Cafe Pepe Botella, așa se numește bărulețul din Plaza de Dos Mayos în care ne-am băut amândoi ultima cafea, înainte de a zbura, acum câțiva ani, din Madrid spre București. Mi-am promis să revin și, uite-mă! Pe oriunde am trecut cu tine la braț, în fiecare oraș din poveștile noastre de dragoste, am păstrat câteva locuri fetiș drept amintire. În Paris a fost terasa din Saint Michel. Aici, în Madrid, strâng la piept parfumul unei alte cafenele…
O noapte de odihnă cu un somn reconfortant, atât mi-a trebuit ca să mă pun din nou pe picioare după lungul drum dinspre Franța. Părăsesc de îndată hostelul și primul gând este să plec înspre Tribunal, în căutarea cafenelei noastre. Amintirea ei o păstrasem tot timpul în buzunarul sufletului. Doar astfel, revăzând-o, simt că pot relua timpul din momentul în care îl lăsasem amândoi, acolo, în suspensie. Harta din geantă, îmi propun s-o consult doar la nevoie. Sper că mai țin minte Madridul!
În nici câteva minute ajung la Puerta del Sol. Recunosc ușor împrejurimile căci sunt cazat la hostelul din apropiere. Nu e chiar același cu cel în care am dormit împreună acum câțiva ani dar măcar se află în aceași clădire, cu două etaje mai sus însă. Am găsit un pat în dormitorul de zece la doar șaptesprezece euro.
Primii pași îi fac pe Calle de las Carretas. Realizez că greșesc drumul. Nu e pe aici Tribunalul. Ce-ar fi să mă las pierdut pe străduțele întortocheate? Aș putea să improvizez o cale de ieșire din labirint, luându-mi ca punct de reper cerul! Ajung întâmplător la Tirso de Molina. Aici trebuie să scot harta. Vai, îmi dau seama că o luasem fix în direcția opusă! Nu-i nimic… Soarele l-am avut mereu deasupra capului, frig n-a fost deloc, o adevărată plăcere deci să rătăcesc pe ulițele înguste și pline de culoare.
Sunt din nou la Sol. Acum știu exact încotro trebuie să apuc. O țin drept pe Calle de la Montera până dau de Gran Via, apoi traversez și intru pe Fuencaral. Îmi aduc aminte că în dreptul Tribunalului ar trebui să fac stânga. Nu mă dezmeticesc bine că am și ajuns în dreptul cafenelei. Mi-a apărut parcă dintr-o poezie la timpul trecut. Mă scotocesc prin buzunare. Bani nu prea mai am, mai ales că, atâția câți sunt, trebuie să-mi ajungă până la Lisabona. Să beau o cafea cu lapte? Hai că n-o fi foc! Intru și, surpriză, singura masă liberă este chiar aceea de la care ne-am ridicat atunci, amândoi, pentru a ne grăbi spre despărțire. Sunt singur, teribil de singur! Mi-aș dori să comand două cafele, una să fie pentru tine. Așa poate că îți pot simți fizic prezența din suflet. Îți comand o apă minerală, ce zici de asta?
Privesc larg pe geam, spre piață, acolo unde viața merge mereu înainte: copiii aleargă peste tot, bicicletele nechează cu clinchete metalice, bebelușii își atârnă inocența de trupul mamelor rumene, studenții se îndrăgostesc ca-ntr-un sărut etern, un cățel ceva mai mare decât mingea sa cu buline roșii aleargă lătrând-o a fericire.
…Doi bătrâni își dau mâna așezându-se la o vorbă chiar în mijlocul trotuarului iar agentul de aprovizionare își cară alene marfa dinspre mașină, strecurând-o cu grijă pe ușa micuțului magazin alimentar. Poștașul e mereu grăbit să umple cutiile de scrisori cu viață expediată din depărtări. Rămân cu privirea prinsă în cuie de scenă. Sunt spectator și personaj al eternei piese de teatru ce se conturează firesc în juru-mi, răspândindu-și metafora în suprasensibil. La rându-mi, sunt cercetat. De la masa de vis-à-vis, o domnișoară încearcă a scrie ceva. Din când în când își întrerupe cursul condeiului pe hârtie pentru a trage cu coada ochiului. Dă impresia că ia o scurtă pauză de inspirație în timp ce-și gustă cu eleganță picătura parfumată din ceașca de cafea. Sunt așezat în dreptul privirii ei. O simt, fixându-mă. Nu-i răspund: pe o pisică trebuie să o lași întotdeauna să-și cerceteze de una singură teritoriul! Accept așadar să dea buzna cu rafinament în liniștea mea interioară; cedez în fața curiozității sale feminine. Știu că așa își va găsi firesc inspirația cu care să aștearnă pe coala de scris culoarea dragostei ce o cheamă către sine.
