Grătar de durere în sânge

Visul e metafora vieții, viciul este uzarea metaforei.
…Căci ne sfâșiem unii pe alții, precum animalele sălbatice. Doar așa am putut inventa tutela statului de drept. Acest tip de sclavie îl legitimăm printr-o gravă abatere de la principiul etic universal, cel în fața căruia tremurăm în vânt fiindcă doar el ne-ar putea judeca ființa mai aspru decât gratiile ruginite ale închisorii. Moralei supreme îi mai spunem, iluzionându-ne, Dumnezeu. Dar, ar mai fi apărut oare Eva pe lume dacă nu erau dracii din carnea lui Adam care să o cheme în oștire? Fabricăm așadar tot soiul de coșmaruri cu blazon de regi, slujindu-i imediat cu cea mai mare falsă credință. Eu îmi deschid vena, îmi scuip afară veninul, pe treptele oricărui tribunal sau biserică! Iau foc din lumină. Ești foc? Poartă-te ca focul!

sms: România

Ah, port în suflet câini și pisici...
Le voi întinde într-o bună zi o plasă, din pat, mare precum ochiurile de năvod.
Îi voi arunca departe,
Departe, tocmai pe nisipurile de la Mediterana Barcelonei,
Acolo, pe Diagonal.
Și să nu dea naiba să-i aud cum se vaită, cu vocile schimonosite de animal,
De sub roțile mașinii,
Căci eu voi fi fost de mult în depărtari, să-mi descopăr Americile;
Așa voi pleca, fără să m-audă nici Dracu' din icoană.

