Pentru Dumnezeu automobilul e lipsit de sens. În plină “eră a vitezei”, El nu umblă motorizat. Nu are nevoie nici de mașină, nici de motocicletă, avion ori rachetă. Pentru Dumnezeu viteza nu există. Poate că stă uneori uitându-se spre oameni cum își grăbesc viețile la frica morții, cum și-au făcut dintr-o convenție abstractă, aceea a timpului, un ideal sub forma unei bijuterii etalate la încheietura mâinii. În fabrici ființa a fost înlocuită, la repezeală, cu mașina, astfel încât tot ce a continuat să fie înșurubat de palma omului a devenit un “hand-made” vândut la preț de act artistic. Fie că e vorba de un motor în patru timpi ori de un pendul ce ar avea chef să străbată nemurirea, ele sunt obiecte ale limitării ritmului de inspirație în durata eternă de expirație a spațiului vital.
Popoarele din vechime știau să dilate sau să contracte timpul, după voia șamanilor și a zeilor naturii lor primitive. Noi, mai curând, ne măsurăm pașii pantofilor cu tocuri. Istoricii se folosesc de o altă convenție: cea a comprimării vremii în muzee și în manuale ale civilizației. E ca atunci când unii adună în cămară sticle și borcane goale.
În Univers nu există timp, sau, cel puțin, nu unul al efemeridelor. Vârsta ticăie numai peste roșeața din obrajii icoanelor și în crăpăturile din zugrăveala bisericilor înnegrite cu ceară arsă. Este termenul de garanție al mortarului din care se nasc și mor pereții unor biografii de sfinți, dând de înțeles cum că a cam trecut timpul pentru falși idoli.
Mi-am golit viața de lucruri, umplându-mi-o cu suflet. Trăiesc prezent clipa viitoare. De aceea, Doamnă, Doamne, vă întreb: la ce oră pleacă trenul meu?
“Șapte fără zece!” obișnuiam, glumind, să le răspund grăbiților care mă întrebau cât e ceasul, eu nepurtând niciodată unul. Priveam atent spre mâna mea stângă, ca și cum acolo s-ar fi aflat un cadran pe care se împleticesc limbile lascive ale unui rendez-vous cu lună plină. Era ca și cum ar fi fost mereu șapte fără zece. Asta, până când cineva s-a găsit să-mi spună: “Vezi că la șapte fix ai să mori!”. Atunci mi-am dat seama că, de fapt, diferența de zece minute e însăși viața mea citită în zile, săptămâni și ani, începând cu “fără zecele” venirii pe lume și durând până la “fixul” nașterii mele în răspăr. Doar atâta poate ceasul să-mi citească.
Un suflet, atemporal, poate infinitul.
joi, 24 iunie 2010
