I. Dilema prizonierului.
“Dilema prizonierului este un paradox” după cum scriu sursele de pe internet care încearcă să explice acest joc de natură psihologică. Aici regula de bază pune semnul de egalitate între noțiunea de mărturisire a vinovăției și aceea de trădare a complicelui. Așadar acel “bine” întru spovedania socială a păcatului ce-l poartă un sine devine un “rău” adresat unei alte ființe care a eludat dogma colectivității. Jocul este unul cât se poate de material, desfășurându-se în sistemul de instituționalizare a pedepselor sociale, adică al închisorii. Sunt luați ca exemplu aleatoriu doi prezumtivi criminali. Ambii, în ipoteza în care vinovăția le-ar fi dovedită printr-un proces penal, ar primi în mod egal același cuantum al pedepsei maxime pentru complicitate în fapta săvârșită. În lipsa unor dovezi incriminatorii palpabile, fiecare dintre cei doi este îndemnat să coopereze cu sistemul, prin a-și mărturisi fapta, deci a-și trăda implicit partenerul, în schimbul achitării sale totale de răspundere penală. Cele trei posibilități sunt următoarele: dacă unul dintre cei doi mărturisește, acela este achitat iar celălalt primește pedeapsa maximă; dacă amândoi refuză cooperarea, neexistând dovezi concludente de acuzare, vor primi fiecare numai căte jumătate din cuantumul pedepsei maxime; iar dacă ambii mărturisesc, atunci pedeapsa fiecăruia este pe sfert absolvită de răspundere.
Îmi doresc, de multe ori, să mă pot mântui spiritual prin simplul denunț de vinovăție al co-autoratului meu moral în fața “răului” pe care l-am putut produce în diferite momente ale existenței mele unor alți factori umani. Aș fi avut astfel de suferit în intimitatea ființei mele o mai ușoară penitență. Fac însă parte, încă, dintr-un ansamblu social a cărui unică potență este să dividă întregul. Cum tocmai acest sistem este maestrul de ceremonie al unor astfel de jocuri de ascuțire a orgoliilor, de împărțire a sorților vieții între vinovați și acuzatori, precum “dilema prizonierului”, nu am ce vinovăție a-mi mărturisi decât aceea cum că o lungă perioadă de timp m-am lăsat fără știință educat în litera unei false morale sociale. Am luat parte tacit la instigarea pe care predicatorii maniheismului de oricând o fac manipulând un bine-împachetat material pe care îl aruncă la baioneta luptei cu răul-închipuit de către același mecanism social. Așa cum în ființa mea există un singur “eu”, așa cum mintea se pune la îndemâna sufletului și creează un corp comun intitulat generic, spirit, la fel și în natură nu există noțiunea de “rău” și nici cea de “bine”, căci ea, natura, este o imensă distilerie. Omul, respectiv sistemul pe care l-a putut inventa, a generat aceste convenții de “bine” și de “rău”, speculându-le șahul prin legi ale societății. Singura consecință a unui gest considerat a fi “rău” este frustrarea dată de faptul că ai făcut ceva care-ți poate aduce un dezechilibru interior al “eu”-lui. Iar echilibrul poate fi reconstituit numai prin înțelepciunea și arta de a putea crea libertatea de gândire prin moralitatea acțiunilor proprii. În cele din urmă doar regulile naturii sunt acelea care ne judecă.
II. La un ceai verde, între alb și negru.
Mă așez la bar, cuminte, în așteptarea orei 15.00. Scaunul din lemn, vechi de când pesemne barul era nou, se cam hâțână dar îmi promit să stau liniștit. E un avantaj în plus pentru a-mi controla gesturile involuntare ale emoțiilor pe care le simt mereu înaintea unei întâlniri importante. Barmanița se apropie și mă întreabă ce doresc să beau. Este una singură, dorința mea, aceea de a trăi în armonie, omul din mine, cu ființa mea spirituală. Ei însă îi cer un simplu ceai.
“Negru? Verde? Alb?”, mă întreabă senin. Ceai alb nu mai băusem, nici nu știu ce gust are, dar îmi zic că, opus fiind lui negru, ar fi cam prea mult alb pentru o după amiază de astăzi cu ninsoare din fulgi cât stelele. Aleg verdele, dor fiindu-mi de efectul psihotrop al culorii crud-uscate, rulată într-o foiță de hârtie. Fata îmi zâmbește, semn că a înțeles comanda, și îmi spune să iau loc la o masă pentru că… “pe bar mai am de făcut curat, și nu vreau să vă deranjez.”
