Fără bani. Utopia.

Am rămas fără bani. Buzunarele sunt goale. Niciun sfanț. Pe ultimii mărunți i-am cheltuit acum câteva zile. Și, culmea, nu mă simt deloc disperat. Ba chiar situația aș putea spune că mă amuză, într-un fel. Asta pentru că pe măsură ce mă găsesc mai destabilizat material simt cum devine puternică o nouă latură a ființei mele, interioară.
În perioada asta a lipsei de bani am prins timp pentru suflet. Îi neglijasem prea mult foamea cu care el îmi tot cerea vibrație, în vreme ce corpul mi-l îndestulam cu carne. Aș mânca o friptură, ce-i drept, dar între o fleică și un film al lui Tsai Ming Liang, spre exemplu “He Liu” (The River), sau o compoziție de cristale semnată de Pantha du Prince, fără ezitare le aleg pe acestea două. Spre deliciul spiritului meu! Către ce altceva m-aș putea îndrepta oare mai bine de atât?
Un job, da, am nevoie. Îl caut de ceva vreme, ca într-o “v-ați-ascunselea” socială, dar se lasă greu găsit în spațiul din negura așternută peste criza materiei. Și oricum, aș avea mari pretenții de la el, atunci când l-aș afla. Mi-l doresc a fi un job cât mai necalificat și neacreditat cu diplome, un serviciu care să nu mă solicite intelectual în niciun fel, pentru a putea rămâne în armonia proaspăt descoperitei "sine" a spiritului meu. Înțeleg serviciul pe care l-aș putea munci doar într-un singur fel: ca o acoperire în bani a nevoilor mele cotidiene de existență fizică.
Dar chiar mâine de aș fi angajat, tot n-aș avea cum a-mi satisface foamea din stomacul de azi. Deci ce știu să fac pentru o bucată de pâine? Ah, da, aproape că uitasem. Am avut un bar! Deci am experiența organizării de petreceri. Dar cine mai are bani de aruncat pe ringul de dans atunci când viața de acasă pare înrobită de greutăți?! Totuși… Pot încerca. Localuri pe cale să dea faliment sunt cât sacul gol, în carul falimentului social. Așa că vorbesc cu managerul ori cu patronul și îi spun că aș vrea să pregătesc o petrecere. Hmm, ar trebui și o tematică. În ziua de astăzi nimeni nu mai vrea să se distreze doar din naturala nevoie de a râde sau dansa cu toată ființa. Trebuie un pretext. Păi care poate fi? Ceva legat de sex sau vestimentație deși personaje ieșite parcă de la un bal mascat porno le găsești pe toate drumurile și bulevardele circului citadin. Îmi trebuie ceva mai serios, un subiect cu implicare socială. Poate social media? Cum ar suna oare “Petrecerea Feisbuchiștilor”? Urât, foarte urât, aproape că-mi zgârie timpanul și rezonează cu cea a “conțopiștilor”. Și, oricum, tema este epuizată căci a fost deja pusă în practică. Bine, păi atunci ar putea fi chiar asta tematica: petrecerea celor care nu pot să danseze, să bea și să râdă fără vreo temă drept paravan. E însă mult prea lung titlul! Din partea mea s-ar putea intitula pe scurt “Petrecerea”, la fel de simplu cum la bar ceri “băutură” iar de la dj aștepți să mixeze “muzică” pe care să poți “dansa”. Oamenii însă cer să li se dea un motiv pentru care să se poată distra. Așa încât aș putea concepe un afiș cu titlul “Petrecerea Apocalipsei”. Creez și un grup pe facebook prin care să trimit invitații de alăturare înspre reușita cauzei. Dar care e de fapt cauza? Trebuie să existe una! Oamenii adoră să-și ascundă egoismul prin a afișa false afinități filantropice. Atunci de ce cauza n-ar putea fi chiar strângerea de fonduri pentru ajutorarea unui handicapat mintal ori a unui copil supradotat, trăind în lucie sărăcie?! Și ce dacă nu există, fizic, persoana? O inventez. Îi fac niște fotografii unui copil din stradă și apoi scriu o poveste sensibilă pe care, din nevoia de a prinde veridicitate, o trimit spre publicare unor site-uri