Amsterdam, ce așezare! Mă afund în violetul unui fotoliu din Biblioteca Centrală, undeva la etajul al cincilea. În față am o fereastră enormă care îmi creează senzația unică a perspectivei trăite de sus. În fața mea stă Nemo, cu botul său proaspăt ridicat din valuri iar în dreapta pot privi orașul până în largul inimii sale. Mai bine zis, îl pot străpunge până la creier. Olandezii au cu siguranță o mulțime de motive pentru a fi mândri dar măcar unul este cu justă valoare: au niște minți strălucite. Au clădit o țară, o capitală, o civilizație, ridicându-le de sub ape. Ingeniozitatea o demonstrează prin tot ce fac: navigație, prostituție, droguri, marketing, inginerie, arhitectură. Găndește-te că poporul ăsta, în afară de apă, n-a avut altceva nimic, niciodată. Cu toate astea tot ce ei au construit reprezintă evoluție din punct de vedere al civilizației materiale.
Am avut “norocul” ca mai întâi să-mi pierd ochelarii în Utrecht pentru a putea vedea apoi, mai clar, Amsterdamul, fără lentile interpuse între privire și imagine. Pot înțelege acum comparația între miniatura plină de haz a unui orășel studențesc și o matură metropolă a Europei.
Sigur, prima tentație, ca turist, este să mă îndrept către lupanarul orașului. Acolo văd însă numai o parte din opera de marketizare. Este o carte de vizită, printată în roșu intens, prin care acest brand, “I amsterdam”, și-a completat identitatea. Totul este XXX, la fel ca și simbolul primăriei (așezat pe verticală). Într-adevăr, totul s-a ridicat aici, de la zero. Îmi și imaginez cele două canale din Red Light District, cum fuseseră populate de vaporenii veniți direct din port, în bărcuțele lor, să “culeagă” câte o fătucă de pe mal. Acum, locul lor a fost luat de turiști. Marinarii aveau bani, desigur, căci comerțul pe apă era în floare. Așa că Amsterdam era o poartă a schimburilor de tot felul, o intrare larg deschisă altor lumi înspre Europa de nord și invers. Așa că, de ce nu, aici se putea dintotdeauna găsi în voie cel mai bun hașiș marocan sau iarbă de calitate de prin coloniile de peste ocean. Doar nu crezi că generația noastră a fost prima care a descoperit efectele psihotropelor?! Culmea, ea este aceea care le-a făcut a fi ilicite. Doar că Amsterdam a avut întodeauna de câștigat de pe urma comerțului cu droguri. Ar fi fost aberant să închidă un business din care toată lumea are de câștigat dar, cu precădere, “unii”. Unui olandez, dacă-l întrebi, i se pare foarte normal ca prostituția și consumul de droguri ușoare să fie permise căci, altfel, ele oricum ar exista. Iar o dată scoase în afara legii toate celelalte business-uri conexe care, mai ales, aduc venit bun statului, s-ar duce de râpă. Din cauza asta au hotărât să-și marketizeze atuurile, înaintea altor nații. Au creat mai întâi cărămizi din lutul unei mlaștini și au vopsit apoi pereții încă jilavi, dându-le o spoială ce pare strălucire. E o treabă și asta, să știi cum să îl “vinzi” pe 6 drept 9 și nimeni, sau prea puțini, să nu se prindă. Numai astfel au putut face banii necesari pentru “a avea”.
Îmi pun acum întrebarea: A fi sau a avea? Care dintre cele două verbe reprezintă mai mult viața?
Mă uit la felul în care aceste minți, ce judecă la lumina ingineriei, au avut sclipirea de a opri apa năvălind peste petecul lor de pământ, printr-o alambicată rețea de poduri și diguri. E un mecanism ce poate părea simplu, la prima vedere, dar nu știu câte alte țări din lume au putut să-și prezerve la nivel funcțonal o infrastuctură de acum câteva secole. Olanda a ales varianta de a se îmbunătăți continuu, astfel încât să-și depășească condiția modestă a unei delte de râu, atingând-o în schimb pe aceea de reper al modernității. Deși orice comparație cu România este din start exclusă, nu pot totuși să nu mă întreb ce ar fi făcut “ciobanii” noștri dacă ar fi populat, prin absurd, o mlaștină plină de pelicani și stuf. Probabil că s-ar fi apucat de băut, precum lipovenii, sau ar fi plecat la furat, așa cum mulți dintre ei o si fac acum prin Occident.
