cu munca în construcții. Mai precis, m-am specializat în tras glet pe pereți. Cred că toți muncitorii pe care i-am avut angajați, de prin toate șantierele noastre, ar fi tare invidioși să mă vadă acum muncind, dând gletul din prima. Îmi va prinde bine, probabil, la un moment dat.
În rest...?! Aștept cu mare bucurie sărbătoarea de pe 18 pentru ca apoi s-o iau la drum mai departe. Mi-e cam dor de autostop și de locuri noi. Cred că următoarea escală va fi Amsterdam. Sper să găsesc acolo un camping ieftin unde să-mi pun cortul, dar și o biclă. Vreau să stau câteva zile, să trag în piept niște iarbă bună și, fie să merg spre Utrecht, fie să găsesc o altă comunitate (fermă). Mă cam grăbesc un pic căci nu prea vreau să mă prindă iarna pe drum. Aici s-a făcut deja cam răcoare (cred că noaptea sunt maximum 5 grade) și plouă cam des. Iar, cum singurul lucru gros pe care mi l-am luat în rucsac este hanoracul "Life is Good" (cu care sunt îmbrăcat mai tot timpul, mai ales atunci când dorm și muncesc), n-aș prea vrea să încep să tremur. Mi-a fost de ajuns frigul din iarna asta de la Sinaia și din mini-excursia de la Vama Veche! În plus, mai am doar 200 de euro cu care trebuie să mă descurc până când voi reuși să mai fac niște bani (Poate în Franța, la cules struguri. Am înțeles de la francezii pe care i-am întâlnit pe drum că timpul pentru treaba asta ar cam începe în prima jumătate a lui octombrie și este chiar un job foarte bine plătit).
Ultimele zile ale mele aici le voi dedica, cel mai probabil, scrisului. Ah... Am terminat de citit "Îndreptățirea Binelui" a lui Soloviov. Acum am început cartea pe care mi-a dăruit-o Christine, profesoara de la școala Waldorf, cea despre antroposofia lui Steiner. Se numește "From Thinking to Living", adică ceva în genul "teoria e practică". Te pup și pe curând draga mea.

Călătorie indiscretă: 12. Firescul cotidian german.

