Am privit lumea de sus, de mult prea de sus, din turnul unei gări cu du-te-vino.
Să fi fost, oarecum, orgoliul, acela pe care l-am lăsat întenționat să cadă pe linia de tren pentru a-l vedea fărâme? Să însemne, cumva, curățenia pe care vreau să o fac înlăuntrul vieții mele, iluminare? Să fie, oare, faptul că n-am contenit vreodată să iubesc, dragoste?
Liniștea e împăcarea sufletului cu învelișul de carne, tăcerea e cuvântul ce vibrează în placentă, înțelepciunea e în spirala mișcării sufletești.
marți, 22 iunie 2010