și fițuici obscure, contra promisiunii unei plăți ce le-o voi face ulterior. Sau, și mai bine, găsesc doi gemeni siamezi asiatici orfani, dintre care unul e alcoolic iar celălalt cântă la acordeon. Drama despărțirii lor va deveni cu siguranță un subiect la modă, care poate stoarce lacrima populară. Bine dar plânsul cu distracția nu se prea pupă. Cred că ar trebui să invit o trupă, veche sau nouă, care să învie atmosfera, eventual și doi sau trei indivizi care se auto-intitulează “artiști de stand-up comedy”. Stabilesc un preț de intrare care să acopere cheltuielile pentru onorarii și chirie, plus un mic profit pe care mi-l atribui originalității de a fi avut ideea și de a o promova. Mă aștept să sosească majoritatea celor care mi-au confirmat pe facebook participarea, deci voi avea în jur de patru sute de oameni care se gândesc încă de pe acum cu ce se vor îmbrăca. Printre ei cu siguranță trebuie să fie și niște nume sonore, vedete de televiziune sau care dau luciul revistelor de coafor. Asta înseamnă că vor fi prezenți inclusiv ziariștii de cancan și poate o televiziune populară sau de nișă, iar petrecerea mea va fi percepută drept un eveniment monden cu intenții caritabile. Bine, ca să merg până la capăt cu sinceritatea, trebuie să recunosc că mie îmi va sta întreaga seară gândul doar la acele plicuri cu donații, al căror conținut îl voi arde imediat ce cortina va cădea peste sfărșitul de bal al ipocriziei umane.
Ideea expusă este departe de a fi una originală. Cu siguranță a fost cândva pusă în practică de vreun muritor cu inițiativă de “organizare”. Aș putea regiza tot ceea ce am închipuit aici. Doar că aflându-se în sensul contrar modului meu sufletesc de gândire, a întreprinde o acțiune meschină și egoistă, ca aceasta ironizată mai sus, ar însemna să îmi calc în picioare întreg sistemul de a fi.
O dată cu decăderea, pentru mine, a universului valorilor materiale, ființa mea a generat începutul unei gândiri în echilibrul rațiunii cu ritmul de suflet. De aceea ajung să înțeleg libertatea mea de gândire în moralitatea acțiunilor pe care le întreprind. Sunt două atribute ale ființei mele pe care am ajuns să nu le consider a mai fi divizate: ideea minții și gestul sufletului. Ele sunt continue, pe linia materializării gândirii spirituale, ca unic sens de manifestare a individualității mele.
Așadar prefer să îmi imaginez “Petrecerea” sub simplitatea acestui titlu firesc, într-un timp și un spațiu unite, în care oamenii să poată râde, dansa și iubi fără vreun anume pretext. Îmi doresc lipsa unei “cauze” de fabricație socială care să îmbrace bucuria umană a “Petrecerii” în tinichelele și cioburile evenimentelor de presă mondenă. Mi-ar plăcea ca oamenii să fie nu triburi cu câte un suflet-grup, jucând hore ale spiritului-haită, cât individualități capabile să-și rostească pentru sine “eu sunt fericit!”. Ar putea începe, fericirea individuală, să țină nu de egoismul unei ființe ci de împlinirea unei stări de bucurie simțită sinoptic în toate individualitățile. Mă întreb cum ar arăta în realitatea fizică ziua în care eu voi putea fi fericit sufletește doar atunci când sinea celui de lângă mine simte aceleași vibrații ale binelui.
Sunt motivele pentru care aleg să-mi aștern sufletul gândirii pe un blog. Ideea titlului este nu de a fi “anti” bani sau “contra” materie. Ci de a folosi acest status, “fără bani”, drept punct de plecare al propriei utopii. O văd născându-se în mine precum o nouă fereastră de cunoaștere a evoluției, pe care o deschid în scris pornind de la reperele unei realități strict materiale și având drept țintă universul regăsirii și înțelegerii “eu”-lui spiritual.