Muncesc din ce în ce mai mult și mai bine. M-am împrietenit cu toată lumea de pe aici și cu toții sunt foarte mulțumiți. Programul mi l-am împărțit cam așa... Până pe la prânz ajut la treburile comune ale gospodăriei iar după amiază intru în casa care se renovează unde îl secondez pe un meșter priceput la de toate. Omul este tâmplar de meserie dar, în lipsa unor lucrări de profil, face orice ține de reparații. Acum am început să montăm rigips, lucru pe care l-am învățat să îl fac cu mare plăcere. Săptămâna viitoare ne vom ocupa de băi și de montat chiuvete și wc-uri. Între timp mai tund un pic gazonul și mai torn câte un stâlp de beton pentru un viitor grajd. Zilele trecute am mers în pădure la tăiat copaci și cu ocazia asta am curățat împreună cu Tom o poieniță. Munca fizică, într-adevăr, este un lucru sfânt. Iar dacă o completezi cu ceva filozofie, atunci teoria devine practică. Gândește-te că de mai bine de două săptămâni, de când sunt aici, n-am mai avut deloc nevoie de bani. Oricum, n-aș avut pe ce să-i cheltui, căci am tot ce îmi trebuie. Am decis să mai râmân până pe la mijlocul lui septembrie, când va avea loc un mare festival. Va fi de fapt o sărbătoare de sfârșit al verii. Atunci este invitată o grămadă de lume, se va cânta, mânca și petrece. Abia aștept! Între timp voi organiza o seară românească pentru care voi vrea să gătesc ceva tradițional (m-am gândit să fac o ciorbă, o mâncărică de cartofi și niște papanași. de papanași încă nu sunt sigur, căci sunt cam complicat de făcut pentru atâtea persoane dar, în lipsa altei idei, ei vor fi câștigătorii desertului). Aș mai vrea să dau download la niște muzică autentică și, poate, la un film românesc pe care să-l proiectez cu subtitrare în germană, dacă găsesc. În rest am fost să vizitez împrejurimile. Într-o seară am luat bicicleta lui Tom și am cutreierat sătucele de pe dealurile învecinate. Am întâlnit niște căsuțe ca din povești, tradițional germane, și un peisaj care te îmbie numai la somn, mâncare bună și mult somn, din acela cu vise dulci. Într-o altă zi am fost cu o dubiță umplută până la refuz cu resturi de la șantier până la Wuppertal, unde se află groapa de gunoi cea mai apropiată. Ei bine, află că "groapă de gunoi" este impropriu spus! Totul se întinde practic pe o suprafață betonată, plină de conteinere imense care sunt dedicate fiecărei categorii de resturi menajere sau din construcții. Lemnul se pune la lemn, metalul la metal, rigips-ul la rigips și așa mai departe. Absolut totul se reciclează aici. Nu trebuie să-ți spun că pe jos este o curățenie ca de spital (românesc, ce-i drept). M-am bucurat de această ieșire căci, cu această ocazie, am putut să văd cât de cât și orașul (mai fusesem o dată la Wuppertal, în treacăt, atunci când i-am ajutat să se mute pe noii membrii ai comunității, cei de care ți-am zis că vor sta în casa aflată încă în renovare). Wuppertal nu se deosebește prin nimic spectaculos de alte orașe germane, cu excepția unei văi foarte frumoase prin care curge râul numit (cum altfel?) Wupper.
Lennep, orășelul cel mai apropiat de Kotthausen, este de vis. Am fost aseară acolo cu Tom, cu mașina. Este încă în curs de desfășurare o mare sărbătoare a orașului ce va ține până Duminică. Toată lumea era în stradă și bea bere, cânta, mânca câte un wurst sau pur și simplu socializa. Nemții nu sunt chiar așa reci, ca popor, cum se spune uneori pe nedrept. Totul este să știi cum să te apropii de ei, de sufletul lor obișnuit cu un trecut războinic. Ei bine, intenționez să revin și astăzi la Lennep, cu bicicleta. E o distanță de doar zece kilometri, pe care, la dus, aș putea-o face în vreo jumătate de oră iar la întors în vreo oră căci am de urcat, zdravăn, câteva dealuri.
Altceva ce să-ți mai povestesc...?! Oamenii de aici, din comunitate, mai cu toții trăiesc după filozofia (antroposofia) lui Steiner și asta chiar dacă nu sunt neapărat niște intelectuali. Printre ei, însă, trăiește o profesoară la una din școlile Waldorf, un fost informatician, dar și un simplu electrician sau un grădinar (precum Tom, care acum predă cursuri de NLP și face terapie prin muncă cu persoane cu dizabilități mentale și de comportament).
Totul e bine dar începe să-mi cam mijească dorul de drum, de continuare a călătoriei mele. Asta înseamnă că în curând e vremea să-mi pun pantofii, să plec, vorba lui Andrieș. Trebuie să simți când e momentul să-ți iei rămas bun de la trecut, ca fiind ceva trăit foarte frumos, și s-o iei mai departe, pe drumul pe care ți l-ai ales. A rămâne blocat într-un loc sau moment te poate duce doar la plafonare, respectiv la stagnare și în niciun caz la evoluție (vezi exemplul hippy-oților de 60 de ani, uitați de Dumnezeu în viață prin Goa sau prin alte locuri depărtate ale lumii).
Oricum, până să plec îți voi mai scrie. M-am gândit ca tuturor acestor scrisori pe care ți le trimit, să le mai pieptăn un pic stilul și să le postez pe blog, sub forma unor epistole de călătorie. Ce părere ai? Mi-e drag și dor de tine!

Călătorie indiscretă: 11. A munci, a gândi, a sufleti.

