Asemănarea flagrantă dintre o curvă și o păpușă gonflabilă constă în faptul că amândouă sunt niște învelișuri nude care, golite de sentimente, sunt gata să-și primească umplutura de prea-plin al seminței tulburărilor tale psihosexuale. Prima e o carcasă de carne care-și face treaba “suflându-te” de banii din portofel iar cea de-a doua, o imitație ieftină a vieții, un balon umplut gratis cu aer care, în loc să te ridice peste nori, te dezumflă de presiunea nervoasă a traiului tău tras parcă la șablon.
Diferența de accent dintre amorul trupesc și emoția sufletului stă în iubire dar, tot ea, le poate și uni pe cele două, printr-o punte de comunicare spirituală.
Merită, oare, sacrificiul material? Eu zic că da, în măsura în care cred că viața poate fi trăită doar ca instrument pus în folosul cunoașterii și evoluției spirituale.
“Religare”, adică a uni, a “lega” spiritual...
A creat formule de cult religios, la începuturile rădăcinilor sale pământene de “plantă-om”. Încerca să înduplece, prin incantații și ofrande, natura potrivnică ce-i scutura frunzele. Mai târziu, când i-au mijit caninii, omul s-a crezut din ce în ce mai stăpân peste carnea trupului său, ucigând-o pe cea a semenilor, în marea luptă pentru supraviețuire. A început totuși să-i fie rușine cu originea naturii sale de animal. A înțeles să celebreze prin ceremonii rituale memoria strămoșilor uciși în bătălia cu nemurirea.
Religia, reinventată, i-a venit în ajutor omului, prin oferta sa generoasă de cărți revelate ale sfintei etici. Ele îl ajută acum pe fostul primitiv să-și autodepășească spiritual nivelul atavismelor sale și să se înalțe peste dorințele egoismului, pe podiumul ceresc al entităților zeificate și nemuritoare.
Ne rejectăm natura care ne-a creat (plante, animale, oameni) încercând, chiar și cu prețul pieirii, s-o supunem. Motivul concret al căderii noastre în abjecția materialismului poate avea o explicație: o dată ce vom fi devenit proprii stăpâni ai corporalității noastre, ai naturii care ne dă puls, ne vom putea accelera urcușul evoluției regăsindu-ne într-o spiritualitate (dumne)zeificată a ființei umane. Abia atunci omul va fi zeu, îndeplinindu-și eternul său vis, pentru care a și fost alungat (sau poate că a căzut singur) din paradis.
Religiile sunt sisteme ce oferă repere meta-etice, în fața cărora omul se supune încă, orb, dintr-un sentiment al pietății, al milei și al rușinii în fața tentațiilor trupului său muritor. O religie care să unească spiritele poate fi doar aceea care îi va sluji omului înspre a se autoconștientiza ca fiind sfânt.
La ce bun, așadar, să mai pictăm icoane pe pereți sau să adorăm, din superstiție, moaște, când sufletul care zboară în noi este neprihănit, în însăși eternitatea sa?
Dincolo de hotarul la care se oprește auzul unei bătăi de clopot, poți începe să “vezi”…