Perro callejero

Un alt portar, de la un alt spital, avea să-mi facă albă noaptea. În sala de așteptare a spitalului de urgență din Sevilla nu se doarme mai bine decât la Faro. Aceleași scaune pe care, dacă vrei să te lungești, te împung în coaste. Termostatul aerului condiționat se pare că a fost blocat și aici pe rece; nu sunt departe de atmosfera unei camere frigorifice. Toată lumea tremură, până și asistentele medicale care se perindă printre rudele celor internați, prezentându-le rapoartele medicilor. De două nopți încerc să dorm în acest haos glacial. Până azi am putut ațipi vreo câteva ore așa încât a doua zi să nu fiu chiar un zombie.
Nici nu mă mai obosisem să caut vreo altă soluție pentru dormit, în Sevilla. Ar fi fost o pierdere de timp. Absolut tot ceea ce ar fi putut reprezenta un posibil adăpost, scările de bloc, bancomatele, parcările subterane, se închid la miez de noapte sub cheie. Erau puține șanse să găsesc un colțișor descuiat în care să mă pot întinde. Sala de așteptare a spitalului, pe cât e de neprietenoasă și incomfortabilă, e singurul loc sigur și gratis. Dimineața, o schimb cu gara. O bancă pitită de văzul trecătorilor, e dormitorul viselor mele de peste zi. Trebuie să-mi împlinesc câteva ore de somn pentru a avea energia de a lua din mers pulsul orașului. Am venit în Sevilla pentru a cunoaște mai bine cultura andaluză și nu pentru a mă dedica unei vieți de turist dar, totuși, nici uneia de homeless.
Cu portarul de care îți vorbesc mă mai văzusem și în noaptea trecută. Intru dar trec nepăsător peste vigilența sa. Băncile din sală sunt mai toate ocupate. Promite să fie o noapte agitată pentru medicii de la Urgență. Găsesc un colț mai retras; mă pun pe contemplare. Aici e un loc al suferinței. Bărbați îngândurați, femei încercănate, familii plângând durerea celor dragi, așteptând cu toți pe medicul care, precum un Mesia, să prefacă în minune diagnosticul negativ, să le dea o șansă rugilor îngăimate printre lacrimi. În acest cerc închis al suferinței ne-am strecurat și noi, acei câțiva fără de adăpost. Niciunul nu e vreun zdrențăros. Suntem doar oameni care nu au unde trece peste noapte. Profesioniștii vieții de stradă, homeleșii adevărați, nu se refugiază aici. Ei sunt resemnații stilului de viață în aer liber. Îi vezi peste tot: prin ganguri, în fața vitrinelor de pe marile bulevarde, în stațiile de autobuz, ca să nu mai zic de parcuri. Ocupația lor zilnică: vagabonzi. Unii se culcă direct pe caldarâmul rece, cei mai mulți au însă cartoane și pături. Am întâlnit după amiază pe unul care își încropise un mic dormitor în fața intrării unei bănci. Omul se instalase ca la el acasă: saltea relaxa, mașină de gătit și radiator electric, ventilator, aparat de radio și un răftuleț plin cu cărți. De pază stă treaz un am staf.
În noaptea asta e lume pestriță. Într-un capăt al sălii șușotește un grup de burghezi. După îmbrăcăminte, sunt sigur oameni bine înstăriți. Fac probabil parte din protipendadă. Capul familiei e un bărbat trecut de șaizeci cu trăsături tipic iberice: statură medie, îndesat și nas proeminent. Părul său acum cărunt purtase cu siguranță în tinerețe pana corbului. Peste abdomen îi șade bombat un costum scump. După privirea și calmul aparent pe care-l afișează, tipul pare a fi avocat sau, cel puțin, notar. Poartă probabil un nume de familie cu rezonanță în istoria sevillană. Stă nemișcat în scaun, așteptând cu demnitate rezultatul medicului. Atitudinea pare a le ordona tuturor să fie servit. Omul ăsta pare să spună la fiecare gest că totul, orice, i se cuvine. Titlul de noblețe pe care-l moștenește de la generațiile cu emblemă este însuși motivul întregii sale existențe pământești. Înăuntrul său nu descifrez însă nimic. Gol, pustiu, deșertăciune! Detașarea-i, aparentul său calm, nu sunt plămădite din vreo substanță afectivă. Ființa lui interioară este rece precum o stană de piatră. Unicul fapt care îi atestă eu-l este blazonul.
La ce servește oare o educație aleasă dacă, lăuntric, sufletul suflă a vid?! Alături de omul pe care îl fixez, soția bate din picior ritmul nerăbdării. E o doamnă blondă, mai tânără cu vreo zece ani. Îi place să se îngrijească, manichiura vorbește de la sine. Poartă colanți negri și o fustă scurtă peste genunchi care îi devoalează în voie gambele și vârsta. În tinerețe nu arătase tocmai rău! Ai zice că acum e penibil îmbrăcată dar, totuși, nu. La o privire mai amănunțită doamna se colorează de un cochet-vulgar. Întreaga viață își studiase gesturile așa încât acum poate păstra cu grijă ținuta. E un pic cam plinuță dar nu într-atât de mult încât să o acuz cu un dezgust. Pe piept îi atârnă un șirag de metale. Ai zice că sunt cheile împărăției peste care va fi fost dintotdeauna stăpână. Acasă, în vila sa cu grădină interioară și cu portocali, doamna familiei este zbirul. Pe menajeră, servitoarea, a muștruluit-o, sunt sigur, chiar azi, cu o palmă peste ceafă. Probabil că nici bucătarul n-a scăpat mai ieftin. Limba ei ascuțită și-o fi auzit ecoul în liniștea de mormânt a salonului de zi, atunci când salata cu fructe de mare nu va fi fost destul de dulce sau, dimpotrivă, acrișoară.
Doamna este nerăbdătoare. Ar vrea ca soțul să le dea un ordin medicilor și lui Dumnezeu însuși iar problema de sănătate a rubedeniei să dispară ca prin minune... Of, de ce nu se poate cumpăra o tinerețe nouă sau o altă viață? Ar avea destui bani pentru asta! Pare că s-ar întreba retoric, în timp ce se plimbă apăsat, cu ciocănit de tocuri, prin întreaga încăpere a spitalului. Aruncă din când în când priviri piezișe vecinilor înghițiți de suferința așteptării celorlalte bănci. I se citește clar în ochi aroganța cu care își formulează existența sa pretins-nobilă, disconsiderând-o pe a altor bieți muritori. Prietena, femeia care-i stă alături, este singura persoană tolerată dar asta nicidecum dintr-un simț al camaraderiei. De la dreapta, i se confirmă statutul ca venind întors dintr-o oglindă: Oglindă, oglinjoară, cine-i cea mai…? Răspunsul prietenei nu întârzie să apară: Tu, draga mea! Este capabilă de lingușiri grețoase. Femeia asta trăiește pentru a răspunde mereu aprobator capriciilor emise de stăpâna cu chip de amică. O văd plecându-și definitiv capul. Este poziția în care s-a obișnuit a-și duce umila existență. Pentru ea, relația cu nobila familie este apropierea de blazonul la care întreaga viață a râvnit, pentru care a invidiat și a urât. Prietena nu pare deloc prietenoasă. Este cea mai cenușie prezență din tabloul închis cu aer condiționat. E într-atâta de întunecată încât, dacă e vorba de libertatea ce se i s-ar oferi în afara stemei de tinichea, ar fi în stare să muște pe oricine ar încerca să-i lumineze cât de cât calea.
În umbra celor trei stă, înțepenită, fiica. Singura ei mișcare ține de un tic nervos. Clipește mărunt și des, închizându-și strâns pleoapele, de parcă mi-ar spune că a greșit luând parte la o asemenea viață. Nu-mi iau ochii de la ea. Trăsăturile îi sunt încă fine. Le moștenise pe cale maternă. Colturile buzelor sunt îndreptate către pământ; trădează trânta sa cu o tinerețe suferindă. Ridurile din piele, în stânga și-n dreapta gurii, stau drept mărturie a acestei eterne tristeți. Este răsfățata familiei. Mama, stăpâna universului de copil, i-a oferit o tavă îmbelșugată: educație, poate că o parte din avere, o casă sau, chiar, BMW-ul pe care îl conduce. O vreme a fost casnică. Acum n-ar mai putea rezista să stea mai mult de o după amiază în casa ei pustie de iubire. Pe la vreo douăzeci și cinci, mai spera încă în iubirea celui care o va lua de soție. Se va fi lăsat ușor răpită din casa părintească, măcar să se poată dezlega din lanțul încuiat de mamă cu cheia de la gâtul împărăției. Mai târziu, sticla de vodka și barbituricele i-au devenit paleativele unui suflet deșert. Bărbatul său n-a iubit-o, niciodată! A trebuit să lucreze pentru a-și alunga solitudinea. Aș putea jura că administrează un program de caritate la o organizație căpușă de pe lângă vreo instituție guvernamentală. Gestionează niște bani despre care, ea însăși, nu e sigură că-și vor atinge scopul. A aflat de undeva, de la suprafața poveștilor cu sinucideri din dragoste, că nu prin bani te bucuri de fericire. Își urăște tatăl pentru a-i fi asigurat o copilărie fără julituri. Ar fi vrut să fie aidoma celorlalți copii din clasă care se jucau în voie pe maidan. Si-ar fi dorit să-i crape capul mamei atunci când îi vâra pe gât lecțiile de pian, în loc să zburde prin casele băieților din vecini. Pentru ce atâtea călătorii, la ce bun hotelurile scumpe și luxul restaurantelor, cât timp sufletul îi este secat?!
