Călătorie indiscretă: 1. Viena, prima zi.

Scumpa mea, abia acum am ajuns la hostel, am luat laptop-ul și mă pun să-ți povestesc câte ceva. Aseară am avut chef de ieșit, deși eram cam nedormit după drumul cu trenul. Am vrut să aflu cam cum e viața de noapte de aici. Drept pentru care, după ce-am stat vreo câteva ore la Museums Quartier, unde am băut câteva beri pe o bancă uitându-mă la lume, la cer și la mine în suflet, am început o plimbare fără vreo țintă anume. Am intrat în câteva baruri care mi-au făcut cu ochiul. Mi-am zis că e un bun prilej să vorbesc cu barmanii, să mai aflu de una, de alta. Din păcate, în primul bar am dat peste un turc care nu numai că nu știa engleză, dar cred că nici limba lui n-o învățase prea bine. I-am cerut un Jager cu suc de portocale și mi-a servit o mostră de 20 de ml. Nu-mi ajungea nici pentru o măsea așa că i-am mai cerut una, evident. El, foarte mirat, mi-a turnat până în buza paharului sucul de portocale iar cele două mostre de sticluțe le-a așezat separat. Cred că omul nu auzise de long drinks, vai! Intrasem în bar pentru că avea un nume care conținea cuvântul "marea", așa că m-am gândit imediat la Vama Veche. Singurele chestii legate de mare erau, din păcate, un plastic cu câteva fire de nisip și o piscină pentru copii, așezate fix în mijlocul încăperii principale. Un chici total! Așadar am plecat de acolo. Mi-am continuat periplul până când mi-a sărit în fața ochilor un pub. Greșeală! Barmanul era chinez, iar înăuntru nu se fuma. Așa că mi-am băut cât am putut de repede berea și am fugit. Am vrut să mai fac o încercare, undeva pe Maria Hilfer Str, într-un loc de unde se auzea muzică. Acolo, toate scaunele de la bar erau ocupate iar atunci când am întrebat-o pe barmaniță dacă am șanse să se elibereze unul mi-a răspuns cu curul. Dezamăgit un pic de răceala oamenilor m-am pregătit psihologic să mă întorc la hostel și să mă culc. Era ceasul vreo 10.30 - 11.00 seara. Ajungând pe străduță mi-am zis în sine ce ar fi dacă aș mai face o ultimă încercare. Imediat lipit de hostel e un băruleț. M-am așezat pe terasă și am cerut o bere. Surpriză! Ospătarul mi-a zâmbit și a început să vorbească cu mine. Drept pentru care m-am mutat imediat înăuntru de unde, o altă supriză plăcută, se auzea muzică sârbească. Hop-țop la bar unde m-am pus pe vorbit cu ospătarul care era și barman, adică unic angajat al micuței prăvălii. Mi-a făcut cunoștință cu patronul, un iranian, așa că-ți imaginezi că imediat am adus vorba de Keyon, de Persia, de limba farsi și despre tot ce mai știam despre cultura lor. Colegi de băuturică mi-au fost un canadian care vizitase Romănia și care acum lucrează în Viena la o bancă și un austriac, client fidel al casei. Este un fel de bar de cartier, deschis mai mult pentru cunoscuți și backpackerii din hostel. Am petrecut preț de vreo două, trei berici iar la 12.00 noaptea, fix, iranianul a închis. Canadianul a plecat acasă să se culce căci a doua zi avea servici așa că am rămas numai împreună cu austriacul. Acuma... ce să fac? Să merg să mă culc? Niciodată! Tipul îmi zice că știe un bar pe undeva, underground, unde avem șanse să și fumăm o iarbă bună. Zis și făcut! Ajungem într-o speluncă, ceva gen Jack-ul de pe Calea Griviței combinat cu pivnița mucegăită de la Hanul cu Tei. Nici vorbă de iarbă iar unicii clienți erau câțiva bețivi. Pe lângă ei se învârtea o barmaniță idioată. După o bere mi s-a făcut poftă de dans, așa că-mi iau autriacul de braț iar el comandă un taxi și ajungem la discotecă. Ei bine, acolo totul ok: muzică, lume, atmosferă. La 5.00 de dimineața s-a dat stingerea, în ciuda protestelor