fără frână

gata, ți-ai luat biletul. de-acuma știi că poți oricând să cazi. în zbor ai nevoie de un pilot, o mașinărie zburătoare, vieți omenești călătoare, de un rezervor până la destinație, eventual și de un turn de control sau de ceva public figurant în sala de așteptare, asta ca să ia ființă momentul esențial din care să nu te mai întorci. se spune că dacă aeronava a trecut deja peste jumătatea distanței, în caz de pericol, piloții ajung la punctul în care orice manevră spre înapoi devine fatală. tot planul depinde de clipa de aici încolo, de imaginația și tehnica aviatorului. de fapt, nu e niciun plan. pe cadran e o limbă nevăzută, momentul mereu prezent și unic. în acea clipită, ai nevoie de cea mai puternică motivație, ceva din sine în care să te încrezi. în cinematografie, îmi spunea un prieten care scrie un scenariu, e în natura filmului ca personajele să atingă acel punct de unde nu se mai întoarce nimeni înapoi și nici măcar autorul regiei. este elementul cheie, surpriza oricărei ficțiuni prin care curge sânge viu. mă întreb, știind că motivul oricărei ființe de a fi înseamnă evoluție, cum să fi fost clipa pentru sălbaticul din copac, când a ucis de foame pentru prima dată? să-și fi șters oare complet din conștiință, acum, efortul de a-și răpune cu piatra animalul în numele propriei evoluții? iată că a ajuns să-l domesticească și apoi tot îl tranșează pe masă, steaks. crescut din șarpe, omul-maimuță - cel mai avid prădător - când a fost să cadă într-o baltă de sânge, se îmbăia iar mai târziu se spălă de păcat. the point of no return. eu, a fost să nu pun deloc frână bicicletei ca să încep să-mi văd clipa. de atunci, prezentul mă bucură etern.