Călătorie indiscretă: 16. Jalousie

Mă aflu în căutarea unui loc de dormit în Utrecht. Încercând să sun la ușa unui hotel nimeresc din greșeală o altă sonerie. Îmi răspunde un puștan. Tipul mă invită înăuntru, la computerul lui. Gata! Găsesc o adresă pe internet și mă îndrept val vârtej către ea. Cam scump hostelul! N-aveam însă niciun chef să bântui noaptea orașul cu greutatea rucsacului în spate. Cad deci la pace să plătesc 25 de euro pentru un pat într-un dormitor cu optsprezece suflete. E o învoială cu mine însumi, bineînțeles. Numai ce îmi las bagajul și mă și apuc să cutreier noaptea prin centru. E primul contact cu Olanda după mulți ani așa că totul îmi pare superb. Utrecht are numai două canale deci arată ca un Amsterdam în miniatură (o miniatură de privit sub lupă). Negăsind niciun coffeeshop deschis după miezul nopții, decid să beau niște bere. A durat ceva până să găsesc un loc cumsecade. În drum dădeam numai peste cafenele sau restaurante. Cele câteva baruri deschise erau fie “bombe” gen El Comandante fie mult prea scumpe. Câștigătorul a fost, în fine, un loc din apropierea hostelului meu.
Lume multă afară, fumând. Agitație mare înăuntru căci e mare promoție la bere: un euro jumătate pentru o halbă normală și șapte euro pentru o carafă de doi litri. Îți imaginezi că a urmat o beție în toată regula... Și eu care îmi propusesem să cheltui maximum zece euro! Încep să sorb pahar după pahar. Intru în horă cu lumea și, în special, cu un grup de cocalari olandezi. Sunt genul suporterilor de peluză, microbiști de provincie. Ei sunt cei care de fapt intră primii în vorbă cu mine. Eu, binedispus, doar ce le răspund. Cu cel mai mare și mai fălos dintre ei mă anturez la băutură.
Am pierdut bineînțeles competiția, la capitolul “suta de halbe pe oră”. Și nu e vorba, culmea, de echilibru, cel pe care l-am pierdut. Pe ăla mi-l regăsesc repede, după ce realizez ceea ce pierdusem de fapt. Ochelarii, nu îi puteam găsi niciunde. Să fi rămas la “Jalousie”, barul în care petrecusem toată noaptea? Sau să fi ajuns, într-un fel sau altul, în buzunarul vreunuia dintre cocalari? Cred, cel mai curând, că au rămas pe o masă, la after-hour-ul de dimineață, în barul arăbesc de peste drum. De atunci încolo abia dacă îmi mai amintesc, vag, câteva amănunte. Restul? Ceață!
Mă trezesc ajungând în cameră, în pat, întrebându-mă în ce groapă de gunoi am aruncat memoria nopții trecute. Black-out-ul nu cred să fi durat mai mult de-o oră dar, cu toate astea, nu reușesc în niciun fel să-i găsesc. Ambele baruri sunt închise acum, ziua, deschizându-se abia seara târziu. Întreb în stânga și dreapta, la recepția hostelului, dar nimeni nu știe nimic. Scandal nu făcusem, așa că n-aveam niciun motiv să-i fi dat jos de la ochi. Cel mai probabil, s-a întâmplat că am fost păcălit de unul dintre cocalari împreună cu care, parcă, am continuat să beau în barul arabilor. Parcă! Am de ales între a mai rămâne încă o noapte în Utrecht, pentru a elucida misterul și a pleca mai departe, pe lumină, spre Amsterdam. Îmi scot din bagaj cea de-a doua pereche de ochelari (ramele negre de acum cinci ani) și pornesc să vizitez pe zi Utrecht-ul. Mă opresc la primul coffeeshop și cumpăr iarbă de douăzeci de euro. Iată-mă deci posesorul legal a aproape trei grame de White Widow. Rulez un joint și, hop țop, încearcă omule să treci mai departe, senin, peste problema ochelarilor și a banilor cheltuiți. Carevasăzică… Plecasem din Kotthausen cu 150 de euro. 25 a costat patul la hostel, vreo 40 îi cheltuisem pe bere iar 20 pe iarbă. Deci, ar trebui să mai am măcar 60 de euro. Decid să plec la Amsterdam în aceeași după-amiază. Pe la 5.00 seara ies din hostel, după ce am tot căutat pe net un loc pentru autostop, pe autostradă. Am noroc cu un vatman, autostopist și el. M-a lăsat cu tramvaiul lui la o benzinărie fix lângă intrarea pe autostradă. Ajuns în stația de benzină, ținându-mi cartonul la vedere, încep parcă să simt câteva regrete pentru ceea ce lăsasem în urmă, în Germania. Acest micuț Texaco nu este nici pe sfertul parcărilor imense cu care mă obișnuisem pe autostradele nemțești.
E deja târziu. Partea cea bună e că benzinăria se învecinează cu un spațiu verde pe care mi-aș putea ușor monta cortul. Partea proastă e că, totuși, nimeni nu vrea să oprească. Așteptarea mea durează deja de vreo trei ore. Se întunecă și încep să mă îngrijorez. Încerc să ies la un moment dat din benzinărie și să mă poziționez în plină stradă, la semafor. Zeul liberei circulații mă protejează și de data asta, ținându-mi moralul ridicat. La nici jumătate de oră aud cum cineva mă fluieră de undeva, din depărtare. Oprise mașina mult mai încolo de locul în care mă aflam așa că nu apucasem să-l văd bine pe generosul care avea să mă ia cu el. Aveam să descopăr, cu bucurie, că voi călători din nou într-o rulotă. În mai puțin de o oră sunt deja în Amsterdam, surpriză, chiar pe Prinsengracht.