E Luni și am prins exact momentul curățeniei generale. Sorb prima gură din căldura ceaiului, privind-o pe barmaniță cum lustruiește cu migală oglinda cea mare, de parcă și-ar curăța propria-i imagine de fardurile cu care își machiase sinea. Încep să mă cufund în universul amintirilor din fostul meu bar unde, timp de trei ani, mi-am brăzdat o urmă adâncă în suflet. Emoțiile întâlnirii ce urmează parcă îmi mai dispar acum, lăsând locul unor senzații chemate sensibil din memorie. Retrăiesc începuturile de săptămână petrecute la bar împreună cu ‘copiii”, când ne adunam cu toții pentru treburile administrative. Nu era o plăcere pentru nimeni întorsul cu fundul în sus a tot ceea ce însemna ustensilă, piesă de mobilier sau sticlă cu băutură, în timpul a câteva ore bune cât se desfășura curățenia. De cele mai multe ori le era lene, mai ales că veneam cu toții după un week-end în care fusese mult de muncă sau desfrânasem timpul celor trei nopți de petrecere adunate cu tot atâtea zile de mahmureală.
O privesc pe fata care, după ce a sfărșit să dea luciu oglinzii, se apucă de frecat rafturile din bar. Parcă mi-ar fi fost angajată. Cu toate că ai mei nu făcuseră niciodată curățenie cu o așa conștiinciozitate, cu toate că stăteam lângă ei mai tot timpul, cu toate că am fi avut împreună de câștigat. Sună un telefon. Barmanița se dă în grabă jos de pe tejghea, unde se cocoțase să ajungă la rafturile cele mai de sus, și răspunde. Mă gândesc că poate fi o rezervare pentru diseară. Da de unde! Clienți pe criza asta? “E șefu, tanti Ița! Vine în cinci minute și vă transmite să-i pregătiți ceva repede de mâncare!”. Menajera, “tanti Ița”, care până atunci supervizase atent cu privirea fiecare gest făcut de fată cu cărpa de praf, se și repede înspre bucătărie. Ai mei, cu siguranță, dacă le-aș fi dat telefon să-mi anunț venirea, ar fi continuat să stea liniștiți fumându-și țigările, întinși alene pe canapea, fără să le pese că aș putea să le dau o mustrare pentru treaba nefăcută. Să fi avut eu, oare, angajați incompetenți sau să fi fost un șef slab?
În așteptarea răspunsului restant, sosește “șefu”. Cu el am întâlnire. E un tip ce se dorește a fi prietenos dar care, sub masca bunăvoinței, este genul care pocnește din bici în fața subalternilor. Chiar el mi-o spune, așezându-ne la o masă și dezvăluindu-mi că ține să strângă personal “zăbala” angajaților și că numai astfel, implicându-se activ în toate cele, își poate măsura succesul afacerii sale. Discuția noastră începe și se încheie, din nefericire, printr-un deficit de cooperare mutuală, el înțelegând impunerea prin teamă drept unica modalitate de a comunica cu personalul. Ceea ce m-ar fi încântat acum, după atâtea experiențe trăite în calitate de angajat sau de angajator, ar fi fost o relație bazată pe o colaborare reciprocă, mai curând decât aceasta de aservire în fața unor frustrări provinciale ale unui patron de bar. Din păcate, îmi spun, nu am găsit omul care să poată înțelege termenul de “mutualism”.
III. Jocul lașului.
Am dorit, cel puțin în intențiile afișate, a nu face paradă din autoritatea mea în fața oamenilor care au trecut de pragul angajării ce le-o ofeream. O dată eliberați din proba de foc a interviului, de cele mai multe ori încercam să le fiu prieten. Iar ei se bucurau enorm de libertatea de a nu trebui să-mi spună “șefu” sau să mă apeleze cu “dumneavoastră”. Părea o emancipare a modestei lor cariere de angajați, faptul că cineva dintr-o poziție net superioară lor le dădea impresia că îi ascultă și că pare înțelegător cu problemele fiecăruia, că petreceam cot la cot cu ei atunci când și ei aveau chef de o distracție împreună cu mine. Mi-a plăcut să cred că am fost colegul lor, într-o anume perioadă când, fiind aproape de faliment, am preferat să lucrez eu însumi în postul de barman.
