air. all I need

sunt superstiții și superstiții. îmi place să le descifrez sensul... să pui mâna la gură atunci când caști! ba chiar să înghiți căscatul atâta cât ești în societate! asta vine din popor, cum că pe gură se vâră un drac atunci când o deschizi cu poftă. n-ar fi fost defapt o problemă - dracul care-și strecoară coada - țăranii știu că nu-i chiar așa de necurat cum pare. din nefericire, în loc ca el doar să te gâdile cu cornițele la plămânii afumați de tutun, a vrut mai mult: să nu te lase să respiri. treaba a fost că prohibiția căscatului s-a extins în codul de bune maniere. totuși abia îmi stăpânesc unul. e respirația aia când mi-e foame de aer. inspir pe gură, pe nări, umplu tot mai adânc plămânii. intră în mine parcă ceva bun, mă confund cu extazul. cu siguranță nu-i diavol sau, dacă e, cred că-i unul cu aripi. țin pieptul înainte, plexul solar se întinde a bine. explozie. dau afară tot răul. blocajele se degajează. fusese un plav pe canal. trăiesc ca un fel de orgasm, fulgerul ala de intensă de eliberare, geamătul triumfal. apoi, o dulce amețeală ține din inimă și până în creier. urcă peste tot. mi-a trecut somnul, aș mai vrea prin aer. căscatul, zic alții, e gestul de final prin care-ți lași trupul să moară. dacă-i pe-așa, a muri cred că e în sine un orgasm de iubire și viață. mergeam pe stradă, mi-a venit gândul ăsta. în drum, un capac de canal. nu călca pe el, ține ghinion! îmi aduce aminte o superstiție din copilărie. încerc să înțeleg ce-i în neregulă, ce anume m-ar face să-l ocolesc. în trecut și pe harta așezărilor umane cu indivizi nerăsăriți, puteai prea bine să cazi în hazna. gaura de iad abia dacă fusese acoperită de ceva. ghinionul ăsta să fi fost căderea în păcat?!