Hai să ne ascundem, e fără un sfert! îl aud pe Daniel strigându-mă. În nici cinci minute vagoanele trebuie să ajungă la peron. Barmanul din Funcheira ne învățase cum să încercăm a-l păcăli pe controlor, încurcându-i vigilența. Jocul mi se pare oarecum infantil. Suntem singurii doi călători din gara pustie iar nașul, cu privirea, va cerceta toate ușile deschise ale trenului.
Toți conductorii au nasul mult prea format pentru a putea fi duși de el cu o asemenea ușurință. Decid totuși să intru în joc; camaradul meu privește cu încredere micul nostru șiretlic. Va merge la fix, ai să vezi! îmi spune Daniel răspicându-și licărul de speranță. E ultimul tren din seara asta spre Faro, așa că bine ar fi să țină ideea. Dacă iarăși vom fi dați jos la prima, vom trece peste întuneric în cine știe ce altă haltă de la marginea Portugaliei. Și nu asta mă înspăimântă cel mai tare cât răcoarea care începe să ne hăituiască, în luna încă a lui Ianuarie. De cum am părăsit zăpezile din Germania m-am ferit de frig ca dracul de tămâie. De îndată ce Soarele pleacă din ziuă încep să-mi tremur nopțile.
Ne pitim după WC-uri. Ploaia ne atinge mărunt pielea neacoperită suficient de hanorace. Totuși, nu intrăm înăuntrul băilor publice. Dacă cumva nașul avea să-și spele mâinile?
Haide Daniel, acum e momentul! Glonț, din doi pași, ajungem pe culoarul vagonului. Rapid, ne scoatem hainele ude așezându-ne în scaune ca și când am fi moțăit acolo de ore. Ne-o fi sesizat oare, revizorul? ne întrebăm din priviri. Peste nici zece minute ne pomenim cu el, lângă noi: Biletele! Ah, de asta mi-era teamă.
Mă prefac, ca și trezit din somn, că nu înțeleg nimic. Văzându-mă blond, crezându-mă nordic, îmi repetă în engleză: Tickets please! Acum chiar că n-o mai pot da cotită: N-am bilet, n-am nici bani, dă-mi amendă! Daniel este de acord cu inițiativa mea, completându-mă în portugheză: Hombre, da me una multa, por favor!
Amendă! îi răsună vocea nașului de-a lungul vagonului ticsit de călători. Ce bine! gândim în tandem, asta înseamnă că nu vom fi dați jos, că vom ajunge în seara asta la Faro! Aștept ca revizorul să termine cu datele lui Daniel, apoi îi dau și eu pașaportul.
Aha, ești din România! tună din nou beregata nașului, ca și când mi-ar fi înghițit urma după o vreme îndelungată de pândă. Da, și ce dacă? îl întreb. Nimic, era doar o remarcă, nimic mai mult, îmi răspunde calculându-și tonul.
Îmi propun să îl sâcâi, distrăgându-i atenția de la scrisul amenzii. Replica sa de mai devreme, cea legată de România, nu fusese una dintre cele mai inspirate. Într-un final, conștientizând sumedenia de călători aflați în vagon, spectatori și martori ai gestului său xenofob, nașul își camuflează impulsul primar cu domolirea bruscă a atitudinii. Profit de momentul de slăbiciune, de întoarcerea bruscă a ținutei sale, luîndu-l la trei păzește: Bine, și ce mi se poate întâmpla dacă nu o plătesc?
Nimic, absolut nimic! îmi răspunde omul, pierzându-și din credibilitate. Cei doi bărbați de culoare care ocupă scaunele din dreapta noastră pufnesc în râs. Incitat de starea lor de bună dispoziție, continuu: Cum adică nimic? Păi unde se duce amenda asta? Nașul este fățiș stânjenit: La ambasadă, normal! Și de acolo, dacă au chef, ți-o pot trimite acasă.
Deci, până la urmă, e bine să fii din România, nu? Unde să mi-o trimită, întreb eu, în București pe dreapta? Controlorul începe să realizeze penibilul situației. Să ne dea jos acum, este tardiv. Aproape că sfârșise cu completatul amenzii. Cei doi negri hohotesc în spasme. Întreg vagonul îl arată cu degetul pe revizor.