Așa să fi fost, oare? Dezlegarea îmi vine neîntârziat în minte o dată cu concluzia înțeleasă sub semnul întâlnirii din fața ceaiului cel verde. Mă aflu acum expus în nuditatea gândurilor dintre trecut și prezent, ca într-o “fotografie” un pic albită de timpul memoriei mele.
Acum șase sau șapte ani, lucrând în televiziune, la departamentul de marketing, îmi aduc aminte cum căutam orice truc posibil pentru a-l înlătura din executivul funcției sale pe Dorin, directorul meu. Motivul? Orgoliul, vanitatea luptei de a-mi demonstra, învingător, superioritatea gândirii și în special a valorii mele intelectuale. Mai târziu, abia după ce am devenit la rândul meu “șef”, am realizat fățărnicia mea. Am fost un ipocrit nu pentru că am ales a mă exprima fără bici în fața subalternilor, cu toate că așa poate aș fi simțit mai facil împlinită satisfacția orgoliului de conducător. Cât pentru faptul că, deși îmi afișam apropierea afectivă față de ei, m-am considerat întotdeauna a fi superior ideii de încredere și mutualism. Obișnuiam să-mi manifest exercițiul conducerii nu prin a da ordine cu titlu executoriu sau prin a-mi impune respectul cu prețul formulelor de politețe, cât prin ostentația acelui statut de semi-zeu pe care mi-l arogasem la înălțimea soclului pe care însumi l-am construit în văzul tuturor celor pe care îi consideram a fi muritorii de rând. Această poziție, de a dispune după bunu-mi plac de viața profesională a altora, o ascundeam în lumina în care mi-am autoportretizat o falsă imagine: aceea a unui om luminat care, sub masca îngăduinței și înțelegerii umane, era de fapt un despot.
Iar ei au fost niște “copii”, majoritatea naivi, anturându-se o dată cu mine în lupta orgoliilor. Frustrarea pe care o aveau de întâmpinat era acum de o altă natură decât cea pe care o trăiseră în trecutul muncii lor. Dacă până atunci fuseseră încarcerații unei relații stricte dintre șefi obișnuiți să ordone și subalterni temători în fața comenzilor primite, acum totul se schimbase. Îl puteau privi în ochi pe cel pentru care lucrau, fără a mai fi nevoie să se supună fricii de pedeapsă. Mă aflam în fața lor precum o ființă pretins umană, ale cărei vorbe nu păreau a fi deloc dispozițiile de fier cu care fuseseră obișnuiți până a ajunge să mă cunoască. Însăși noțiunea de mustrare sau penalizare li se părea cât se poate de abstractă, chiar imposibil de luat în calcul ca măsură de coerciție venită din partea mea. Unicul moment de trezie din această beatitudine în paradisul liber de categorii sociale era acela când eram pus în postura de a concedia pe câte cineva. Dar chiar și atunci, gestul îmi era interpretat precum o chestiune particulară între mine și cel demis, lipsindu-i valoarea de exemplu generator de motivație conștientă în muncă. Și nu se înșelau deloc. Pentru că din umbra bine ascunsă a orgoliului meu de tiran, refuzam să aplic vreo sancțiune în timp sărmanului naiv a cărui majoră vinovăție fusese aceea de a mă înfrunta, încrezându-se total în indulgența cu care obișnuiam a-mi pudra înfățișarea de “șef”. Metoda? Așteptam pretextul unui prea-plin de greșeli pentru a-mi putea desăvârși satisfacerea deplină a trufiei de sine, prin aplicarea pedepsei “capitale” a concedierii. Fără a-mi da seama, prin chiar gesturile de atotputernicie ale bunului meu plac, declanșam o luptă de orgolii. Cum era posibil, se întrebau cu toții, cei rămași în slujba mea, să îl dau afară tocmai pe acela pe care îl numeam prieten, fără niciun fel de resentiment? Teama lor căpătase o cu totul altă turnură. Încetase a mai fi una fizică, privind posibilele sancțiuni primite în schimbul neîndeplinirii unor atribuții în serviciu. Luase, printre angajații mei, chipul unei frici de o altă natură, mai curând metafizică; aceea de a nu își lăsa frânt orgoliul individualității lor, al fiecăruia, de către un om, precum am fost, pe care nestimându-l în mod explicit drept “șef”, aveau să-l considere ca pe unul egal lor. Aveau să trăiască o frustrare pe care doar un om slab o poate purta. Aceeași slăbiciune pe care și eu, în trecut, o simțisem în preajma lui Dorin, fostul meu director de marketing, care alesese să-mi fie “prieten” cu o putere de decizie absolută asupra vieții mele profesionale, arogată de superioritatea funcției de “șef” pe care el o ocupa la acea vreme iar eu căutam să o sap.