O singură aventură, una adevărată, a avut! Mama, călău al nădejdii sale adolescentine, a fost aceea care le-a interzis să se mai vadă. Băiatul nu corespundea blazonului. Era probabil un simplu asistent la facultatea de stomatologie. Generoasă, mama i-a oferit altceva în schimb: un ginere. Este chiar bărbatul din stânga, cel care acum, în sala de așteptare a suferinței, o ține fals de după umăr. Este sotul ei, acela care n-a iubit-o niciodată, căci acest om este căsătorit cu contul familiei. El, pe atunci un tânăr absolvent de drept, i-a declarat iubire. Ea, cu sufletul sfâșiat din ruptura cu studentul stomatolog, a vrut să creadă jurămintele noului venit. Acesta a știut prea bine să o mintă, căci executase profesionist dansul minciunii de la bara tribunalului. La schimb, familia îi promite acestui tânăr cățărat pe scara ambiției accesul sigur în loja blazonului. Iubirea, ce mai e și asta?! Strada, bodegile, sunt pline de femei pe bani. În această lume orice costă iar el, soțul, va ține în cont poleiala de aur a blazonului. Ce invenție grandioasă a dreptului roman, instituția testamentului!
Cuprinde cu mâna stângă umărul căzut al soției. Se simte privit. Încearcă a disimula meschinăria cu care-și minte viața. E regula mediocrității unei familii a cărei emblemă este ipocrizia. Medicul, o doamnă de vârstă medie, se apropie timid de personajele vederii mele. Capul, tatăl familiei, se ridică primul din scaun. Ceilalți îi urmează pios exemplul. Ascultă interesați. Doctorița este servilă. Le vorbește stăpânindu-și gesticulația. Interpretează un soi de reverențe la adresa șefului familiei atunci când îi încuviințează vorbele. Domnul schițase prețios primele sale cuvinte. Porunca, directivele, se lovesc de timpanul doctoriței. Se pare că dorința îi fusese îndeplinită: ruda bolnavă le fusese salvată! Ginerele îl atinge cu gingășie pe spate ...Ce ne-am face fără tine, Tată? pare că vorbește de la sine atitudinea sa umilă.
Cei cinci pleacă. Îmi notez în grabă o schiță sumară a caracterelor și tot ce vreau e să fumez o țigară. Am chef să mă deconectez din acest spectacol demn de regia lui Greenaway; să fi asistat pe viu la un cadru din Burta arhitectului?!
Învârt cu grijă țigara, să nu carecumva să pice tabacul din foiță. Am cumpărat cel mai ieftin și prost tutun cu putință, abia se poate rula. În timp ce mă aflam încă la Amsterdam, notasem pe Facebook un status care-mi sună a dor acum în minte: Unii, poate că îl rulează fiindcă e fashionable iar alții îl păstrează în buzunarul paltonului drept o măsură de criză. Mie-mi place pur și simplu să-l răsucesc și, apoi, “cuiul” din tabac, să mi-l înfig cu poftă în plămâni. “Drum bun”, îi urez fumului aspru, către arteră! Mi-e dor de o pungă de Drum! Cu tutunul de acum țigările se leagă greu, e mult prea uscat. Am dat doar trei euro pe nouăzeci de grame. M-a amuzat însă aspectul sub care se vinde. Cutia are desenat un as de pică. Sloganul e și el la înălțime, întipărit cu roșu: Life is a gamble. Îl țin deja de câteva zile și parcă nu se mai împuținează. Poate că am descoperit minunea, cloșca cu ouă de aur! Cutia mea de AS nu pare că vrea să se mai termine vreodată.
Părăsesc sala spitalului, umplându-mi plămânii la frig cu fum proaspăt de țigară. Când dau să mă întorc la căldură mă întâmpină portarul.
…Tu? Aștepți pe cineva aici, ai vreo rudă bolnavă? La întrebarea asta chiar că nu mă așteptam. Să-l mint? Nu știu destul de bine spaniola pentru a fi degajat. În plus, mi-am propus să nu mai vreau a minți. Ar însemna să obțin un avantaj necinstit. Îmi aduc aminte de sloganul cutiei de tabac: îmi place să-mi joc viața onest!
...Nu dom’le, n-am pe nimeni înăuntru, am venit aici să dorm.
...Marș în stradă, atunci! Aici nu e dormitor public! Portarul e destul de răstit încăt toți cei din jur să îl audă și să întoarcă capul.
...De ce? îl întreb calm și firesc.
...Păi dacă nu ai pe nimeni internat nu poți sta aici! Îmi întoarce spatele. Încerc să nu fac scandal. Bucuros mi-aș cere drepturile spunându-i că, dacă nu la spital, unde în altă parte se poate adăposti un om fără acoperiș, pe frigul ăsta! Aleg să fac stânga împrejur și să plec.
E cumplit afară. Plouă mărunt și bate vântul. Nici nu poate fi vorba de plimbare. Mă mai încălzesc la jarul unei alte țigări, căutând din priviri o soluție. Îmi încerc norocul la prima ușă de bloc. Poate că o fi fost un uituc care să o lase descuiată. Apăs clanța și, bucurie, poarta se dă înlături. Urc tiptil până la ultimul etaj. Încerc să mă înghesui pe podestul îngust. Parcă aș fi un câine plouat! Scara e rece, din piatră. Sacul de dormit a rămas împreună cu bagajul, în oraș, păstrat la loc sigur. Noroc cu vesta din puf, mă ajută să iau cât mai puțin contactul cu mozaicul înghețat. Zău că aș levita! Porțiunile mai dezvelite încerc să mi le protejez cu hanoracul. Pachetul de tutun, cutia rotundă din interiorul genții, vrea să îmi intre în creier căci o simt peste tot când încerc să-mi odihnesc creștetul. Dintr-un geamlâc, foarte de sus, suflă rafale de vânt cu miros de apă căzută din cer. Mă îndoiesc că aș putea picoti acum. De mai sus se aud niște zgomote. Ce bine dacă ar chema poliția! Măcar aș petrece o noapte la căldură, pe un fotoliu, în secție. Vecinul își prăjește niște ouă, cu ușa deschisă. Mirosul de mâncare ajunge curând la mine. Ce foame simt! Să urc și să iau din fugă tot ce are pe aragaz? După ritmul pașilor, pare a fi un om în vârstă, cu reacții lente.
Cum mă pot gândi la așa ceva? Hai mai bine să încerc să dorm. Spre surprinderea mea chiar reușesc să o fac. Mă trezesc din acea stare de amorțeală înghețat bocnă. Tremur. Stomacul începe să mă doară. Nu, aici nu mai pot rămâne niciun minut! Mă cobor în grabă din vizuina improvizată. Traversez din nou strada, spre spital. Nu voi pleca de acolo, să cheme poliția!
…Dom’le, nu-nțelegi că mi-e rău? Mi-e frig și foame, tremur, afară nu se poate dormi! Paznicul nu pricepe o iotă din ce-i rostesc în engleză. Mă văd nevoit să fac o traducere chinuită în spaniolă: Tu eres un perro, o que? Como me puedes tirar en la calle? No puedo dormir fuera, hay mucho frio! Acum nu mai poate nega ce-a auzit. Îmi susțin dreptul natural de a supraviețui. De data asta eu țin în palmă jurații. Toți martorii prezenți în încăpere îmi dau dreptate. Sesizez o ușoară surprindere pe figura paznicului. Nu se aștepta nici el la o astfel de întorsătură. De când m-a văzut revenind i-am surprins o discretă ezitare. Își lăsă privirea în pământ.
...Dacă ți-e rău cere să vezi un medic!
...Doamnă, încep eu, am ajuns de câteva zile în Sevilla. Călătoresc fără bani și n-am unde dormi. Mi-e rău, iar portarul ăsta m-a trimis în frig. Vreau să vorbesc cu un medic! Asistenta îmi și cere datele din pașaport. Trebuie să urmez linia portocalie de pe ciment, până la prima ușă. Trecând de măsuța portarului, îl aud cum îmi urează ca doctorul să mă arunce în stradă.
Nu degeaba spaniolii au câini, majoritatea. Asta nu e o țară a pisicilor blânde, precum Olanda. În Spania, dacă ai trecut o proprietate, ai de-a face cu dulăi cu colți. Iar dacă ești suficient de inteligent încât să-i păcălești, chiar și pe copoi, atunci se cheamă că nu mai ești câine, ci motan. Așa reușesc să obțin compasiunea doctoriței cele tinere. I-am vorbit tot timpul în engleză deși, vedeam prea bine, nu înțelegea nimic. Mă agitam din tot răsputeri. Tremuram, încercând să-mi fac în același timp rost de un pic de căldură. Asistenta îi traducea pe apucate. Strecor în discurs peregrino.
…Nu se poate să te porți ca și cu un câine cu cineva care face un pelerinaj! Domnișoara în alb îmi zâmbește. Îi transmite asistentei să muștruluiască portarul. Aveam să dorm din nou în sala de așteptare. Fericit, simt cum mă cuprinde un val de sânge proaspăt. Paznicul, care trăsese tot timpul cu urechea, se ascunde. Nu-mi mai pasă de nicio satisfacție, tot ce vreau e să dorm. Visul astral este metafora autentică vieții.
***