Am întâlnit în plimbările mele tot felul de construcții, de la casele vechi din centru și clădirile nou ridicate sub semnul arhitecturii actuale până la locuințele sociale de la periferie. Am realizat un lucru: oamenii ăștia, atunci când construiesc, creează de fapt. Au fost nevoiți, din start, să o facă bine. Deși construcțiile vechi de pe canale pot părea uneori hilar de firave, prin strâmbăciunea contururilor sau ușoara naivitate a fațadelor, cu toate astea stau bine pe picioare și încă nu au obosit. Am avut norocul să găsesc azi, în drumul meu, un teren cu o deschidere îngustă, tipică Amsterdamului, situat între două calcane. Fusese cu siguranță, acolo, o casă ce fusese demolată. Înainte de a construi ceva, structuriștii s-au ocupat mai întâi de consolidarea celor două clădiri vecine. Au ridicat o țesătură din stâlpi și grinzi de metal, între calcane, cu rolul de a le păstra verticalitatea. Abia apoi au pornit mai departe cu fundația: stâlpi de beton, adânc forați în pământ și armătură groasă cât încheietura mâinii. M-am oprit de multe ori la porțile șantierelor și am încercat să înțeleg conceptul lor de dezvoltare urbană. Am realizat că olandezii sunt într-o continuă nevoie de perfecționare, e adevărat, preponderent materială. Și, totuși, către care orizont le zboară sufletul?!
Ținând cont de timpul petrecut zilnic în Bibliotecă și de roadele sensibilității artistice expuse în muzeele culturii olandeze aș putea spune că, pe lângă întreg avântul modernismului în științele concretului, această nație a cautat mereu să-și înstărească cumva spiritualitatea. Deși nu se definesc drept un popor de oameni băgăreți, precum latinii, curiozitatea lor interioară constă mai ales în a afla răspunsuri (nu neapărat metafizice) ce țin de o anume realitate a vieții privită drept convenție socială. Da, asta e! Cred, mai degrabă, că atenția culturii olandeze este îndreptată cu precădere înspre social. Prodigiosul lor poet, Joost van den Vondel, cel plecat în căutarea versificată a căderii lui Lucifer, dă acum (și nu întâmplător) numele celui mai mare parc din vestul orașului, zona avută și “americanizată” a Amsterdamului.
Spațiul în care acum visez este dedicat filosofiei. Celelalte patru etaje ale bibliotecii se oferă deschis literaturii, filmului și muzicii. De altfel, la intrarea în Bibliotheek, în lobby, întâlnesc zilnic un pian. Uneori, oameni generoși îi mângâie clapele cu câte o frântură de melodie iar alții interpetează, cu destul talent, cine știe ce pasaje clasice, chiar moderne. Muzica este natură umană iar prin ea, sunetul a fost cel care a creat membrana vibrațiilor. Cuvântul este la origini doar un rod material al spiritului, venit în întâmpinarea nevoilor de comunicare sufletească. Dându-mi seama de toate astea, parcă țin în buzunar gulden-ul cu ambele sale fețe. Este medalia pe care o poartă la piept multe civilizații: părăsirea unei culturi spirituale gregare în favoarea emancipării materiale individuale. Aparent este o decădere. Dar, dacă e să citesc coordonatele unui nou pod, într-un oraș al punților peste ape, pot spune împăcat că întreg acest proces e o simplă curbă pe scala evoluției. Renașterea se află acum în punctul ei metafizic cel mai de jos și în cel fizic cel mai de sus. În curând cei doi poli se vor putea reechilibra, prin inversarea lor poate. Căci este nevoie ca ființa umană, în individualitatea eu-lui, să-și cunoască mai întâi natura, s-o supună, pentru ca apoi să se descopere în armonia spiritului.
Privesc de sus către Amsterdam și sunt emoționat: îmi place! E un tablou de inspirație biblică, al păcatului și al ridicării, pictat cu apa care ne ține pe toți, treji, peste Pământ. Trasez cu privirea un curcubeu precum un pod uriaș și descopăr că am atins un înțeles: “Levity” e atunci când în sus te desprinzi, ușor, și nicidecum “falling down”, căderea.