Sorb dintr-o țigară, pe trotuar. În Spania, tocmai ce s-a interzis de curând fumatul în localuri. Spaniolii se arată foarte stricți în respectarea acestei reguli. La primul fum mi se pare că simt, pentru prima dată de la plecarea din Germania, căldura. Aici voiam să ajung: în sud. Madridul nu era neapărat punctat pe harta schițată de imaginație dar, cum viața îmi este mult prea imprevizibilă pentru a mai ține cont de trasee, mă bucur de revenire. Se risipește discret și gustul ultimei guri de cafea, apa ți-o las pură în pahar, plătesc și mă îndrept mai departe în redescoperirea altor locuri dragi…
Din Calle de la Palma fac stânga pe San Bernardo. Iată-mă din nou pe Gan Via. De aici am perspectivă directă către Plaza de Espana. Mă întind la Soare, pe una dintre băncile din fața fântânii. Parcă aș fi singurul punct fix din mijlocul acestei imensități. Îmi pare că totul în piață, cu toții, se rotesc în jurul meu, schițând piruete largi în cercuri concentrice. Un homeless de pe iarbă îmi distrage atenția: își desface leneș pachetul cu mâncare. Se apropie de el doi polițiști care, după gesticulări, îi ordonă să plece. De ce? Cu ce-a greșit sărmanul? De multe ori am făcut și eu același lucru: m-am culcat pe iarbă mâncănd frugal ce mai aveam prin rucsac! Omul, natural, pare le spune că nu face nimic rău. Le arătă sugestiv înspre mâncare și apoi către stomac. Îi e foame! Polițiștii îl lasă în pace dar nu se depărtează prea mult. Cele două uniforme cu suflet de insignă sunt apărătorii legilor absurde ale societății de consum în care, dacă nu ai bani, nu ai nici dreptul la existență. De data asta a avut câștig de cauză simplitatea unui sărman.
În piață, mă aflu foarte aproape de Palatul Regal. Ce-ar fi să dau o fugă? Chiar lângă, dacă îmi aduc bine aminte, e o grădină cu Soare și cu bănci. Acolo aș putea citi câteva rânduri. Da, chiar așa și e! Fac câțiva pași și zăresc Palacio Real. In vecinătatea lui încerc liniștea din Jardines de Sabatini. Ce bine că nu sunt turiști! E iarnă încă, deci sezonul aparatelor de fotografiat nu a început. Cei câțiva americani și puținii japonezi nu mă deranjează cu nimic. Nici cerșetori nu prea întâlnesc. Cred că sunt cu toții grupați pe marile bulevarde sau în fața supermarket-urilor. Cât de multă sărăcime a apărut dintr-o dată în Madrid iar asta în numai câțiva ani distanță! Chiar și în Paris, unica metropolă în care un clochard a devenit emblemă, am întâlnit nefiresc de mulți semeni ce apelau la mila publică. Madridul însă, deține recordul. Se citește cu ochiul liber, pe străzi, în magazine și-n baruri, fantoma crizei economice. Bântuie peste tot și pare de neoprit. Spaniolii, de unde îi lăsasem veseli și petrecăreți, îi văd acum din ce în ce mai abătuți. Atunci când Jaime îmi povestea la Amsterdam despre cunoscuții săi ajunși la faliment, pierzându-și întreaga agoniseală de o viață, inclusiv locuințele, nu prea îmi venea a-l crede. Acum îi dau dreptate. Criza face ravagii în Spania. Prin marile piețe ale orașului, întâlnești la fiecare colț negustori de aur. Am crezut că visez: Compro oro, compro oro! auzi strigându-se de oriunde. Să fie cumva un semn cum că, în curând, banii nu vor mai valora nimic? Ori, pe timp de criză s-au înmulțit ca ciupercile speculanții care cumpără metalul galben la prețuri de nimic, în timp ce oamenii sărmani sunt nevoiți să-și vândă agoniseala pentru a supraviețui? Vitrininele cu bijuterii au câte un banner pe care scrie cu litere de-o șchioapă același mesaj: Compro oro!