Faro, o sală de așteptare

Hai să ne ascundem, e fără un sfert! îl aud pe Daniel strigându-mă. În nici cinci minute vagoanele trebuie să ajungă la peron. Barmanul din Funcheira ne învățase cum să încercăm a-l păcăli pe controlor, încurcându-i vigilența. Jocul mi se pare oarecum infantil. Suntem singurii doi călători din gara pustie iar nașul, cu privirea, va cerceta toate ușile deschise ale trenului.
Toți conductorii au nasul mult prea format pentru a putea fi duși de el cu o asemenea ușurință. Decid totuși să intru în joc; camaradul meu privește cu încredere micul nostru șiretlic. Va merge la fix, ai să vezi! îmi spune Daniel răspicându-și licărul de speranță. E ultimul tren din seara asta spre Faro, așa că bine ar fi să țină ideea. Dacă iarăși vom fi dați jos la prima, vom trece peste întuneric în cine știe ce altă haltă de la marginea Portugaliei. Și nu asta mă înspăimântă cel mai tare cât răcoarea care începe să ne hăituiască, în luna încă a lui Ianuarie. De cum am părăsit zăpezile din Germania m-am ferit de frig ca dracul de tămâie. De îndată ce Soarele pleacă din ziuă încep să-mi tremur nopțile.
Ne pitim după WC-uri. Ploaia ne atinge mărunt pielea neacoperită suficient de hanorace. Totuși, nu intrăm înăuntrul băilor publice. Dacă cumva nașul avea să-și spele mâinile?
Haide Daniel, acum e momentul! Glonț, din doi pași, ajungem pe culoarul vagonului. Rapid, ne scoatem hainele ude așezându-ne în scaune ca și când am fi moțăit acolo de ore. Ne-o fi sesizat oare, revizorul? ne întrebăm din priviri. Peste nici zece minute ne pomenim cu el, lângă noi: Biletele! Ah, de asta mi-era teamă.
Mă prefac, ca și trezit din somn, că nu înțeleg nimic. Văzându-mă blond, crezându-mă nordic, îmi repetă în engleză: Tickets please! Acum chiar că n-o mai pot da cotită: N-am bilet, n-am nici bani, dă-mi amendă! Daniel este de acord cu inițiativa mea, completându-mă în portugheză: Hombre, da me una multa, por favor!
Amendă! îi răsună vocea nașului de-a lungul vagonului ticsit de călători. Ce bine! gândim în tandem, asta înseamnă că nu vom fi dați jos, că vom ajunge în seara asta la Faro! Aștept ca revizorul să termine cu datele lui Daniel, apoi îi dau și eu pașaportul.
Aha, ești din România! tună din nou beregata nașului, ca și când mi-ar fi înghițit urma după o vreme îndelungată de pândă. Da, și ce dacă? îl întreb. Nimic, era doar o remarcă, nimic mai mult, îmi răspunde calculându-și tonul.
Îmi propun să îl sâcâi, distrăgându-i atenția de la scrisul amenzii. Replica sa de mai devreme, cea legată de România, nu fusese una dintre cele mai inspirate. Într-un final, conștientizând sumedenia de călători aflați în vagon, spectatori și martori ai gestului său xenofob, nașul își camuflează impulsul primar cu domolirea bruscă a atitudinii. Profit de momentul de slăbiciune, de întoarcerea bruscă a ținutei sale, luîndu-l la trei păzește: Bine, și ce mi se poate întâmpla dacă nu o plătesc?
Nimic, absolut nimic! îmi răspunde omul, pierzându-și din credibilitate. Cei doi bărbați de culoare care ocupă scaunele din dreapta noastră pufnesc în râs. Incitat de starea lor de bună dispoziție, continuu: Cum adică nimic? Păi unde se duce amenda asta? Nașul este fățiș stânjenit: La ambasadă, normal! Și de acolo, dacă au chef, ți-o pot trimite acasă.
Deci, până la urmă, e bine să fii din România, nu? Unde să mi-o trimită, întreb eu, în București pe dreapta? Controlorul începe să realizeze penibilul situației. Să ne dea jos acum, este tardiv. Aproape că sfârșise cu completatul amenzii. Cei doi negri hohotesc în spasme. Întreg vagonul îl arată cu degetul pe revizor.
Daniel își recapătă curajul. Vrea și el să știe ce i se poate întâmpla în cazul neplății. Tot nimic! Dacă vrei o plătești iar dacă nu, nu. Poți însă avea probleme cu finanțele, dacă te angajezi cu acte în regulă. Tovarășului meu numai una ca asta nu-i trecea prin minte, să lucreze legal. Doar ce vorbise mai devreme, la bufetul gării, cu barmanul despre meseria sa. Îi este suficient să trăiască șterpelind din magazine câte o pereche de blugi sau orice. Deontologia profesională nu-i permite totuși să ușureze buzunarele semenilor, cel puțin așa declarase cu onestitate amicul meu.
În nici o oră suntem la Faro. Orașul e capitala provinciei Algarve. De fapt, că zici una, că zici alta, amândouă numele se referă la același teritoriu.
Unde vom dormi, Daniel? Cercetăm orașul. Privesc totul cu dublu interes. Încerc să descopăr noaptea frumusețea așezării dar în același timp vreau și un adăpost. Trebuie să existe un hostel ieftin pe undeva! Avem la noi cei zece euro donați de biserica din Alcacer do Sal. Faro e un loc cam turistic, nu se compară cu Setubal. De aceea îmi și pare scump. Hotelurile concentrate în cochetul centru vorbesc clar despre asta. Dăm peste un hostal. Nu, nu e hostel, titulatura are un cu totul alt înțeles față de cel cu care sunt obișnuit din Amsterdam. În traducere, termenul explică un concept de pensiune modestă dar nicidecum un dormitor cu priciuri. Recepționerii nici nu vor să audă de noi: N-aveți bani, în stradă cu voi! Aici nu puteți dormi în fotolii!
Daniel știe adresa celei mai ieftine pensiuni din oraș. Rătăcim pe străduțele întortocheate în căutarea ei. Faro mi se pare mult mai îngrijit decât Lisabona. Fațadele sunt zugrăvite iar bucățile de mozaic nu sunt știrbite de timp. Străzile sunt și ele mult mai curate. Totul e însă închis. Cât e ceasul, Daniel? Doar zece seara? Păi și cum de toate barurile au grilajele trase? Uitasem: nu sunt turiști! Cică aici în timpul verii totul duduie. Iarna, oamenii stau ascunși în case. Dacă la zece grade peste zero hibernează, ce ar face la minusurile din România?
În fine, găsim prima cafenea cu clienți, deschisă. Trebuie să cumpărăm niște tutun. Când întreb la bar de internet wireless, răspunsul angajatului îmi provoacă în timpane iluzia unei cărămizi strivind o țeastă: N-avem! Îmi pansez rana cu ambiție și curaj: Bine, dar uite niște laptop-uri deschise! Omul dă o roată cu ochii pe la mesele din jur. Îi dezarmasem minciuna. Bine, hai, conectează-te, dar să nu stai mult! Teoretic, ar fi trebuit să fac ceva consumație în schimbul privilegiului de a-mi verifica mail-ul.
Îți trimit acel mesaj scurt, de care sper să-ți mai amintești: Sunt bine! Mă regrupez... Discut cu Daniel restul posibilităților de a dormi în noaptea asta. Prima ar fi să găsim pensiunea cea ieftină. Mă îndoiesc totuși că prețurile sunt așa de mici încât să ne accepte pe amândoi cu doar zece euro. O alta, ar fi să mergem la poliție.
Sunt de acord cu ideea tovarășului meu: Hai la comisariat! Dar în drum să ne oprim la pensiune. Așa cum mă așteptasem, numai prețul unui singur pat este de zece euro. Recepționera nu ne poate permite să dormim amândoi pe aceeași saltea. Ne-ar lăsa cu mare drag dar are camere de supraveghere. În fața secției de poliție se coboară din mașină doi tablagii. Unde putem dormi dom’le în noaptea asta fără bani? îi întreb folosindu-mi engleza. Dacă Daniel ar fi fost cel care să se fi adresat, în portugheză, cei doi i-ar fi răspuns cu un negreșit Marș în stradă! Așa, dând impresia unui turist rămas în pană financiară, mă aleg numai cu o ironie dezumflată de farmec: Aici, la secție, puteți înopta doar dacă spargeți vreo bancă, ceva. Asta n-ar fi o idee tocmai rea, numai că înainte de a începe călătoria mi-am propus să trăiesc fără bani. A fura înseamnă a-mi mototoli principiul. Încercați la bombeiros! ne sfătuiește al doilea gabor.
Ce-o mai fi și asta, bombeiros? E cazarma de pompieri, mă lămurește Daniel. Am mai putea merge și la spitalul de urgență, în sala de așteptare. Cică mai sunt homeleși care dorm acolo și nimeni nu le-ar spune nimic. Prima dată pompierii! Găsim poarta închisă. Dorm cu toții, incendii sunt prea puține șanse să apară pe o ploaie ca asta. Privesc prin sticla ferestrei. Ar avea ceva loc înăuntru. Dacă aveam norocul să dăm peste unul mai milos, ne-am putea încolăci într-un colțișor. Soldatul care ne deschide e destul de amabil dar răspunsul său e categoric: Aici nu vă putem primi, e strict interzis! O ultimă soluție, cea de urgență, ar fi să mergem la spital. E unicul loc rămas nemarcat pe harta încercărilor noastre.
Am învățat deja pe dinafară străduțele din centru. De aproape trei ore căutăm un culcuș fără succes. Lui Daniel îi flutură prin minte un intermezzo: Dar, dacă am încerca să luăm o cameră la un hotel de cinci stele, și să n-o plătim?
Daniel, ăștia vor măcar o carte de credit valabilă, chiar dacă nu ne cer banii pe loc, îmi lămuresc amicul naiv. Hai totuși să încercăm, doar n-avem nimic de pierdut!
Fear and loathing in Las Vegas este inspirat de o poveste reală. Îți mai aduci minte în ce hal lăsau camerele după zile și nopți de petreceri hipnotice? Ei bine, Faro nu este Las Vegas, iar asta avea să ni se confirme la recepția primului hotel de lux întâlnit în cale. Domnișoara suplă de la recepție, o raritate pe catwalk-ul Portugaliei, îi cere lui Daniel un plastic doldora de bani. A putut citi din înfățișarea noastră, de la o poștă, goliciunea portofelelor. Dăm din umăr și, la stânga împrejur! Hai la spital! Surpriză, în sala de așteptare mai dorm vreo zece, poate cinșpe. Toți sunt homeleși de profesie. Zdrențele și duhoarea le atestă ocupația. Vreo doi doar par a fi marocani, emigranți, fără vreo lețcaie bineînțeles. Nu-mi place atmosfera. Daniel ar vrea să plecăm în căutarea unui bancomat, precum cel din Setubal. Nu poate dormi, ce-a mai rămas din noapte, pe un scaun de plastic.
Măcar dacă ar fi pus ăștia niște bănci mai ca lumea! Cine naiba o fi inventat sistemul ăsta idiot de așteptare pe scaune individuale, ca în metrou? Tovarășul meu își cere drepturile naturale. Le ceartă pe asistentele de la camera de gardă. N-are unde dormi, să i se dea un pat! Femeile îi întorc spatele. Încerc să adorm. La cât de obosit sunt, aș putea dormi și în picioare, numai cald să fie. Daniel se tot foiește. Îl înțeleg: i se făcuse frig de la suflul aparatelor de aer condiționat. Parcă am fi într-un congelator și nu la spital. Primim direct în cap, răceala din instalația de climatizare. Ce nebunie mai e și asta, să dai temperatura pe minus în timp ce afară e încă iarnă?
Sala de așteptare e cu mult sub așteptările mele. Față de hall-ul unei bănci are totuși câteva plusuri. Nu există pericolul de a fi surprinși de poliție sau înțepat în ceafă de privirea indiscretă a celui ce-și va retrage banii din mașina de cash. Mai mult, aici am parte de WC-uri curate și de o chiuvetă cu apă caldă. Iar de dormit, aș putea încerca să-mi aștern direct pe gresie sacul de dormit. Mă ghemuiesc în locul cel mai retras. Ațipesc, dar sunt trezit de cineva care care îmi ordonă să mă ridic. E portarul: Aici nu se doarme pe jos!
***

