Aseară am ajuns la Linz. Am plecat de la hostelul din Viena pe la prânz. Am luat metroul și am coborât la stația stabilită. Dar, surpriză, acolo n-am găsit nici în ruptul capului strada pe care trebuia să apuc. Așa că am început să tot întreb trecătorii unde este autrostrada. Nimeni nu știa și, mai ales, nimeni nu vorbea engleză. Am tot rătăcit având în spinare rucsacul plin, parcă, cu bolovani de râu în loc de boarfe până ce am intrat într-o Billa să-mi iau o sticlă cu apă. Nu mai puteam de sete (a fost o zi fierbinte iar de la atâta cărat începusem să transpir). Acolo, la cassa, mi-am zis că ar fi bine să mai arunc o întrebare cuiva, despre autostradă. Am nimerit, în sfârșit, peste un tip care nu era nici turc, nici cocalar, nici boșorog și care a putut să-mi explice în engleză pe unde să o iau. Trebuie să-ți zic că umblând prin cartierul ăla de la periferia Vienei lumea se uita la mine, purtând ditamai rucsacul în spate, ca la o mare ciudățenie. Am urmat exact indicațiile tipului, mergând preț de vreo oră pe jos, până ce am ajuns la o benzinărie Shell. Acolo mă aștepta o surpriză foarte plăcută. Benzinarul, un tip cu barbă roșie și figură tipică de neamț vorbea o engleză “a la carte”. Ne-am împrietenit și, după ce mi-a povestit întreaga lui viață, inclusiv despre cum este căsătorit cu o americancă, așteptând să-i iasă actele de emigrare în SUA (motiv pentru care și știa atât de bine engleza), mi-a “vândut” câteva din secretele hitchhiking-ului. Eu, între timp, începusem deja să întreb șoferii, în special pe cei cu mașini de Germania (pentru că autostrada duce până pe acolo), dacă mă pot lua până la Salzburg. Oamenii, unii dintre ei nici nu mă băgau în seamă, alții îmi răspundeau din vârful limbii cum că nu au drum acolo. Cam puține mașini. Aștept timp de vreo oră și încep să mă întreb dacă chiar voi reuși. Dar, dincolo de îndoieli, îmi reiau zâmbetul pe față și, cu și mai multă voință, continuu să întreb mai departe. La un moment dat zăresc că se îndreaptă spre benzinărie un punkist cu un rucsac mare și un cățel mic, negru și tare dulce. Autostopist și el. Zece ani de experiență în domeniu! Un bun prilej să iau exemplu. Mi-a fost oferit pe tavă acest exemplu, îmi spune mai încolo benzinarul (care îl cunoștea pe punkist), pentru că, cică, în ultima vreme, autostopiștii sunt din ce în ce mai rari. Punkistul mergea undeva mult mai aproape decât mine, la un festival de muzică (punk, evident). Așa că a putut găsi destul de repede o mașină care să-l ia, cu cățel cu tot. Îmi zic... “Dacă ăsta, cu creastă-n cap și cu cățel, a reușit atunci mie (chiar dacă nu vorbesc germană, căci asta era de fapt problema) n-are cum să nu-mi iasă”. La ceva vreme după ce-a plecat punkistul zăresc oprită, undeva mai departe, o mașină cu număr de Linz. Mă îndrept înspre acolo iar la volan, o doamnă mai în vârstă aștepta. O întreb în germană… "Fahren sie zehr A1, nach Salzburg?". Culmea, ea îmi răspunde că da. Apoi, în engleză, o rog de un loc liber. Ea mă studiază din cap până în picioare și mă întreabă dacă vorbesc engleza bine. Cu siguranță că începusem să mă reobișnuiesc cu engleza, după atâta timp de pauză! Doamna îmi zice să aștept, pentru că trebuie să o întrebe și pe fiică-sa, care era la baie. Apare și fiica, ținând de mână o fetiță de vreo zece ani, se înțeleg cu toate din priviri iar doamna îmi dă acordul să urc. Uraaa! Nici nu-ți poți închipui ce bucurie am simțit atunci în suflet. Cele trei erau bunică, fiică și nepoată. Îmi pun rucsacul în portbagaj și ne așezăm la drum. Fiica era profesoară de limbi străine, așa că vorbea engleza excepțional. Bunica se descurca și ea, binișor, iar fetița era la nivel începător. Așa că ce s-au gândit ele?! Luîndu-mă în mașină ar fi un bun exercițiu pentru copil să-și exerseze vocabularul. Deci, culmea, de data asta engleza a fost atuul (așa cum a fost cățelul cel dulce al punkistului). În fine... Mă împrietenesc cu tipele (am vorbit tot drumul, povestind tot soiul de chestii legate de România) și ne oprim la un restaurant să bem cu toții o cafea (pe care am plătit-o până la ultimul bănuț). Totul bine și frumos doar că singura chestie proastă pentru mine era că ele nu ajungeau în Salzburg, lucru pe care uitaseră să mi-l spună la început. Se opreau în Linz, adică la vreo 200 de kilometri de Viena. Mi-am zis că e bun și Linz-ul decât nimic. Cu atât mai mult cu cât, înainte să plec din România, trecusem în traseu acest mic orășel ca punct de oprire. Tipele nu mai luaseră niciodată autostopiști deci era și pentru ele o premieră. Le-a plăcut de mine, cred. Atât de cumsecade au fost încât, atunci când am ajuns la Linz, au ținut să-mi facă un scurt tur de prezentare a orașului plus câteva poze de grup, de trimis ulterior pe mail. M-au lăsat la un hostel la care, de altfel, m-am și cazat. Pe seară am plecat să vizitez Linz-ul. E un orășel gen Brașov, foarte curat dar foarte privincial, situat pe malul Dunării (aici fluviul se curge în toată splendoarea sa), cu câteva dealuri împădurite și cu aer foarte curat. Atracțiile sunt destul de puține: o stradă principală cu magazine și baruri (gen Maria Hilfer Str), un centru vechi cu un dom, Dunărea și promenada de pe malurile ei, o clădire futuristă (Ars Electronika Center) ai cărei pereți de sticlă devin noaptea multicolori, și un castel construit pe un deal, aidoma castelulului din Barcelona, către care aș vrea să mă îndrept chiar acum, după ce termin de scris. Apoi vreau să apuc către Salzburg sau, depinde de noroc, chiar către Munchen.
PS: În noaptea de dinaintea plecării din Viena, la hostel, am stat la taclale, până tărziu, povestind chestii legate de spiritualitate, solidaritate umană, cosmopolitism, utopii, politică mondială, criză economică, respectiv tot felul de experiențe personale ale fiecăruia, mai întâi cu un belgian care s-a băgat singur în vorbă cu mine iar mai apoi cu un brazilian, un francez, doi italieni și, ulterior, cu un finlandez. Ne-am simțit tare bine, cu toții, împărtășind experiențe, gânduri, idei. Asta înseamnă solidaritate și, deci, cosmopolitism. Apropos... Brazilianul, super tare!
miercuri, 29 septembrie 2010