Muncesc mult ziua iar seara cad lat, din cauza oboselii dar și a aerului curat. Îmi notez în minte ideile pe care vreau să ți le povestesc iar atunci când am timp, cel mai probabil în weekend, mă voi așeza pe scris, mai detaliat. Până atunci îți pot zice că sunt un fel de om bun la toate aici, în Kotthausen. Se renovează o casă unde se vor muta alți noi membrii ai comunității iar eu, împreună cu ceilalți, ajut la orice. Azi spre exemplu, am umplut niște goluri de uși cu un material gen rigips, dar mult mai gros (de fapt un carton umplut la mijloc cu paie). A trebuit tăiat pe dimensiuni și apoi prins în niște rame de lemn. Măine voi învăța să montez chiar rigips adevărat. Realizezi că în trecut angajam diferite echipe de muncitori care să facă asta pentru mine? Iar acum, abia acum, aflu pe pielea mea cum e să muncești așa cum alții o făceau pentru mine.
Muncesc la renovarea casei în paralel cu alte joburi zilnice cum ar fi tunsul gazonului, cules de legume, hrănitul animalelor sau reparații la un hambar. Ba am săpat chiar și șanțuri pentru niște cabluri electrice ce trebuiau a fi îngropate. Îmi place! N-am mai lucrat niciodată fizic iar acum descopăr că munca asta, ce-i drept istovitoare pentru trup, poate fi o adevărată terapie pentru suflet. Sper să găsesc curând puntea de care-ți vorbeam, aceea dintre spirit și materialitatea sa în corp. Mi-aș dori ca și tu să-ți găsești calea iar apoi, cu bucurie, să putem împărtăși ceea ce am descoperit (separat dar, întrucâtva, împreună). Vise frumoase!

Călătorie indiscretă: 10. Visându-te.

Te-am visat întreaga noapte. Uau! Făceai, în paralel cu mine, o călătorie prin lume. Nu erai singură. Călătoreai alături de niște prieteni. La un moment dat ne-am întâlnit în nu știu ce oraș din Belgia. Eu conduceam un TIR. Am stat de vorbă mult, întinși pe iarbă. Mi-ai spus că îmi vei da un semn în momentul în care când te vei simți liberă, cu adevărat. Mi-ai mai zis că numai atunci ne vom putea împărtăși în voie tot ceea ce am aflat unul și celălalt în acest răstimp. Apoi ai plecat. Ne-am continuat fiecare drumul, eu întâlnindu-i pe Răzvan și Dani (de la emisiunea de dimineață a Antenei 1) pe care i-am luat cu mine, mai departe, în călătorie. La un moment dat, ajungând în nu știu ce oraș al lumii, am găsit pe cabina TIR-ului un mesaj de la tine. Era un bilet în care îmi scriai că în sfârșit ai găsit calea de a fi tu însăți. Astfel m-am trezit azi de dimineață, așteptând un semn, cu speranță în suflet...

Călătorie indiscretă: 9. Vecinul meu, ariciul.

Aseară am întâlnit un arici. M-am mutat din casa lui Tom într-o rulotă veche, care seamănă cu una dintre cele ale circurilor ambulante. În “reședința” mea provizorie totul e o miniatură foarte haioasă. Din punct de vedere al strictului necesar ce-mi este oferit drept confort mă simt într-adevăr precum un voluntar. Am totuși tot ceea ce îmi trebuie. Noaptea, din păcate, e cam frig. Nu-i nimic! M-am călit destul anul ăsta, de 1 mai, la Vama Veche, atunci când am tras o dârdâială zdravănă. Ei bine, cum nu aveam încă lumină electrică în rulotă și cum aș fi vrut tare mult să citesc câteva rânduri înainte de culcare, m-am apucat să trag un cablu lung, tocmai de la atelierul de scule care se află la cel puțin o sută de metri depărtare. Era beznă pe drum, așa că îmi luminam calea cu lanterna, aceea cu dinam, fără baterii. Atunci a fost clipa când l-am văzut pe domnul arici care și-a continuat liniștit drumul nocturn către treburile sale aricești.

Călătorie indiscretă: 8. Podul de lacăte.

