Purtasem cândva o bombă cu ceas fix. Îi mai simt uneori, prin beznă, craterul conturat acid în jurul exploziei. Ticăise la mine în stomac. Altădată, parcă îmi zdruncina capul sau mă ardea pe alocuri, prin piept. Plăteam în durere tributul îndrăznelii de a mă crede nemuritor, aici, în chiar lumea cu aripi la pământ. Bătute în țăruși, nici n-am zburat spre ce e aia o eternitate.
Să fie oare din cauză că, prea mult timp, scornisem fărâme de falsă realitate? Bomba mea, o amorsam mereu tulburat de propria amprentă ce-mi apăsa ființa. O dată detonată, eram sigur, mă voi cutremura până la scoarță. Se va mistui tot ambalajul ăla ales special de mine numai de dragul formei ce-o îmbrăcam. Templul, altădată sterp de esență, aveam să-l reclădesc după proiecte noi. Era nevoie să-l fi demolat pe cel bolnav din fire, la temelie. Apoi aveam să-l simt renăscând. Iată-l cum ia ființă din propriul moloz sufletesc...
Noaptea, deunăzi, am stat la masa decadenței cu pahare și băuturi din buric. Păream a fi mai mult decât fericit și, totuși, ardeam cu tristețea morții. Aidoma unei căruțe care-și trage la deal boii, mă împingeam în schimbul promisiunii de lună plină: o fantasmă scăpărând pe un cer infinit de departe. Și tot așa, până când mă trezii, în dimineața următoare, privind în ochii unui răsărit. Am visat, picat sub lupă, că lumina avea să mă îngroape și tot ea cea care să mă învie. Doar așa aș fi putut să ard de tot, iubindu-mă în mod egal.
Un model de canibalism: vampirul de senzații... Obișnuiam să caut semeni, să le consum energia vitală, scuipându-le arogant în față cojile nedigerabile.Totul, amplificat de urletele foamei mele sufletești. Aș fi ciugulit fără regret din miezul seminței altuia, din sensibilitate, până ce nicio emoție n-ar fi rămas nemestecată.
Înțelegând cauza indigestiei, în plin proces de terapie intensivă, nici nu m-am mai atins de carne. Și tot așa, punctând puncții pe viu asupra organelor mele îmbolnăvite de atâta morbiditate, reușesc să îmi vindec trupul. Colonul, cel care altădată m-ar fi putut bloca, mă ajută pozitiv în degajarea fermentării trecute. La cât de hulpav mă înfruptasem în plin post, pesemne, era normal să zac bolnav, pe patul de moarte. Am preferat deci să flămânzesc, o vreme. Devorasem deja barbar ființele vii din preajmă.
În zori de zi îmi aplic sincer și cerebral o clismă, trecând de la nivelul iluziei la un vis nemistificat. Reușesc așadar o eliberare totală; vintrele-mi sunt goale de clișee sau de vinovății. Descopăr azi că mă pot îndestula folosind o cu totul altfel de substanță, ajunsă la mine din voia întâmplării, de undeva, din galaxia de mai sus.
Un suflet nu se fură așadar și, nicidecum, în scopul de-l sfâșia.
Un suflet se oferă, mi s-a șoptit, e o poartă a deschiderii către absolut...
miercuri, 2 iunie 2010