“Jocul lașului” este acela al orgoliilor puse în scenă. Termenii în care se desfășoară primitivele sale reguli nescrise țin de natura psihologică a unui căștig comensurat prin pierderea suferită de adversar: presiune, agresivitate, risc, cedare, umilință, iar la final victoria adversarului. Se joacă între două caractere dintre care niciunul nu înțelege ce înseamnă a ceda lupta în favoarea înțelepciunii. Cinematografia nord-americană, prin pelicule mai mult sau mai puțin obscure, în trend cu visul cotidian de obnubilare a spiritului și de emancipare agresiv-materială a ființei, l-au putut ilustra destul de relevant de-a-lungul existenței sale mercantil-hollywood-iene. Pe scurt, între cei doi “James Dean”, dintre care numai unul este star-ul de asfalt al “publicului de șosea”, se naște o competiție a vanității celui mai bun. Cei doi șoferi își pornesc în trombă bolizii unul către celălalt, iar acela care va vira, în ultimul moment, spre a evita coliziunea vieții sale, este considerat a fi “lașul”.
De ce și-ar dori cineva să devină “șef”? Remunerația, avantajele materiale ale unei funcții sus puse? Pentru mine nu! Căci banii nu au fost vreodată criteriul de acțiune în ambițiile mele profesionale. Să fie atunci nevoia explicită de afirmare a personalității acelora care își doresc să conducă, în fața celor conduși? Este posibil ca un om sa se poată îndrepta către aflarea individualității sinelui său prin mijlocul de exercitare a puterii asupra altora? În cazul meu metoda a funcționat. Orgoliul l-am simțit întotdeauna mângâiat în postura de “șef”. Am ales să urmez ceea ce aș putea numi “despotism rafinat”, adică să fiu acel “șef” care se prinde în hora prieteniei alături de cei pe care îi conduce, dar care ostentatează cu voluptate superioritatea gândirii și a acțiunilor sale. Da, asta e! O funcție îți dă posibilitatea exprimării de sine. Să-ți expui individualitatea, dar și egocentrismul. Să creezi, prin puterea de a coordona alte sisteme psihice și afective. Să naști evoluție, atâta câtă poate fi rezumată prin mărunta contribuție a muncii fiecăruia. Dar și să generezi, în același timp, competiție, paranoia, dualitate. Căci ce este oare egocentrismul, altceva decât un complex psihologic de manifestare a individualității unui om, care dă naștere unor separații între universul ființei sale și al celorlalți?! Sau, mai bine zis, într-o interpretare mult mai personală, este acel gol al conștiinței de sine pe care am cautat să-l umplu prin comparații ale ființei mele materiale și psihico-afective cu sistemele de viața ale celor care mă înconjurau. Aș denumi-o practic o luptă pe calea găsirii propriului “eu”. Căci nu ni se predă, oare, de când suntem de-o șchioapă, ideea că “viața e o luptă, iar tu trebuie să învingi”?!
Ei bine, acum ajung să cred, cu tărie, că viața nu este o competiție, pentru că orice încleștare presupune o diviziune, iar a trăi este un “tot”. O luptă este însă căutarea individuală a fiecărui om de a-și atinge unitatea “eu”-lui, spiritualitatea ființei sale, echilibrul lui “bine” și lui “rău” în uniunea corpului său (meta)fizic. Iar atunci și numai atunci, viața va fi altceva decât o bătălie a mușchilor fățărniciei și egocentrismului. Devine o comuniune mutuală între psihicul, afectivul și materialul ființei, în individualitatea sa, precum și o cooperare între toți deținătorii unui “eu”, în scopul evoluției și nu în cel al dominației.
sâmbătă, 27 februarie 2010
