Tai somnul ca un semn de carte la semnalul de alarmă al unui steag negru, desenat pe coperta ființei. Sunt un cuib viu de cuci.
Mi-e un pic frig. Sunt doar o umbră a uriașei rezerve de căldură. De când stau la demisol, am și uitat cum arată raza. Vorbesc româna dar, inversându-mi fanatic fonetica, aș vrea să nu mă mai opresc doar la o anume limbă. În plus, mă simt ciudat acum, când abia mă reobișnuiesc cu figura din oglinda Bucureștiului. Totuși, doar așa, privindu-mă în ochi, îmi pot aminti…
Mă trezesc în miez de noapte. Privesc buimăcit în jur și nu înțeleg: Unde dracu´ sunt? Ce-i cu salteaua asta tare și de ce e atâta negură în cameră? În ce iad din lume am mai ajuns?
Nesiguranța! Ea te sugrumă. E coșmarul care tocmai ți-a deșteptat visul. Până să-l am, pluteam în paradis. Eram înconjurat de păsări colorate dragi și soft, de lumea alături de care mi se părea că mă simt mereu în siguranță. Visam că sunt în acord cu viața și că nimic rău nu mi se va putea întâmpla, nici măcar noaptea. Când, dintr-o dată, paf! Visul se spulberă iar eu stau în pat, în capul oaselor, întrebându-mă în bezna cărei realitați surghiunite, unde naiba am mai ajuns...?!
Oare chiar am talent la scris? Oare pot avea încredere în oameni? Oare, argentinianul din patul de dedesubt, Ignacio, își va mai delira mult epilepsia prin crize succesive? Gata, știu! Mă aflu într-un han din Barcelona, printre vagabonzii străzilor pavate cu durere. Puteam să fi fost oriunde în visul ăsta care se prinde de mine precum o piele... Sevilla, Almeria, Cartagena, Alicante, Elche, Valencia, îmi sunt totuna: Aceleași așternuturi cu miros de stradă, aceiași derbedeii.
Oare laptopul o sta în siguranță, acolo, în rucsac? Nu știu de ce dar iarăși ajung să mă gândesc la posibile primejdii, la securitatea cu care mi-am dorit să-mi înfofolesc viața.
Și, mă rog, daca tot te gândesti la a te feri de pericol, de ce te preocupă tocmai soarta unui calculator? E doar un simplu obiect! Valoreaza oare mai mult decât propria-mi viață? Să fie acel laptop lucrul care îmi dă certitudinea că îmi place să-ți scriu?
Certitudine este un alt înțeles care mă pune pe gânduri. Este opusul dubiului. Singura mea convingere este că trăiesc rătăcind printre fostele granițe ale Europei și nici măcar asta nu e o certitudine. Poate fi orice… Un vis, un fum sau o luptă. Doar eu știu felul în care-mi privesc realitatea în ochi.
Revin la primejdii. Sunt conștient că mă expun lor, peste tot, la o aripă de zbor. Încerc să mă feresc din calea lor. Ce să fi fost totuși orele dormite pe iarbă, aproape dimineața, sub statuia lui Columb din buricul Barcelonei? N-o fi fost oare altceva decat o primejdie căreia mi-a plăcut să-i fiu complice?
Hotărăște-te! Iti place sau nu nesiguranta secundei, clipei? Păi, dacă nu mi-ar fi plăcut, n-aș fi rămas să dorm în bancomatele din Alicante, alături de hoți de buzunare, cerșetori injectați în venă cu veninul străzii, câini care latră a om. N-aș fi ales să traiesc așa.
Chiar… De ce o faci? De ce încerc impresia că visez urât, uneori, atunci când nu știu exact unde mă voi trezi?
Visul, acela astral, este mai puternic decât orice halucinație din lumea materială. Mi-e cumva frică pentru că s-ar putea să mă trezesc? Sau pentru că s-ar putea să adorm într-o bancă semi-dezbrăcat de confortul unui rucsac cu haine, cu laptop și cu sacul de dormit? Banii au încetat să mai fie vreun preț. Știu unde mă voi fi îndreptat săptămâna viitoare? Am vreun plan?
De ce ti-e frică? Păi, ce aș avea de pierdut? Sau, doar așa, prin renunțarea la tot, am câștigat de fapt tot? Îmi place să zbor, aruncându-mi balastul pe pământ. Vezi cât de ușor mă pot ridica în văzduh, printr-o teleportare a greutăților?
Nu ți-a spus Antonio, peruanul de la masa săracilor din Alicante, că vei putea dormi cu capul pe șine fără ca ceva să te strivească?
Știu foarte bine cine ești, tu, acest personaj dumnezeificat cu care dialoghez! Ești ultimul supraviețuitor al masacrului din Olimp. Ai scăpat cu viață după genocidul ordonat în biserica timpurilor. Celalalt, al lor, e doar o pastișă atârnând cu barba de un fir de nor. Dumnezeul căruia îi scriu cu plăcere o religie, este inteligența care mă protejează ca pe propriul său copil, născut prin vulva universală a spiritului Său. Să fie deci doi? Sau unul este reflexia genelor din carnea celuilalt? Ești complet. Egoismul, invidia își încetează invizibil existența din carne schimonosită. Întotdeauna m-am întrebat când vor zbura toți oamenii. E vorba de echilibru. Sunt unul și același. Ajung sa mă văd întrupat în sensibilul ființei, abia după ce mă voi fi ars în toate piedicile nesiguranței.
Un laptop, o avere ascunsă în dulap, sunt câtuși de puțin siguranță.
Ce faci acum, cânți?
Cheia sol. There is nothing safe in this world/And there's nothing sure in this world/And there's nothing pure in this world/Look for something left in this world
...It's a nice day for a white wedding/It's a nice day to start again.
Billy Idol rămâne un moft din copilărie. Acum adulmec misterul modificării negreșite, genetice, a pâinii în vin. Las de-o parte superstiția și îndoiala de sine. Încerc să aflu cum se cultivă sămânța de grâu care face să crească o podgorie și transcede apoi în cupa unui episod al posibilei utopii.
Iată, ai găsit ceva sigur. Răspunsul vine de la sine… Scrie, înscrie-te în zodia eternului prezent-viitor, și te vei vedea ridicându-te de acolo, de unde te afli acum, din frică! Zbori. Cheamă-ți sufletul să vină lângă mine