N-am de ce să-mi fac griji. Eu nu am nimic material de pierdut. Calc Europa în lung și-n lat precum un pelerin, fără bani. Tot ceea ce fac acum îl consider un antrenament pentru starea care va urma crizei de conștiință a umanității. Împăcat cu ideea, pășesc în Grădinile Sabatini și mă așez la Soare, pe bancă. Am de încheiat To have or To be, cartea lui Erich Fromm. Ultimele pagini, lecturate la lumina razei, mă conduc spre o inexorabilă concluzie: Omenirea a uitat să trăiască, să se bucure de viață, umbrită fiind de jugul verbului a avea! Am devenit robii sistemului pe care l-am creat și ascultăm de instituții, Biserica ori Statul, în loc să dăm curs libertății sufletești, aceea de a fi. Este nevoie ca o criză adâncă să treacă peste neamul omenesc pentru ca el să-și poată redescoperi valorile spiritului (mă refer la acelea care susțin tulpina existenței umane sub lumina deschiderii și a evoluției). Numai așa, omul viu, materia vieții, va deveni o poartă de înnobilare a spiritului, prin cunoaștere și împrietenire cu Universul creator. Doar astfel vom putea începe să deschidem ochii sufletului căci, altfel, vom rămâne orbi în fața statuilor de sfinți poleiți cu aur, ascunzându-ne în mormintele instituțiilor bancare averile sclipitoare agonisite din frica noastră universală de a muri sau, mai bine zis, de a avea o existență materială dureros de trecătoare.
***
sâmbătă, 14 mai 2011
vineri, 13 mai 2011
Întoarcerea la punctul zero
Alcantara este un cartier de la marginea Lisabonei, un fost sat integrat acum capitalei. Cuvântul derivă din arabă, având înțelesul de Pod. Am găsit aici, în fine, capătul punții de peste Tagus. Sunt la piciorul ei și mă chinui să înțeleg cum pot ajunge sus. Întreb în stânga și în dreapta trecătorii. Nimeni nu știe nimic. Unii îmi spun că trebuie să fac cale întoarsă în centru iar alții îmi recomandă să iau un autobuz. Bine, dar eu vreau să-l traversez pe jos! Îmi râd cu toții în nas. Așa ceva nu se poate. Pe pod nu se poate merge la pas. Este cu desăvârșire interzis.
Îți spuneam că podul este de fapt o autostradă care leagă Lisabona de sudul țării. Pietonii n-au ce căuta aici. E cea mai bună dovadă a faptului că omul a devenit sclavul mașinăriilor sale. Dacă nu conduci una și dacă nu ai nici măcar banii suficienți pentru un bilet, atunci nu ai cum ieși afară din cușca umilei tale existențe de consum. Chiar este oare atât de neconceput faptul că există semeni care-și asumă libertatea de a-și folosi natura fizică, mersul pe jos adică, pentru a se deplasa? …Că mai sunt oameni care nu vor să devină sclavii motoarelor și care nu au motiv să pună preț pe vreun carburant, această otravă a vieții vii?! Când oare vor pricepe că în viață e ceva care valorează infinit mai mult decât orice standard economic impus de societate? Le este de neînțeles, tuturor celor cărora le spun că vreau să merg pe jos, motivul pentru care aleg să fac una ca asta. Este o călătorie ce ține de împlinirea mea spirituală, asta e ceea ce nu pot pricepe ei. Mă consideră nebun și mă desconsideră total. Sunt obișnuit cu astfel de priviri, le-am întâlnit cu duiumul de-a lungul călătoriei. În plus, de ce aș încerca să fiu eu acela care le arată calea spre adevăr, atâta timp cât fiecare deține propriul său adevăr? De ce să le rup cu forța jugul acelora care aleg să-și iubească Jugul?
Îmi trag sufletul într-o stație de autobuz întrebându-mă cum să fac totuși pentru a ieși pe jos din Lisabona. La doi pași oprește o mașină de poliție. E o șansă bună să întreb cele două uniforme albastre cum pot ajunge deasupra, pe pod. Polițista îmi zâmbește explicându-mi o rută pentru mașini. Nu, eu nu conduc, merg pe jos! Nu le vine să creadă, le pare că îmi bat joc. Figurile li se întunecă. Traversarea podului pe jos este absolut interzisă pietonilor! îmi răspunde apărătoarea legii pe un ton autoritar. Îmi sugerează să iau un ferryboat, este cea mai ieftină variantă.