vehemente ale tuturor adresate personalului. Așa că iar taxi (nici nu știam pe unde mă aflam) și direcția pătuț. Îi zic taximetristului: Maria Hilfer Str iar el chiar acolo mă duce, doar că pe partea cu Museums Quartier. Vai! Îi spun că trebuie să mă lase exact în celălalt capăt al străzii, iar el oprește fix în față la Westbanhoff. Așa că până în pat au mai fost de făcut ceva pași. Taximetriștii sunt și aici hoți și măgari, exact ca în București. Mi-a cerut zece euro fără ca măcar să fi pornit aparatul, asta doar pentru că m-a văzut străin. I-am zis că e prea mult cât îmi cere și că nu vreau să-i plătesc atât, mai ales că nici măcar nu m-a lăsat unde i-am indicat. M-a amenințat că sună la poliție dacă nu-i dau banii așa că i-am aruncat în față bancnota de zece euro, l-am înjurat bine în toate limbile și cam asta a fost. Concluzia serii e că m-am distrat pe cinste și cred că meritam să mă destind un pic. Azi dimineață m-am trezit pe la 11.30. Mi-a părut un pic rău pentru că am dormit așa de mult pentru că voiam să prind micul dejun. Dar na, tot răul spre bine, pentru că am revenit la băruleț unde am băut o cafea tare și bună iar apoi am mâncat o supă cremă de legume excepțională. Și iată-mă din nou apt pentru plimbare. Deasemenea nu mi-am propus vreo țintă, așa că mi-am zis să rătăcesc fără să scot harta iar pașii să fie cei care să mă conducă unde vor vrea. De la Museums Quartier am luat-o la stânga pe niște străduțe cu case foarte frumoase și tot așa. Uite cum am ajuns să văd Universitatea, apoi Parlamentul, Teatrul Național, Palatul de Justiție, Parcul orașului, plus o grămadă de chestii noi întâlnite întâmplător pe drum. Abia când m-am așezat pe o bancă, să-mi trag sufletul, pe la jumatea drumului, am scos harta și am descoperit că am văzut exact acea jumătate a Vienei pe care noi doi nu apucasem s-o explorăm. Vreau să-ți zic că este tocmai partea cea mai interesantă a orașului. Nu sunt așa mulți turiști sau atâtea magazine, de zici că ești în mall-ul din Băneasa, așa cum e pe Maria Hilfer sau pe lângă Stephen Platz. În sfârșit am avut impresia că am ce vedea în Viena, mai mult decât shopping și turism făcut cu aparatul foto la gât. Venind vorba, am trăit un singur moment în care mi-a părut tare rău că n-am avut azi o cameră foto cu mine. Merita! Am descoperit un magazin cu tot felul de chestii de design interior (obiecte vintage de mobilier - canapeluțe, pătuțuri, scăunele) în care personajele principale erau, nu exagerez, peste o sută de ursuleți de pluș. Mai mici, mai mari, mai bruni, mai blonzi, mai vechi, mai noi, care cu ochi de porțelan, care chiori, așezați în tot soiul de poziții, în familii de câte trei, patru, solitari, șezând la măsuțe, pe pat, pe canapele, pe scaune, oriunde, zâmbind sau visând. Unul dintre ei privea în jos, cu niște ochi tare triști, având în față o sticluță goală de alcool pe care, chipurile, tocmai o terminase de băut. Atunci m-am gândit la tine cu așa mult dor încât mi-au dat lacrimile în fața vitrinei. Of! Apoi mi-am luat de la Billa o apă și un pachet de biscuțit Milka cu ciocolată și cereale îndreptându-mă spre locul meu de meditație, curtea interioară de la Quartier 21. M-am pus pe o bancă unde am moțăit un pic (azi am fost îmbrăcat cu tricoul "Moțart") și am citit câteva pagini din Îndreptățirea Binelui (un capitol despre sincronizarea, în sinea umană, a absolutului astral cu relativul ființei noastre fizice, materiale, cu ajutorul evoluției morale). Pe la 6.00 seara am luat-o înapoi spre hostel. Acum sunt în lobby, de unde-ți și scriu. Ce bine că am luat laptop-ul cu mine! Te pup de un infinit de ori!