Nud fără cap: Funcheira

Mare tam tam pe peron. Nașul care ne-a dat jos intră în bufetul gării. De acolo aud vociferări. Daniel se teme. Îmi spune că toată lumea vorbește de noi. Oamenii sunt intrigați: De ce nu și-au luat bilet!
Tu tranquillo! caut să îmi liniștesc camaradul.
O fetișcană brunetă tremură de frig pe o bancă. Ne dăruiește un surâs din privire. Ce plăcut e să întâlnești un zâmbet feminin, parcă așa ți se mai încălzește sufletul. N-are nici ea bani, se scuză, altminteri ne-ar ajuta. Dar unde suntem, totuși? Nu e nicio plăcuță care să ne indice cum se numește stația.
Bine ați venit în Funcheira! avem să fim întâmpinați într-un târziu de un impiegat. E un sat uitat de lume. Un alt tren ajunge la peron. Daniel îl întreabă pe controlor dacă ne putem sui fără bani și bilet. Ghinion! Convoiul are mers de personal iar următoarea stație se află la doar doi kilometri depărtare. Fata urcă în vagon. Daniel ar vrea s-o urmăm. Lui îi cam zboară ochii după veverițe. Deschide mereu ziarul la pagina de mică publicitate de unde îmi arată cu extaz nudurile femeilor care se vând pe bani. Tot ce vreau este să ajung la Faro. Fata, așezată în compartiment, ne spune de la fereastră că am putea înnopta la ea. Nu-mi surâde deloc ideea. Simt că nu trebuie să mă opresc la jumătatea drumului. Următorul intercity e peste câteva ore. Tovarășul meu oftează. Îi rămăsese întipărit în suflet zâmbetul cu parfum de femeie, ascuns acum după geamul vagonului. Îmi rămâne totuși alături. Vai, ce frig e! În zare descifrez silueta unor munți. De-asta e rece! Începe să și plouă. Hai înăuntru, Daniel!
Ești nebun, vrei să intrăm fix în mijlocul lupilor? mă întreabă temător. Intru primul pe ușă, cu curaj. Ce am de pierdut? Se așterne tăcerea. De unde cu toții pălăvrăgeau, acum nimeni nu mai scoate un sunet. Suntem cântăriți cu amănuntul și nu așa, pe furiș, doar cu coada ochiului. Ne privesc de-a dreptul în față. Sunt vreo cincisprezece înghesuiți în micuțul bufet al gării. Câțiva bruneți îmi par a fi țigani. Cu toții sunt fermieri. Bună ziua tuturor! rostesc, rotindu-mă la 360 de grade. Daniel încearcă timid să mă imite. Am venit să ne mai încălzim un pic, afară e mult prea frig.
E clar: le-am încălcat teritoriul. M-ar înghiți bucuroși dintr-o îmbucătură dar se rezumă doar la a mă întreba din priviri... Cine dracu’ ești, impertinentule?! Îl aleg cu privirea pe liderul găștii. Lui mă adresez acum, încercând o spaniolă amestecată neputincios cu engleza. Rostesc aceeași placă ca și mai devreme, preotului din Alcacer do Sal. Nu cer vreun ajutor financiar ci doar să ne putem adăposti la căldură până la următorul tren.
Așa deci, avem un scriitor printre noi! mă chestionează cu ironie tuciuriul pe care în toată această vreme nu-l scăpasem nicio clipă din ochi. Și de ce mă rog n-ai bani pentru bilet? Urmează un scurt bombardament de întrebări: Adică vrei să-mi zici că tu călătorești în Europa fără niciun ban? Ce mănânci, unde dormi? Se poate trăi așa?
Vezi bine că se poate, doar sunt viu! Încerc să îi explic omului în spaniolă, pe cât mă pricep de bine, că am de suferit uneori, de pildă acum, când am fost dat jos din tren de controlor. Lămurindu-l, caut să îi țintesc insula de omenie din străfundul sufletului său de om simplu: toată suferința nu mai contează atunci când am ocazia să cunosc în compensare oameni și locuri de care, altfel, cu bani în buzunar, nu aș fi putut afla.
Îi simt cum s-au îmbunat de-o dată, cu toți. În schimbul vorbelor mele primim câte o bere fiecare, eu și Daniel. Viața bodegii își reia ușor cursul. Toată lumea urlă din nou a veselie iar copiii se tăvălesc unii peste alții. Bunica, surdă la toată hărmălaia din jur, moțăie pe un fotoliu ținând în brațe un țânc. Bărbatul ce îmi păruse a fi țigan îmi oferă o a doua bere. Nici nu apucasem s-o termin pe prima. E chiar barmanul, nu-l pot refuza. Scot din buzunarul genții harta Europei și îi punctez din deget traseul călătoriei. Urmează mirarea sa sinceră: Și chiar ai venit din Olanda până aici cu autostopul?
…Nu, în Spania m-am oprit! De acolo am luat autobuze și trenuri. Mai aveam ceva bani. Acum s-au terminat și sunt obligat să fac blatul la tren.
Omul nu mai știe cum să mă trateze mai bine: Ți-e foame? Ia de aici un sandwich cu brânză. Uite și o bere să te mai ungă, că ți-o fi frig. De aceeași ospitalitate are parte și camaradul meu. Daniel nu se poate opri din râs. Nu-i vine să creadă că am întors mânia în favoarea noastră, schimbând-o pe bunătate sufletească.
Gașca e pe cale să se spargă, mai toți urmează să plece spre case. Îi cer negriciosului să-mi scrie în jurnal, ca amintire, numele tuturor celor pe care i-am întâlnit astăzi aici. Îi las chiar și adresa blogului. Și ce dacă e în română, numele tot și le va putea recunoaște: Rui, Manuel, Matos, Costa, Paul, Alexandre, Manlios, Alcaide, Romeu, Vitorino, Calu, Manuel de Rosario, Mogueino, Idalecio, Rosmarinho, Pazarao, Cremilde, Matilde, Caralho, Ana Sofia, Atacha, Goncalinho, Pazamudo.
Numele din bodega gării Funcheira se întind pe mai mult de trei sferturi din filă. La finalul listei, omul mi-a schițat din albastrul pastei un trup dezgolit de femeie. Nu are cap căci artistul de ocazie nu a mai avut destul spațiu pentru a-l creiona, în susul gâtului. Detaliile picante fac deliciul schiței. O pereche de sâni sunt piperați cu niște sfârcuri cât toate zilele, îngroșate insistent din vârful minei de pix. Desenul pare să exprime o tinerețe coaptă: pieptul generos îi coboară molatec peste pântecul ei rotund, acolo unde pilozitatea pare să-i fi înăbușit într-o atmosferă ca de junglă zona pubiană. Să fie oare ea, femeia fără cap, sufletul comunității din Funcheira, mama, ca simbol al obârșiei comune? Nu știu. De un lucru sunt totuși sigur: Asta e Portugalia cea adevărată, dezgolită de falsitatea și egoismul vieții europene moderne, aceea care se trăiește doar pe bani!
***