Am fost ieri cu Tom (gazda mea) la Koln sau, mai bine zis Cologne, căci așa-l preferă nemții. Am pus în dubiță o bicicletă pe care să o călăresc, dacă am chef, atunci când ajungem în oraș. Bineînțeles că am avut! Am reușit performanța ca în câteva ore de mers cu mașina, pe jos și apoi vreo oră de gonit pe biclă, să văd orașul. Mă rog… Cea mai mare parte a lui, adică centrul. Koln-ul are ceva ce aduce cu Berlinul, dar are și un "je ne sais quoi" care-mi amintește de Amsterdam. Concluzia: este un oraș măricel, cochet și curat. Aș spune chiar că m-a impresionat mult mai mult decât Berlinul. După ce voi pleca de la fermă, în drumul meu spre Olanda, aș zice să mă opresc acolo pentru o zi. Revin cu impresii.
Singurul lucru care mi-a atras distinctiv atenția în scurtul meu popas aici a fost un pod de cale ferată, defapt partea lui pietonală. M-a mirat din prima grilajul de metal de care erau legate tot felul de lacăte și lăcățele. E practic o lungime de câteva sute de metri tapetată cu astfel de încuietori. Pe la jumătatea distanței stătea scris pe jos, cu litere de-o schioapă, ceva de genul “Love isn’t just a word” sau “Love rules”. Abia atunci când m-am reîntâlnit cu Tom mi-a spus că acele lacăte simbolizează pecetea dragostei unora. Ciudat! Mie unul, mi se pare că dragostea, tocmai, e un sentiment deschis și nu unul încuiat într-un cufăr cu lacăt ruginit…
Până una alta, aici totul e verde crud. Respir un aer care mă inspiră doar la somn și la vise bune. Legat de mâncare, cred că îți imaginezi că sunt înconjurat doar de produse organice de cea mai bună calitate. Totul natural. Am reușit să mă cunosc cu toată lumea. Pentru niște germani, oamenii de aici sunt destul de prietenoși și, oricum, m-au primit încă de la început cu brațele deschise în sânul comunității lor. Bine, asta și pentru că eu m-am oferit de fiecare dată voluntar pentru orice fel de muncă. În plus le-am fost recomandat cu căldură de către Tom. Cu cei care vorbesc engleza am putut lega mai mult de două cuvinte. Am avut chiar surpriza unor conversații mai elevate (Astăzi de pildă cunoscut o tipă, profesoară la o școală Waldorf. Vorbea destul de în cunoștință de cauza despre antroposofia Rudolf Steiner). Oamenii de aici, majoritatea, nu sunt niște țărani, așa cum s-ar putea ușor crede. Au ales să trăiască în Kotthausen pentru armonia spirituală cu natura.
Azi am fost pentru prima dată la Wuppertal, orașul cel mai apropiat de satul în care locuiesc. Am mers acolo cu toții, cei din comunitate, pentru a ajuta o familie, proaspăt devenită membră, să se mute din fosta lor casă de la oraș, aici. Așa am putut sesiza solidaritatea care îi unește pe oamenii ăștia. Ceea ce fac ei este de dat drept exemplu, tuturor românilor.
Mâine, dacă nu va ploua, voi lua din nou bicla lui Tom pentru a merge să vizitez împrejurimile (un lac și un vechi și cochet orășel: Lennep). De Luni mă voi muta din casa lui, trecând de la statutul de invitat la unul mai oficial, acela de voluntar cu normă întreagă. Voi locui în casa de oaspeți. Este de fapt o rulotă cu câteva îmbunătățiri, gen lumină electrică. Comunitatea mi-o pune la dispoziție în mod gratuit. Cu alte cuvinte am masă și casă pe gratis. Problema șederii s-a discutat în consiliul de săptămâna asta, unde membrii comunității au putut vota pro sau contra rămânerii mele aici. Un mic punct în minus a fost faptul că nu vorbesc germana. Chiar și așa, le-am câștigat inima. Voi mai rămâne deci, minimum o săptămână.

Călătorie indiscretă: 7. Kotthausen, prima oază.

