Acum vreo două nopți, spre dimineață, camera mea din pământ a început să se umple cu apă. Ghiceam o strălucire limpede, cu un gust sărat, ca și cum ar fi fost un val din mare. Îmi aduc bine aminte căci, atunci când șuvoiul a fost să-mi treacă de înălțimea umerilor, mi-am cufundat adânc vederea. Dacă ar fi fost apă chioară, de la robinet, cloru' m-ar fi însemnat cu o usturime cumplită.
După încă puțină vreme intru în panică. Știu să înot. Am făcut-o, îndreptându-mi întotdeauna visul către un orizont deschis, însă niciodată între cei patru pereți ai demisolului.
Volumul camerei creștea, tot creștea, până ce am devenit aproape sigur că voi atinge tavanul cu creștetul. Chiar că nu mai aveam încotro să mă îndrept. Poate doar să încerc a mă strecura prin ochiul de geam, măcar așa să-mi salvez iubirea de la înec. Mă agit slăbit. Ca un făcut, în această clipă de pierdere a conștienței, simt cum mi se așează ceva, o umbră vie, pe cap. De parcă n-aș fi avut destulă greutate ce-mi apasă ritmul, respirația, iată o forță care vrea să mă îndese și mai tare la fund. Cu un reflex peltic reușesc să-mi scot mâna dreaptă din șuvoi. Pipăi așadar ființa ce nu vrea să se mai dea jos.
E o pisică. Nu pot să-i văd culoarea, doar să o ghicesc. Simt că e neagră. Mă liniștesc. O pisică nu are cum, vreodată, să-mi facă rău! Pun pariu că apăruse aici ca să mă salveze, să mă tragă în sus, de păr, cu gheruțele, pentru a mă aduce la linia de plutire. Sunt treaz de-a binelea, abia acum, înțelegând că ceea ce am visat a fost doar un vis...
vineri, 9 septembrie 2011