Alcacer do Sal

Mă trezesc împuns în ceafă de o uitătură acută. Îmi taie carnea precum un bisturiu. Lama-i ascuțită îmi ajunge până la creier. Acum sunt deșteptat de-a binelea. Cine oare să fie omul care se holbează la mine? Ochii lui îmi pișcă întreaga ființă. Mă simt rușinat, dar nu sunt încă destul de conștient să-mi dau seama de ce anume. Unde mă aflu? Privesc amețit în jur. Cine e tipul care doarme întins lângă mine? Ah, da, îmi amintesc! Sunt încă în bancomat, la Setubal. Alături, își sforăie visele Daniel.
Bătrânul care mă fixează cu privirea intrase să retragă niște cash de pe card. El e ceasul meu deșteptător, unul cumplit de indiscret. Ce bine că am trecut peste noapte! Măcar am reușit să mă odihnesc câteva ore. E cam frig, dar sacul de dormit și-a făcut din plin datoria. A fost o interfață bună între pardoseala rece și corpul care încerca din răsputeri să-și prezerve căldura.
Daniel, s-a făcut ziuă! Bună dimineața! îi dau un ghiont camaradului meu. Se trezește alene. Ce oră să fie? Privește prin geamul ușii încuiate, înspre biroul de alături. Ceasul electronic de pe perete arată opt fix. E Duminică. Băncile sunt închise azi. Asta înseamnă că am mai putea ciupi încă vreo oră de somn, până să mergem la gară. Orice minut de odihnă contează. Nu se știe când vom mai putea prinde un astfel de culcuș. Ne întoarcem pe partea cealaltă, eu așezându-mi mai bine rucsacul sub cap.
Vrei să mănânci ceva bun? mă întreabă Daniel. Mai rămăseseră câteva prăjituri, în cutia pe care o primise azi noapte de la vânzătorul din cofetăria vecină. Mușc cu poftă dintr-un ecler. Ce bun e! Ador să mă trezesc mâncând ceva dulce. Acum, o țigară ar fi binevenită.
Daniel are chef doar să doarmă. Mie mi-a zburat de tot somnul. Frig, foarte frig afară. Plouase. Adăpostul băncii a fost ca o mană cerească. Îmi golesc vezica pe un zid și, imediat, aprind și țigara. Setubal e un orășel frumos. Perindându-ne ieri prin beznă, l-am găsit pustiu. Acum abia se trezește la viață. Mă aflu pe bulevardul principal, chiar lângă piața centrală. Palmierii își foșnesc discret frunzele. Vara, aici trebuie că va fi un paradis. Acum e încă iarnă iar localnicii stau cu toți ascunși prin case. Turiștii vor sosi abia prin mai. N-am nicio șansă să găsesc un job, am încercat asta fără succes în Lisabona. Prin primăvară, însă, da.
N-am timp să aștept până atunci. Sunt călător. Mi-am propus să ajung azi la Faro. Ce caut, nici eu nu știu. Mă voi lăsa în voia drumului. Voi da peste acel ceva, cu siguranță, la un moment dat.
Mă ascund din nou la căldura din bancomat. A început deja traficul. Oamenii intră să stoarcă bancnotele automatelor de bani. Eu, mai am doar zece euro. Sunt fericit pentru că, doar așa, fără bani, pot simți viața la modul ei veritabil. Ca turist, cu cărți de credit, n-aș fi putut gusta nicidecum din adevăr.
Îl trezesc pe Daniel, de data asta cu multă fermitate. La unșpe avem primul tren. Aș vrea să-mi clătesc fața cu puțină apă, să mă spăl pe dinți. Pentru asta va trebui să ajung cât de repede la gară.
Frig! Lui Daniel îi pare cam rău că n-am mai rămas lungiți în culcuș. Abia l-am urnit. Mai avem numai zece minute până la tren. Nu mai am timp pentru toaletă, aș pierde legătura. Tovarășul meu crede că vom fi prinși de controlori fără bilet și dați jos la prima. Acolo mă voi putea spăla. Nu avem nimic de pierdut, ne vom urca în următorul. Până la Faro sunt un pic peste două sute de kilometri, e încă dimineață și mai avem la dispoziție alte patru garnituri. Și ce dacă nu vom fi în Faro până diseară? Nu ne grăbește nimeni. Bancomate există pretutindeni. Asta ar fi varianta de rezervă. Eu sunt optimist: vom ajunge chiar azi!
O dată suiți în tren, insist să ne așezăm pe scaune. Daniel crede că e mai bine să rămânem în picioare, pe culoar, în așteptarea controlorului. Poate avem noroc să dăm peste unul mai milos. Măcar să ne zâmbească! Nașul apare. Biletele! Dăm din umeri. N-avem bani, dom’le! Daniel îi explică: trebuie să ajungem la Faro, să facem rost de ceva mărunți. Eu sunt un pelerin iar el îmi e ghid.
Controlorul își încovoaie buzele discret. Ah, a zâmbit, ce bine! Vestea bună e că nu ne va scrie amenda. Pe cea proastă o știu deja. Trebuie să coborâm la prima. Reușim totuși să parcurgem vreo patruzeci de kilometri, cel puțin așa socotim distanța după timpul scurs în tren. Personal, aș fi preferat o amendă. Dar măcar mă împac cu ideea că acum voi avea de văzut un sătuc tipic portughez.
Alcacer do Sal este halta în care debarcăm. Daniel crede că are o vagă idee despre orășel, cică mai trecuse pe aici. Eu sunt sigur că habar n-are unde ne aflăm, așa că ne uităm pe hartă. Mai avem destul până la Faro. Un om din gară ne spune că trebuie să mergem cam un kilometru pe jos până să dăm de centru. Prima fermă e cam departe. Mi-aș fi dorit să mă stabilesc o vreme la țară, să fi găsit un loc precum Kotthausen în varianta sa portugheză.
Rucsacul din spate mă omoară, îmi roade vertebrele încet și sigur. De ce a trebuit să-l umplu cu atât de multe boarfe? Mă gândesc să intru în prima biserică și să-mi donez toate hainele săracilor. Daniel, știi că azi e Duminică, zi sfântă? îl întreb, amuzat de gândul ce-mi despovărează un pic suferința. Bună ideea, cu biserica! Ferma, las-o să apară ca din senin, atunci când va fi momentul. Nu vreau să fac zig-zag-uri prin Portugalia în căutarea unui sălaș la țară. Prind totul din mers. Important este să nu stau, să nu zăbovesc orbecăind prin labirint. Popasurile îmi vor fi prilej pentru odihnă și regăsire.
E o grămadă de lume adunată azi la slujbă. Preotul cântă în portugheză, psalmi. Ce frumos sună! Oamenii șed pioși pe băncile de lemn, vechi precum secolele. Mă așez pe o treaptă de piatră, la intrare. Liturghia abia începe. Daniel preferă să stea drepți, în fața lui Dumnezeu și a slujitorilor Săi. Eu îmi pot ușura în sfârșit coloana de povara unor lucruri efemere pe care în trecut le numeam haine de firmă. Acum sunt doar niște cârpe, chiar prea multe.
Biserica e una micuță dar poartă amprenta sutelor de ani de catolicism. Pe băncile astea s-au rugat idolilor văzduhului părinții și străbunicii, generațiile de mult acoperite de țărâna timpului. Împrejur plutesc doar fantomele lor. Simt cum mi se încălzește sufletul. E pentru prima dată când asist la o slujbă catolică, total diferită de ritul bizantin. Admir costumele preoților. Poartă cizme lungi, până la genunchi. Pielea lor neagră, dată cu ceară, oglindește lumina lumânărilor. Pe trup, peste cămășile albe, îmbracă un veștmânt purpuriu, ca un fel de tunică. Observ și niște lanțuri la brâu, însemne ale unor vremuri medievale păstrate încă vii de tradiția creștină. În biserică totul pare că stă pe loc: piatra, oamenii, sfinții, cânturile. Iisus, dezbrăcat de orice opulență a aurului, stă răstignit în contrast cu fastul altarului. Nu așa, oare, ar fi trebuit să arate omenirea: săracă material și îmbogățită spiritual, urmând călăuzirea Mântuitorului? Orbit de luciul bogăției din lăcaș mi-e ușor să înțeleg: oamenii au urmat morala christică în răspăr. Urmează euharistia, semn că slujba e pe terminate. Ce păcat, ațipisem așa de bine!
Mă așez la coadă pentru a-i vorbi lui el padre. Alături de mine stă Daniel. Părinte, sunt un pelerin. Călătoresc în Europa fără bani, vin din Olanda și caut un loc în care să pot munci o vreme voluntar. N-am bani de bilet și nici de mâncare. Băiatul ăsta, Daniel, îmi e partener de drum până la Faro. Preotul vorbește doar spaniola. Vorbitorii de limbă engleză, în sud, îi numeri pe degete. Cuvintele îmi vin cu ușurință pe buze. Adevărul îl rostesc cu sufletul, chiar și în spaniolă. Părintele mă ascultă cu răbdare. Zâmbește. Daniel mă aprobă din când în când, dând afirmativ din cap. Preotul îmi întinde pe furiș, scuzându-și gestul în fața privirilor indiscrete ale enoriașilor, o bancnotă de zece euro. Fericit, îi schimb în prima cârciumă din drum. Jumătatea, biletul de cinci i-l dăruiesc lui Daniel. Solidaritate și egalitate! îi rostesc tovarășului meu.
Când o fi următorul tren? Mai avem două ore! Hai să cunoaștem un pic orășelul. Ținta ar fi postul de poliție. Vrem să întrebăm dacă ne pot ajuta cu două bilete de tren. Pe drum întâlnesc portocali, în grădinile oamenilor. Copil, îi găsisem doar în serele Grădinii Botanice din București. Ce-aș mai mușca acum dintr-una! Îmi aduc aminte de o ciornă mai veche a unui gând: te poți bucura de orice, de o floare, fără să trebuiască a o rupe. Fericirea înseamnă ceva mult mai intens. A poseda, poate oricine. A contempla, sunt puțini cei care reușesc să o facă.
La postul de poliție aflăm că legea nu are cum să ne ajute. Ar trebui să așteptăm până Luni, numai atunci ne putem adresa unei asociații de caritate. N-avem timp! Cei zece euro căpătați din buzunarul bisericii nu ne sunt de ajuns pentru bilete. Vom continua așadar să facem blatul. Înapoi, spre gară, am timp să citesc indicatoarele turistice. Alcacer do Sal este un loc călcat de pașii istoriei. Pe vârful dealului, ce altceva ar putea să fie ridicat decât un castel?!
În următorul tren ne așezăm în compartiment, ok Daniel? De data asta facem cum zic eu. Așa, avem șansa de a scăpa neobservați de naș, măcar vreo două stații. Peste jumătate de oră ne strângem amândoi mâinile. Planul ținuse. Nu fusesem dați jos la prima. Următoarea gară e peste alți cinzeci de kilometri. Am câștigat deci distanță!
Locomotiva se urnește iar controlorul nu întârzie să apară. Ne prefacem că dormim. Aud tonul imperativ binecunoscut: Biletele la control! E imposibil să mai jucăm teatru. Eu tac mâlc iar Daniel bâguie ceva în portugheză. Știu deja: trebuie să ne dăm jos la umătoarea.
***

Noapte bună, Daniel!

