Pentru mine există doar o singură Aristița pe lume. Este “tanti” Aristița! Nu i-am fost niciodată șef. Am cunoscut-o după ce prima femeie de servici angajată la bar a decis să emigreze prin alte țări. În primele luni n-am schimbat nicio vorbă cu ea, în afară de câteva saluturi schițate din colțul gurii. Când era să vreau ceva legat de curățenia barului o făceam prin intermediul “copiilor” care îi transmiteau ceea ce aveam de zis. Nu o disprețuiam câtuși de puțin dar nu știam ce aș putea vorbi cu ea, o simplă menajeră. A venit acel iunie în care am renunțat la angajați din lipsa banilor de salarii. Sau, mai bine zis, ei au ales să se îndrepte înspre alte locuri, în care barem puteau câștiga câte ceva. Singura care a decis să nu plece a fost Aristița.
Căzusem în beznă. Nu știam în ce sau cine să mai pot încrede. Dumenezeul în care crezusem până atunci, simțeam că mă abandonase. De fapt, singur mă îndreptasem către abis iar acum îl cercetam de pe marginea unei prăpăstii a spiritului. Simțeam că mă aflu în fața unei porți închise pe care o voi deschide îndată ce descopăr cheia aruncată în abis.
E deja noapte. Pe ușa barului intră un om între două vârste, fără de vârstă. Mă privește, intens, direct în ochi. Cine ești?, îl întreb. M-ai căutat, acum sunt aici! Sunt cine te așteptai tu să fiu!, îmi răspunde. Se întinde pe un fotoliu și îmi cere un rom. Îi spun că trebuie să închid, fiind trecut de miezul nopții. Bărbatul nu dă însă niciun semn de a se lăsa dus. M-ai chemat. Sunt eu, cel din negura sufletului tău. Iată-mă-s! M-au alergat jandarmii până să ajung la tine, asta pentru că le-am zis că o să le iau curând sufletele. E ireal. Nu poate fi el, acel amărât din fața mea, cel pe care îl căutasem de atâta timp. Ceva mă împiedică totuși să-l dau afară. Torn în cele două pahare albe câte un rom negru, din sticla de pe raft. Le aduc la masă și mă așez. Între timp, arătarea își întorsese deja buzunarele pe dos, așezând tacticos pe canapeaua de lângă intrare, icoane de carton scrijelite cu pixul, o periuță de dinți și câteva notițe scrise pe niște foi de hârtie mototolite. Alături, niște mărunțiș. E tot ce am! Sunt ale tale! Ia-le, ți le dăruiesc. Știi cine sunt, doar m-ai chemat în atâtea nopți de singurătate. Era pentru a doua oară când îmi spunea că îl chemasem. Așa e, îi strigasem într-adevăr numele cel fără de nume, în nopți de beție neagră, doar că acum nu sunt sigur că acel biet nebun este întruchiparea celui chemat de mine. Ne îmbătăm. Pendulez între a-l crede sau a mi se năzări o poveste cu năluci. Cu toate astea mă las și mai tare antrenat în jocul de a fi sau a nu fi. Printre pahare de rom mai pot realiza încă cum un biet nebun îmi pășește în bar iar eu, în căutarea unui răspuns, am nevoie să mă târăsc, să morfolesc podeaua cu întreaga-mi ființă, pentru a mă putea în fine regăsi. E un joc de-a v-ați-ascunselea în care eu sunt singurul care se pitește cel mai de-a-ndoaselea . Cu un scrâșnet de dinți ce răsună în întreg barul, omul își scoate pălăria ce-i acoperă scalpul proaspăt ras. Mă trezesc spunând E dracul! Venise în sfârșit, după atâtea căutări. Îmi îndrugă cuvinte fără de vreun înțeles, sau pe care să pot măcar a le ghici. Beau împreună cu el o sticlă întreagă de rom, el spunându-mi să fiu el, iar eu indoindu-mă de realitatea pe care o văd ca de mine însumi. Fără timp, așa am impresia că a decurs întreaga vreme până când s-a luminat, bând. E dimineață. La a nu știu căta cântare a cocoșului, atunci a apărut tanti Aristița să facă curat. M-a găsit, ca în toate celelalte dimineți, alcoolizându-mi mintea, de data asta împreună cu un schizofrenic murdar care se recomanda, sincer, a fi necuratul. Nu era prima dată când tanti Aristița mă vedea așa. A fost însă singurul moment în care și-a permis să îmi spună că o mă aflam căzut sub linia oricărui orizont de lumină, în punctul cel mai de jos al ființei mele și că, de fapt, nebunia minții este iadul pentru suflet. Femeia de servici din barul pe care înțelesesem să îl beau în loc să îl conduc, un om modest care întreaga viață a știut ce-i aia simplitatea gândirii, m-a certat cum doar o mamă o face cu copilul său. E tot ceea ce îmi amintesc.
Vă mulțumesc, tanti Aristița!
marți, 14 septembrie 2010
