Maya Deren

Am întâlnit-o de curând. O căutam, cred. Era iluzia a cărei apropiere o simțeam. Maya se numește. Marcel Duchamp a fost cel care mi-a prezentat-o, atunci când mă invitase să vedem împreună un film de-al său, “Anemic Cinema”. Atunci am aflat că el și Maya începuseră să lucreze în tandem la câteva proiecte de cinema. Bine, impropriu spus “cinema”, căci ceea ce Marcel și Maya creează, nu poate fi numit în limbajul de piață al Hollywood-ului decât fie avangardă, fie gunoi.
Întâlnindu-i pe amândoi, am ales să le denumesc filmele drept piese de artă autentice. Cred că “autenticitate” este cuvântul prin care se traduce cel mai bine originalitatea unui spirit creativ și imaginația pusă de el în joc. Maya îmi spune că în filmele sale nu urmărește neapărat un scenariu scris pe urma unei narațiuni, cât își dorește să transmită visul, trăirea peste putința realității, spiritul dincolo de timpul material o dată cu dansul imaginației sale vii. Și chiar așa și e! Imaginile parcă dansează la braț cu obiectivul camerei de filmat, un Bolex de 16 mm cumpărat cu ultimii bani din mostenirea lăsată de tatăl ei.
“De când a fost fabricat Hollywod-ul, foarte puțini regizori mai au curajul să-și finanțeze propriul lor film. Și știi de ce? Din frică! Le este teamă că fără mașinăria de promovare a marilor studiouri, pelicula lor de viață, oricât de autentică ar fi, va ajunge să moară nevizionată în obscuritatea unei arhive. Și ăsta e motivul pentru care mulți tineri cu talent, în loc să zboare pe aripile visului, ajung să devină sclavi. Umili executanți în slujba bugetelor marilor mahări!”, îmi spune Maya râzând. “Vai de vaudeville-urile lor! Alea sunt cele care vor muri primele în bezna din subsolurile filmotecii!”. Maya își finanțează singură filmele. Este o precursoare a ceea ce va fi fost numit, peste mulți ani, curentul cinematografului independent. Eu cred că este doar un om care a ales să-și trăiescă liber visul. “Bine, dar ești conștientă…”, îi zic cu intenția de a o provoca și mai tare, “…chiar dacă ai vrea să regizezi un film pentru ei, Hollywood-ul tot ți-ar întoarce spatele”. Maya rămâne însă calmă în înțelepciunea “eu“-lui său. “E foarte bine, eu mă bucur. Vin din frigul copilăriei iernilor trăite în Kiev și iubesc prea mult ninsorile din New York. N-aș concepe să îl părăsesc pentru un alt oraș. Cum aș putea oare să mă mut vreodată în căldura din California? Și cu atât mai puțin aș face-o pentru a deveni sclava banului. Apropos, știi că toate filmele mele au costat mai puțin de cât cheltuiește Hollywood-ul într-un an pe ruj de buze?”.
Surâd și îi mărturisesc Mayei cât sunt de bucuros de ocazia întâlnirii cu ea. A fost un real prilej să-mi pot decanta și mai bine gândurile cu privire la autenticitatea actului artistic. Deși nu am schimbat prea multe vorbe, am avut certitudinea că Maya îmi aprobă și ea felul meu firesc de a vedea filmul. O creație pe care, din păcate, omul simte nevoia să o îndosarieze în registrul timpului sub diverse denumiri bombastice de stiluri și curente. În loc să fie înțelese firesc, drept vise ale imaginației, scurt metrajele Mayei sunt arhivate de conțopiștii ființei umane la capitolul “avangardă”. Termenul, cu referire la standardul tranzitoriu al puterii colective de clarvedere, este artificial adjectivat artei, căci prin însăși natura sa ea înseamnă evoluție spirituală. Cu atât mai mult, avangardismul este o falsă distincție atribuită filmului, această înregistrare sensibilă a luminii sentimentelor care proiectează sufletul. Și care avangardă, stau să mă întreb acum, la mai bine de șaizeci de ani trecuți de la proiecția filmelor Mayei Deren și, mai ales după trecerea cinematografiei printr-un mereu revoluționar Godard sau prin burta pictorului Greenaway?!
Întâlnirea mea cu Maya Deren, al cărei loc și-a avut timpul doar în exercițiul de închipuire al modestului meu scenariu, o așez drept prefață pentru “At Land”. Un scurt metraj care aparține oricărui timp, nu doar anului 1944.