Daniel își recapătă curajul. Vrea și el să știe ce i se poate întâmpla în cazul neplății. Tot nimic! Dacă vrei o plătești iar dacă nu, nu. Poți însă avea probleme cu finanțele, dacă te angajezi cu acte în regulă. Tovarășului meu numai una ca asta nu-i trecea prin minte, să lucreze legal. Doar ce vorbise mai devreme, la bufetul gării, cu barmanul despre meseria sa. Îi este suficient să trăiască șterpelind din magazine câte o pereche de blugi sau orice. Deontologia profesională nu-i permite totuși să ușureze buzunarele semenilor, cel puțin așa declarase cu onestitate amicul meu.
În nici o oră suntem la Faro. Orașul e capitala provinciei Algarve. De fapt, că zici una, că zici alta, amândouă numele se referă la același teritoriu.
Unde vom dormi, Daniel? Cercetăm orașul. Privesc totul cu dublu interes. Încerc să descopăr noaptea frumusețea așezării dar în același timp vreau și un adăpost. Trebuie să existe un hostel ieftin pe undeva! Avem la noi cei zece euro donați de biserica din Alcacer do Sal. Faro e un loc cam turistic, nu se compară cu Setubal. De aceea îmi și pare scump. Hotelurile concentrate în cochetul centru vorbesc clar despre asta. Dăm peste un hostal. Nu, nu e hostel, titulatura are un cu totul alt înțeles față de cel cu care sunt obișnuit din Amsterdam. În traducere, termenul explică un concept de pensiune modestă dar nicidecum un dormitor cu priciuri. Recepționerii nici nu vor să audă de noi: N-aveți bani, în stradă cu voi! Aici nu puteți dormi în fotolii!
Daniel știe adresa celei mai ieftine pensiuni din oraș. Rătăcim pe străduțele întortocheate în căutarea ei. Faro mi se pare mult mai îngrijit decât Lisabona. Fațadele sunt zugrăvite iar bucățile de mozaic nu sunt știrbite de timp. Străzile sunt și ele mult mai curate. Totul e însă închis. Cât e ceasul, Daniel? Doar zece seara? Păi și cum de toate barurile au grilajele trase? Uitasem: nu sunt turiști! Cică aici în timpul verii totul duduie. Iarna, oamenii stau ascunși în case. Dacă la zece grade peste zero hibernează, ce ar face la minusurile din România?
În fine, găsim prima cafenea cu clienți, deschisă. Trebuie să cumpărăm niște tutun. Când întreb la bar de internet wireless, răspunsul angajatului îmi provoacă în timpane iluzia unei cărămizi strivind o țeastă: N-avem! Îmi pansez rana cu ambiție și curaj: Bine, dar uite niște laptop-uri deschise! Omul dă o roată cu ochii pe la mesele din jur. Îi dezarmasem minciuna. Bine, hai, conectează-te, dar să nu stai mult! Teoretic, ar fi trebuit să fac ceva consumație în schimbul privilegiului de a-mi verifica mail-ul.
Îți trimit acel mesaj scurt, de care sper să-ți mai amintești: Sunt bine! Mă regrupez... Discut cu Daniel restul posibilităților de a dormi în noaptea asta. Prima ar fi să găsim pensiunea cea ieftină. Mă îndoiesc totuși că prețurile sunt așa de mici încât să ne accepte pe amândoi cu doar zece euro. O alta, ar fi să mergem la poliție.
Sunt de acord cu ideea tovarășului meu: Hai la comisariat! Dar în drum să ne oprim la pensiune. Așa cum mă așteptasem, numai prețul unui singur pat este de zece euro. Recepționera nu ne poate permite să dormim amândoi pe aceeași saltea. Ne-ar lăsa cu mare drag dar are camere de supraveghere. În fața secției de poliție se coboară din mașină doi tablagii. Unde putem dormi dom’le în noaptea asta fără bani? îi întreb folosindu-mi engleza. Dacă Daniel ar fi fost cel care să se fi adresat, în portugheză, cei doi i-ar fi răspuns cu un negreșit Marș în stradă! Așa, dând impresia unui turist rămas în pană financiară, mă aleg numai cu o ironie dezumflată de farmec: Aici, la secție, puteți înopta doar dacă spargeți vreo bancă, ceva. Asta n-ar fi o idee tocmai rea, numai că înainte de a începe călătoria mi-am propus să trăiesc fără bani. A fura înseamnă a-mi mototoli principiul. Încercați la bombeiros! ne sfătuiește al doilea gabor.