Sala de sport, casa mea provizorie, Castelul din Marinaleda, a răsărit pe un deal precum o cetate veritabilă. E greu să-l urci. Asta, mai ales dacă te întorci de la fiesta cu pași grăbiți iar primul drum pe care îl țintești este cel către WC.
La Candelaria a păstrat nestinsă văpaia timp de o noapte și o zi. După grătarul din fața cârciumii lumea a dansat la discotecă. Sub opaițul Lunii, huruitul motoarelor ambalate cu furie nu s-a oprit nici măcar pentru o clipă. Cei tineri fac întreceri de cai putere pe șosea, chiar în buricul satului. Aburii de alcool au îmbătat până și zorii dimineții când, iarăși, au ieșit cu mic cu mare în stradă. Nu vor cumva ca flacăra sărbătorii să se stingă.
Îi lăsasem în noapte, eu am plecat să dorm. La miez de zi, atunci când m-am trezit, un larg zâmbet îmi destindea fața. Să fi fost euforia de după joint-urile fumate aseară, lângă foc, împreună cu sătenii? Îmi propun să lenevesc până pe după masă. N-am mai făcut asta din Germania, din casa Anjei. Setubal, Faro și Sevilla, timpul în care am trăit homeless, îmi obosiseră fieșce fibră și os. Nu e ușor să te culci direct pe gresia rece din bancomat și nici pe băncile tari din sala de așteptare a camerei de gardă.
După ce am trecut cu ferryboat-ul apa lui Tagus mă văd în fine ajuns în Almada. E orășelul de pe malul celălalt, vecinul mai mic al Lisabonei, o mică provincie. Mulți trec de aici puntea, ziua, pentru a lucra în capitală. La întoarcere, ferry-ul e întotdeauna ticsit. Primii pași pe uscat îi fac întrebând cum pot ajunge la Setubal. Aș vrea să merg acolo chiar din seara asta. Cică ar exista un autocar direct. Aș mai putea lua și un bus până în Laranjeiro iar de aici trenul. N-am răbdare să compar între ele costurile dar cred că sunt aproape egale. Cel mai probabil, din eșecul încercării de a merge pe jos, încerc a sorbi cu privirea cât mai multe, variindu-mi așadar mijloacele de transport. Ceva îmi spune să aleg calea ferată. Din Laranjeiro, în doi pași, sunt la Corroios. În portugheză gara se cheamă comboio. În jumătate de oră am o legătură directă către Setubal. Plătesc cei doi euro și-mi pot mănânca relaxat crema de ciocolată păstrată în rucsac. Aștept să-mi ajungă vagonul la peron. Mai departe, n-am nicio idee ce voi face. Mai am în buzunar zece euro. Bate de fix iar trenul întră în stație. Oare așa arată un personal? În România l-aș fi confundat cu un intercity. Bună camuflare a sărăciei prin modernizarea infrastructurii. În fotoliul din compartiment încep să mă mai încălzesc. Azi a fost cam frig, vântul m-a șfichiuit până la oase. Mă trece un fior gândindu-mă la gerul care bate acum peste Germania. În timpul zilei, aici au fost zece grade pe plus.
Sunt în Setubal; ce să fac? La casa de bilete, nimeni n-are habar cât ar costa un dum până la Faro. Cică vreo doișpe euro, aflu într-un târziu. La ora asta nu mai e oricum niciun tren. Primul pleacă abia de dimineața.
Să găsesc un WC, asta ar fi o idee bună! Dar, și mai bine, hai să mă ușurez afară! Aprind țigara. Un tip, ținând în mână o pereche de blugi, îmi cere de fumat. Îi dau tutun și o foiță. Mă întreabă dacă vreau să-i cumpăr jeans-ii. Citesc marca: United Colors of Benetton. Vrea să mi-i dea în schimbul a douăzeci de euro. Îi furase, cel mai probabil. Au până și eticheta cu prețul: în magazin făceau optzeci. Ce aș putea face cu hainele, acum, când nu știu nici unde voi dormi la noapte? Un alt trecător îmi cere un foc …Cum, n-ai unde dormi? Poți veni la mine în noaptea asta. Locuiește aproape. Nu știu ce să fac. Tipul cu blugii îmi spune că nici el n-are adăpost. Bun, deci suntem doi. Refuz varianta acoperișului, va fi prima mea experiență de stradă.
Daniel își trece blugii în mâna stângă și astfel ne putem strânge amândoi dreapta. Suntem uniți de soartă, niciunul nu are culcuș sau bani în buzunar. Se prinde repede că nu-s turist. Dar, ce ești atunci? mă întreabă el surprins. Sunt primul pelerin pe care îl vede. Ce mai e și asta? Ești călugăr? Îi schițez cu degetul conturul călătoriei peste harta deschisă a Europei. Acum abia realizez că bătusem ceva cale pentru a ajunge tocmai aici.
Iată un hostal. Tragem aer îm piept și urcăm treptele. Bună seara doamnă, ar fi posibil să dormim pe un fotoliu? Afară e mult prea frig! Gazda mă întreabă ceva în portugheză, habar n-am ce. Daniel îi spune că sunt un călător fără bani. Nu ne poate primi, nici măcar în hall. Proprietarul locuiește în apropiere iar dacă ne vede acolo, femeia îmbrăcată în halat își va pierde job-ul.
Gara se închide abia la unu noaptea. Până atunci ne putem odihni oasele pe o bancă. Sau, ar fi mai indicat să mergem în autogară, în sala de așteptare? Poate că e mai cald acolo. Hai să încercăm să moțăim! Nu reușim. Femeia din scaunul de vis-a-vis cum de sforăie? Ne plictisim și ne mutăm la gară. Daniel mă roagă să-l aștept vreo cinci minute.
Lipsește deja de vreo jumătate de oră. Lumea se bagă în vorbă cu mine. Doi puștani mă întreabă ceva în portugheză. Nu știu ce înseamnă mortalha. În cele din urmă înțeleg că îmi ceruseră o foiță pentru a-și rula o țigară. Așa se spune în portugheză la papel de fumar. Aud un târșâit de pantofi. E Daniel care îmi spune că luase trenul până la stația învecinată. N-a avut noroc nici de data asta. Personalul de pază nu are destui bani să-i cumpere blugii. E mare sărăcie în Portugalia!
Aproape unu, ceasul. Suntem în siguranță, începând de acum avem parte de un culcuș. Daniel îmi dezvăluie că doarme aici de două nopți. Are până și aer condiționat dat pe cald. Dormitorul de ocazie se află în clădirea unei bănci. E camera cu aparatele de cash. După miezul nopții, nu va mai intra nici naiba aici. Setubal e ca și mort la ora asta. Totuși, prevăzători, decidem să mai așteptăm încă un ceas. Nu poți să știi ce rătăcit se trezește că vrea niște bani lichizi în portofel. Mașina de poliție a trecut, urinăm la colț de stradă și ne strecurăm înuntru. Ce bine e! Gresia ține cam rece la spate dar pot deschide sacul de dormit. Noapte bună, Daniel! Mâine vom lua împreună trenul până la Faro. Acolo, el trebuie să facă rost de niște bani: ajutorul social.
Daniel e din Algarve, în sudul Portugaliei. Faro este capitala regiunii. E musai să ne odihnim, mâine avem cale lungă de bătut. Cel mai probabil, odată prinși fără bilet, vom fi dați jos de controlori. Avem însă suficient de multe trenuri pentru a ajunge până pe seară. Sunt patru la număr iar eu mă aflu pentru prima dată în viață homeless.
Urc dealul Castelului și îmi aduc aminte de noaptea din Setubal. O compar cu momentul de acum, din Marinaleda. Am peste o mie de metri pătrați la dispoziție. Am suferit însă ceva pentru a urca până aici. Flamenco-ul gitanului de la cârciumă îmi sună încă viu în suflet. Ghitara și focul mi-au dat în clocot sângele, după atâta îngheț. Trăiesc pe viu prima fiesta. Mă gândesc la Daniel. A rămas în Portugalia, el nu și-a putut depăși propria graniță. L-am lăsat în Faro. Pentru mine a început episodul de cunoaștere a unei alte culturi. Nu asta înseamnă oare religare? A lega cap la cap, a uni piesele disparate de credință, obiceiurile și morala!
***

Crochiu

Noul meu amic din El Prado de San Sebastian, stația de autobuz din Sevilla, are ochi ca de chinez. Prin cele două porți de suflet deschise oblic spre lumină, Chino se adâncește în a mă studia cu creionul pe hârtia de desen. Sunt detaliile vieții, expresiile trupului meu. Îmi dăruiește un portret cu adevărat reușit. Va pleca să-și întâlnească niște prieteni, la o petrecere. N-are fir de tutun iar eu îi las cât să-i ajungă de două țigări. El îmi dă la schimb o cutie de Pepsi.
Mmm, ce bun e! Pe ultimul, cred că îl băusem în Bruxelles iar de atunci trecuse ceva vreme. Vorbim în engleză. Ce coincidență, Chino a lucrat în Amsterdam chiar la Shelter! Mă invită să-i vizitez orașul; Melilla este una dintre cele două enclave spaniole situate în Maroc. Băiatul își semnează schița iar pe verso-ul foii îmi notează adresa. Cine știe, poate că ne vom mai vedea. Autobuzul său e pe cale să plece. Întâlnirea e scurtă dar de suflet. Drumurile sunt pe cale să ni se despartă.
Apuc la dreapta, pe străduța primarului. Grafitti-urile din Marinaleda îmi amintesc de întâlnirea cu Chino. Vecinul îmi întinde pe fereastră telefonul său mobil: Uite, sună-l pe Gordillo!
Alo? La celălalt capăt îmi răspunde mesageria vocală. E și normal, primarul vorbește chiar acum la televizor. Femeia țintește cu arătătorul său drept clădirea postului local. Acolo, pe trepte, am să îl aștept. Sigur nu-i voi rata ieșirea. Doar ce apuc să urinez peste un zid. Ușurat, observ o siluetă. Hola! Usted es el senor Juan Manuel Sanchez Gordillo? Înainte de a deveni glas, răspunsul i se materializează într-o uitătură tăioasă. Stau față în față cu însuși primarul Marinaledei. Aidoma lui Chino, și el îmi scrutează trăsăturile, atitudinea. Privirea, inițial austeră, i se preschimbă deodată în căldură. Își aduce aminte: Da, parcă am vorbit ieri la telefon!
N-am unde dormi, e frig și e târziu. N-apuc să-i cer ceva că el îmi și prinde brațul. Vorbește prost engleza dar măcar o înțelege. Încerc să-mi exersez pe cât pot bruma de spaniolă învățată la Sevilla. Senor alcalde, quiero trabajar aqui como un voluntario!
Ajungem în fața sălii de sport. Zăresc câțiva oameni ce nu par a fi portarii. Costumele de antrenament care îi îmbracă vorbesc de la sine: bărbații sunt chiar antenorii. Unul se grăbește a deschide o debara. Scoate o saltea. Uraaa! Am să dorm pe moale. Încă o yală descuiată și pot zări niște pături îngrămădite înăuntrul încăperii. Se pare că nu sunt unicul oaspete găzduit de pavilionul sportiv, cu siguranță că mai dormiseră și alții pe aici. Omul îmi pune în brațe un reșou. Pardoseala vestiarului e din gresie; fără sursa de căldură frigul trebuie că-mi va prinde ființa. Cel puțin, am la dispoziție dușuri și o cameră numai a mea. De o vreme îndelungată nu mai avusesem parte de intimitate. În plus, e mult mai curată decât multe alte locuri prin care am dormit. Patul din casa Anjei, cocoțat la mansardă, aduna zilnic în așternuturi tot praful șantierului.
În vestiar gresia strălucește. Și ce dacă apa e un sloi! Un duș tot trebuie să fac. Centrala termică este inexistentă. Sunt în Andalucia, încălzirea se face aici prin panouri solare. Din nefericire Soarele apusese de ceva vreme. La cât de murdar mă simt după drum nici că mai contează temperatura apei. Oare am să deger? Așa, chiar că încep să intru în rolul personajului conturat de Chino, cel din crochiul în care mi-a fost dăruită atitudinea unui pelerin.
***