Acum sunt într-o regiune de dealuri, într-un sătuc, undeva între Koln, Dusseldorf și Dortmund, numită Wuppertal. Este o arie preponderent agrară situată, culmea, între multe orașe cu tradiție industrială. Am nimerit aici cu totul întâmplător. Tocmai ce mă lăsase ultimul tip, “Dorinul”, într-o benzinărie în apropiere de Koln, când mă pomenesc că mă plimb prin parcare, întrebându-mă ce vreau să fac de acum încolo. Aș fi vrut să văd Koln-ul și să stau acolo o noapte dar, mai mult decât asta, îmi doream să mă așez undeva pentru o perioadă mai lungă. Undeva unde să pot dormi bine, să-mi spăl hainele, unde să nu fiu nevoit să cheltuiesc bani pe cazare și mâncare și unde să mă pot lăsa liniștit de fumat (dacă în Austria un pachet de țigări costă 3,5 euro, aici îl cumperi cu 5 euro). Și, cum mă tot coiam eu în acea parcare, fumându-mi ultimele țigări, oprește lângă mine un tip conducând o dubiță care mă întreabă unde vreau să mă ducă. Îi spun că la Koln iar el îmi răspunde că mă poate lăsa undeva în apropierea orașului. Scot harta și îmi arată, într-adevăr, un loc aflat la câțiva kilometri. Obosit de atâtea întrebări pe care mi le adresasem încă de la începutul călătoriei, mi-am zis că ar fi tare bine să mă las complet în voia soartei. Așa că uite cum am nimerit (deloc întâmplător) la prima fermă organică din călătoria mea de până acum. Nici prin cap nu-mi trecea că se poate întâmpla așa ceva, atât de simplu și firesc. Dar, atunci când există un scop legat de ființa ta, aflat mai presus de orice fel de plan pe care tu însuți încerci să ți-l țeși, principala condiție este să-i recunoști superioritatea universală prin semnele care ți se arată și să te lași condus, în voia lui. Căci, întodeauna, aceea este calea cea bună! Iar asta o poți simți doar cu inima, iar nu cu creierul. Mi-a fost dat să trăiesc acest exemplu de viață, în acea benzinărie și, imediat după, ajungând la ferma de care-ți vorbesc. Știi prea bine că mi-am început excursia prin a nu-mi scoate foarte multă documentație de pe internet și zicându-mi că lucrurile bune vor apărea de la sine, atunci când va fi momentul. Ei bine... s-a întâmplat. Sunt deja de trei zile aici, într-un foarte mic sătuc numit Kotthausen. Este de fapt o comunitate de oameni care a cumpărat terenuri și tot ce trebuie pentru ca să le cultive și să le îngrijească. (http://www.kotthausen.com/home/). Marea lor majoritate sunt născuți la oraș dar s-au săturat de viața de acolo și au venit aici, să trăiască aproape de natură. Tipul care m-a luat din benzinărie, propunându-mi să vin aici, Tom, a trăit cam douăzeci de ani în astfel de comunități ecologice. A fost deasemenea plecat cam prin toată lumea, inclusiv în India și în Burkina Faso. Are 42 de ani, dar pare mult mai tânăr. M-a găzduit la el unde mi-a pus la dispoziție un pat la mansardă. Are o pisică neagră, Chica, ce seamănă leit cu fosta mea Cri. De când sunt aici nu numai că nu mai fumez, dar nici nu mai simt nevoia. Parcă e un vis. Mă trezesc zilnic la 7.00 de dimineață, singur, fără să fie nevoie să tragă cineva de mine, iar la ora 8.00 se întâmplă împărțirea sarcinilor zilnice. Până acum am plivit buruieni de pe câmp, am tăiat lemne, am măcinat grâu, am hrănit oi și vaci, am bătut în pâmânt țăruși pentru un gard, am cărat lăzi cu cartofi și am ajutat la renovarea unei case. M-am împrietenit cu lumea de pe aici, chiar dacă nu toți vorbesc engleza. Am început chiar să înțeleg câte un pic de germană, atunci când sunt foarte atent la cuvinte, intonație și gesticulație. Orișicum, mai cu toții îmi vorbesc în germană așa că, vreau, nu vreau, trebuie să-i înțeleg. Am reușit chiar să leg câteva propoziții simple. Cu toți mă întreabă cât timp aș vrea să rămân. Chiar, cât vreau să stau?