Te-am visat. Ai stat la mine-n somn întreaga noapte sau, poate, ai fost doar o iluzie, precum atunci, de dimineață. Mi-ai făcut, proaspătă, o salată. Roșii cherry, rucola, prosciutto crudo și semințe de floare, asta mi-ai lăsat ultima oară în frigider, înainte să pleci de tot.
Părea că locul în care ne aflăm seamănă izbitor cu un vagon de marfă, unul dintre acelea parfumate cu esență de la munte. Aș fi putut jura că-i încărcat cu pacea culeasă din pădurile de departe, dar acum era încărcat doar cu orgoliul nostru. Te-ai așezat dezbrăcată pe salteaua din mijlocul vagonului. Mă tragi de mână, lângă tine, ca atunci când voiai să fiu numai al tău. Te văd ridicându-te ca din senin. Tresar, căci tu salți deja de un capăt, salteaua. Îmi ceri să te ajut și, împreună, o aruncăm afară, la gunoi. Acel afară aduce, pare-mi-se, cu o gară tare familiară nouă.
Cobori și te așezi acolo, pe peron, în pielea goală, în plină mulțime de trecători insistenți. Te admirau până la ultimul, cam agresiv. Râzi. Te întreb dacă nu cumva prea te expui, așa, dezvelită. Îmi zici că nu, asta tocmai pentru că întreaga lume ți-e străină. Deci nu are de ce să-ți fie rușine, nici frică.
Și te-am mai întrebat ceva... De ce-am ajuns să aruncăm, amândoi, salteaua? Numai că în acea clipă, atunci când tocmai apucai să îmi răspunzi, visul își desprinse aripile. A zburat, liber să se culce mai târziu pe urma caldă a trupului tău, pe orice saltea vei ajunge vreodată să mai dormi dezbrăcată. În mine ai rămas întipărită pe fața cea cu dragoste a fostei noastre saltele.
Bună dimineața!
vineri, 18 iunie 2010