Ce-o mai fi și asta, bombeiros? E cazarma de pompieri, mă lămurește Daniel. Am mai putea merge și la spitalul de urgență, în sala de așteptare. Cică mai sunt homeleși care dorm acolo și nimeni nu le-ar spune nimic. Prima dată pompierii! Găsim poarta închisă. Dorm cu toții, incendii sunt prea puține șanse să apară pe o ploaie ca asta. Privesc prin sticla ferestrei. Ar avea ceva loc înăuntru. Dacă aveam norocul să dăm peste unul mai milos, ne-am putea încolăci într-un colțișor. Soldatul care ne deschide e destul de amabil dar răspunsul său e categoric: Aici nu vă putem primi, e strict interzis! O ultimă soluție, cea de urgență, ar fi să mergem la spital. E unicul loc rămas nemarcat pe harta încercărilor noastre.
Am învățat deja pe dinafară străduțele din centru. De aproape trei ore căutăm un culcuș fără succes. Lui Daniel îi flutură prin minte un intermezzo: Dar, dacă am încerca să luăm o cameră la un hotel de cinci stele, și să n-o plătim?
Daniel, ăștia vor măcar o carte de credit valabilă, chiar dacă nu ne cer banii pe loc, îmi lămuresc amicul naiv. Hai totuși să încercăm, doar n-avem nimic de pierdut!
Fear and loathing in Las Vegas este inspirat de o poveste reală. Îți mai aduci minte în ce hal lăsau camerele după zile și nopți de petreceri hipnotice? Ei bine, Faro nu este Las Vegas, iar asta avea să ni se confirme la recepția primului hotel de lux întâlnit în cale. Domnișoara suplă de la recepție, o raritate pe catwalk-ul Portugaliei, îi cere lui Daniel un plastic doldora de bani. A putut citi din înfățișarea noastră, de la o poștă, goliciunea portofelelor. Dăm din umăr și, la stânga împrejur! Hai la spital! Surpriză, în sala de așteptare mai dorm vreo zece, poate cinșpe. Toți sunt homeleși de profesie. Zdrențele și duhoarea le atestă ocupația. Vreo doi doar par a fi marocani, emigranți, fără vreo lețcaie bineînțeles. Nu-mi place atmosfera. Daniel ar vrea să plecăm în căutarea unui bancomat, precum cel din Setubal. Nu poate dormi, ce-a mai rămas din noapte, pe un scaun de plastic.
Măcar dacă ar fi pus ăștia niște bănci mai ca lumea! Cine naiba o fi inventat sistemul ăsta idiot de așteptare pe scaune individuale, ca în metrou? Tovarășul meu își cere drepturile naturale. Le ceartă pe asistentele de la camera de gardă. N-are unde dormi, să i se dea un pat! Femeile îi întorc spatele. Încerc să adorm. La cât de obosit sunt, aș putea dormi și în picioare, numai cald să fie. Daniel se tot foiește. Îl înțeleg: i se făcuse frig de la suflul aparatelor de aer condiționat. Parcă am fi într-un congelator și nu la spital. Primim direct în cap, răceala din instalația de climatizare. Ce nebunie mai e și asta, să dai temperatura pe minus în timp ce afară e încă iarnă?
Sala de așteptare e cu mult sub așteptările mele. Față de hall-ul unei bănci are totuși câteva plusuri. Nu există pericolul de a fi surprinși de poliție sau înțepat în ceafă de privirea indiscretă a celui ce-și va retrage banii din mașina de cash. Mai mult, aici am parte de WC-uri curate și de o chiuvetă cu apă caldă. Iar de dormit, aș putea încerca să-mi aștern direct pe gresie sacul de dormit. Mă ghemuiesc în locul cel mai retras. Ațipesc, dar sunt trezit de cineva care care îmi ordonă să mă ridic. E portarul: Aici nu se doarme pe jos!
***
miercuri, 6 iulie 2011