Gran Hotel de Marinaleda

Parcă aș locui într-un castel. Am la dispoziție o ditamai sala de sport. Cheia de la vestiarul fetelor o port în buzunar. Aici mi-am așezat temporar domiciliul. O să-i spun Gran Hotel de Marinaleda.
Când am ajuns, în prima zi, s-au împărțit gratis churros con chocolate, în fața primăriei. Se celebra ziua păcii. Azi este fiesta locală. Focuri în stradă, jamon, măsline murate, astea-s doar aperitivul. Petrecerea continuă cu fripturi la grătar. Urmează niște chorizo zemoși, câteva beri și vreo două joint-uri pe cale să le fumez cu un tip din Cadiz, singurul de aici care vorbește engleza. Uite un gitan! Părul lui negru și dat cu ulei pafumat strălucește la lumina focului. Și-l poartă perfect lins, strâns în coadă. Privindu-l, mi se pare că întrupează pe loc imaginea pe care mi-o formasem despre locuitorii din sudul Spaniei. Omul își apucă ghitara cu un gest delicat. Instrumentul pare a fi mai mult decât un obiect muzical. Este cutia de rezonanță a inimii. O ține cu palmele ca și cum și-ar strânge cu foc iubita în brațe. La primele sale acorduri mă înfior. În secvența improvizată de viață joacă el, prim personaj, împreună cu focul. Restul, figuranții, îl acompaniem cu văpăi din palme. Iarăși sosește niște bere, apoi iarbă și fiesta continuă…
Toată lumea e în stradă, atmosferă tipică pentru un sat din Junta de Andalucia. M-am oprit în Marinaleda pentru a gusta, nealterate, obiceiurile și cultura Spaniei. Din loc în loc, în fața câte unei case, vezi un pâlc de oameni adunați în jurul focului: familie, prieteni, vecini, copii, trecători și oricine are chef de-o vorbă. Este o fiesta unde se petrece cu sufletul. Localnicii îi spun La Candelaria. În vetre arde lemn de măslin. Mă întorc la castelul sporturilor în miez de noapte, gata încălzit. Am avut parte de atâta căldură sufletească încât nici că-mi pasă de vânt. Soarele din timpul zilei a fost și el o bună terapie. Mă întinsesem de dimineață ca o șopârlă, pe o piatră, în fața Castelului. De acolo, privind în sus, pot vedea literele de pe frotispiciu: Pabellon de Desportes Marinaleda. Mai încolo apare o emblemă. Peste ea își întinde aripile un porumbel al păcii: Una Utopia Hacia la Paz.
Când scriu în timp real îmi trebuie o viteză de reacție în plus față de scrisul contemplativ, cel inspirat de ideal. Desigur, contemplarea contează în ambele. Îmi place să privesc lucrurile ca și cum le-aș filma dar, mai nou, parcă le-aș transcrie de pe peliculă, din memoria retinei, direct pe laptop.
Primul impact cu Marinaleda e straniu. E pentru prima dată când mă aflu într-un sat în afara României. Autobuzul din Sevilla m-a adus aici, pe seară. Stația e chiar în centrul comunal. A fost nevoie să întreb pe toată lumea unde pot găsi locuința lui senor alcalde, primarul. Mă priveau mirați ca și cum aș fi evadat în costumul de clovn dintr-un circ ambulant.
…De unde o mai fi apărut și ăsta? …Uite-l tu cum cară rucsacul ăla! …E un turist englez rătăcit, un amărât! …O fi polițist? …Taci mă, e ăla care a vorbit cu primaru’, pe Juan Manuel în caută! Prezența mi-e cântărită din toate ungherele urbei.
Trec printre ei țintuind privirea înainte. Ajung chiar în mijloc. …Hola, Buenas tardes! Nu știu ce să cred: îmi place sau nu?! Chiar că sunt la țară: case micuțe, construite la unison, ulițe înguste, cam murdare și toți, cu mic cu mare, în stradă. Oriunde, pe trotuare sau în mijlocul drumului, pe iarbă, mă împiedic de pachete goale de țigări iar cutiile goale de cola zdrăngăne în vânt. Uite și un parc, pe partea dreaptă! E măricel. Văd un șantier în mijloc. Trebuie că se lucrează ceva pe timp de zi acolo. O fi un loc de joacă pentru copii?! Primăria e pe stânga, la ieșire: Ayuntamento de Marinaleda. Pe marginea trotuarului cresc portocali, la fel ca în Sevilla. Ăștia au fost deja scuturați, fructele sunt prea acre pentru a putea fi mâncate. Sunt poame sălbatice. Le-am încercat din prima zi. Țin de sete și au multă vitamina C, dar cam atât. Cum dă un pic căldura, oamenii încep să le scuture. Nu le vor storcite de parbrize ori pe jos. În Marinaleda, un singur portocal mai este colorat în oranj. Lângă el se înalță vioi un frățior vitreg: lămâiul.
Găsesc, în fine, casa primarului. E ultima de pe dreapta, din cartierul nou. Aici, în Las Casitas, toate fațadele sunt identice. Diferă doar plăcuța cu numărul. Este cartierul de locuințe sociale, construit de primărie. Tot aici stă și Senor Juan Manuel Sanchez Gordillo, primarul Marinaledei. Sun la ușă. În prag iese o femeie îmbrăcată cu un șorț de bucătărie. Îmi vorbește într-o spaniolă pe care, cu greu, reușesc să o înțeleg. E dialectul andaluz, nou la auz. Vorbește foarte repede, își mitraliază cuvintele. Își dă seama că sunt nou venit. Pe cine caut? Ah, da, pe alcalde. Nu locuiește aici. Trebuie să încerc la celălalt număr, acolo, la intrarea de alături. Sun dar nu-mi raspunde nimeni. Fac câțiva pași însoțit de femeie. Ciocăne în poarta unui alt vecin. Îl întreabă dacă știe ceva de Juan Manuel. Uite, îl caută omu' ăsta îi spune arătându-mă cu degetul: Cred că e englez!
Vecinul crede că primarul nu a revenit încă din Franța. Ba da! S-a întors! intervin eu intr-o spaniolă chinuită. Senor Gordillo n-a fost plecat în Franța, ci la Bruxelles, completez. Se schimbă situația și, o dată cu ea, dispare și suspiciunea cu care eram privit de cei doi interlocutori. Am rostit, cred, parola corectă. Aflasem informația asta la telefon, cu câteva zile în urmă, de la Manolo. Este unicul funcționar din primărie care vorbește engleza. Așa am luat cunoștință de calendarul primarului. Eram încă în Sevilla atunci când Manolo îmi spusese că Juan Manuel trebuie să se întoarcă curând din Belgia. Aveam deci să mai aștept vreo câteva zile, homeless, până ce voi putea obține personal din gura primarului permisiunea de a veni să muncesc voluntar în Marinaleda. Vineri l-am căutat din nou pe Manolo. El mi-a dat atunci numărul lui Gordillo pe care l-am sunat fără întârziere. Se întorsese din străinătate.
În următoarea zi, Sâmbătă, am cheltuit pe biletul de autobuz ultimii bani rămași din Portugalia. Făcea opt euro iar eu mai aveam în buzunar doar cinci. Completarea am fost nevoit să o cer în autogară, de la turiști. În nici zece minute mă aflam în fața ghișeului cu suma completă. Unii îl pot intitula cerșit. Eu zic că a face apel la solidaritatea umană sună politicos, fără a avea să-mi fac vreun reproș moral. Spaniolii dovedesc oricum mai multă compasiune decât olandezii. Cei trei euro de care aveam trebuință mi-au fost oferiți cu grație. În aceiași manieră, cu demnitate, i-am și primit. Situația a fost cu totul diferită față de Central Station, Amsterdam, unde abia obținusem câțiva bănuți pentru a putea intra la metrou.
Cu biletul în buzunar mă așez pe bancă. Am de așteptat vreo două ceasuri, până să bată de cinci la amiază. Învârt un cui; mi-e poftă de-un fum, chiar dacă am cumpărat cel mai ieftin tutun din magazin. De vis-a-vis, un tip notează ceva pe un caiet studențesc. Îmi cere niște tabac. Îi întind cutia de tablă. Rulează, aprinde și se cufundă din nou în notițele sale. Mă privește cu coada ochiului. Îmi studiază gesturile. Măi să fie, ăsta chiar mă desenează! Hai să vedem. Îmi schimb ostentativ poziția. Așa nu mai avem contact vizual direct, rucsacul masiv ne obturează calea de comunicare. Tipul nu pare deloc stânjenit. Să fi apucat deja să-mi rețină figura, în detaliu?! Îmi întinde foaia, apropiindu-se cu un zâmbet. Dar... Sunt chiar eu acolo! Băiatul are talent. Pe coala dictando nu e o caricatură, e chiar un crochiu foarte reușit. Facem cunoștință. El: un artist în devenire. Chino urmează facultatea de arte și se mai amuză făcând portrete și uneori graffiti. Eu: călător cu un bilet de voie în buzunar. Primarul îmi dăduse undă verde la telefon. Marinaleda, sosesc!
***