Terminalul de pasageri se află la Cais do Sodre, chiar alături de gară. Se vede treaba că doar așa pot traversa râul până la Almada, orășelul de pe malul vecin Lisabonei. Bine măcar că salvasem câțiva bănuți pentru astfel de situații. Pauză de respiro! Îmi pot coborî rucsacul din spate. Mergând încărcat cu el atâta drum, îl simt acum atârnând cumplit de greu. Oare chiar aș fi putut să fac la pas, zilnic, câte douăzeci de kilometri?
De doi euro și cinzeci cumpăr biletul de ferry. În nici jumătate de ceas mă aflu pe puntea bărcii. Peste un alt sfert de oră aveam să calc pe celălalt mal. Traversasem într-un final râul! La revedere Lisabona! De acum aveam să mă las complet în voia întâmplării. Banii din buzunar mai sunt vreo cinșpe euro. Oare aș putea ajunge cu ei la Setubal, până diseară? Mersul pe jos, îmi e clar, este imposibil. Autostopul, deasemenea, este de neconceput pentru portughezi, la fel ca și pentru spanioli. Aici, standardul îți impune să ai o mașină. Cele două, sunt țări care au nevoie să urce mai întâi la apogeul capitalismului pentru ca să poată conștientiza robia la care se supun orbecăind prin întunericul unei societăți viciate de dictatura cărții de credit.
Nici în Franța autostopul nu a mers ca uns dar, cel puțin, a funcționat. În benzinăria de lângă Orleans, cea în care mă lăsase florarul bigot, avusesem norocul a-l întâlni pe Veli...
Ajunsesem după miezul nopții. Un duș fierbinte și, imediat, mă și așez la cădură, pe banca din cafeterie. Ar fi fost o pierdere de vreme să rămân în frig întrebându-i pe puținii șoferi din noapte dacă au drum spre Bordeaux. Ca măsură de precauție îmi las cartonul la vedere, chiar în fața ușii de intrare. În cazul în care apare un binevoitor mă va putea repera cu ușurință după rucsac. Se vede clar că nu sunt un angajat și cu atât mai puțin un șofer.
Noroc cu vânzătorul, un gay zâmbăreț! Discuția cu el mă deconectează acum, după ce o zi întreagă am petrecut-o în priză, în frig, așteptând să ating o oarecare destinație. Auzind că țin un jurnal de călătorie pe blog, Lolo e dornic să mă ajute cu orice. Toate au un preț, desigur. Benzinarul mă primește la adăpostul căldurii din stație, peste care a rămas deplin stăpân în noapte, la schimb cu a scrie despre generozitatea sa. Mă învoiesc, ba chiar mai mult, transcriu datele de pe bilețelul ce mi-l lasă amintire: Laurent Thibault (Lolo), nee le 07.06.1969, Bld. Jean Jaures, Orleans.
Adorm. Câteva ore de somn îmi sunt absolut necesare după oboseala de peste zi. Mă trezește la un moment dat o gașcă de marocani. Zgomotoșii veniseră la miez de noapte să înfulece chipsuri cu cola de la bufetul stației. Sunt vădit deranjat de prezența lor dar nici că le pasă. Lolo se tot agită dincolo de ghișeu, gesticulând în chip de neputință… Știu, Andre, nici mie nu-mi sunt deloc pe plac ăștia. Îmi pare nespus de rău că te-au trezit! N-am cum să-i dau afară; sunt clienți vechi și în plus, uite, mi-au lăsat doi euro bacșiș, pare să îmi spună el cu delicatețea limbajului oricărui homosexual veritabil.
Unul dintre marocani mă întreabă unde merg. Mă prefac că nu vorbesc franceza. Îi arăt în schimb cartonul cu destinația: Bordeaux. Nu vreau să mă apropii mai mult, începând un dialog cu el, altminteri îmi va fi foarte greu să mai scap. Sunt genul de golănași de cartier față de care trebuie întotdeauna să fii precaut. În fine, cei cinci pleacă lăsând în urma lor o mizerie de cocină. Lolo înjură printre dinți. Prezența șmecherilor îl degustase profund. Mă asigură că de acum și până la prima rază a Soarelui voi putea dormi neîntrerupt.
Avusese dreptate. Reușisem să încropesc aproape cinci ore de somn. De diminieață îmi strâng în grabă calabalâcul și ies din nou afară, în frig. Apar primele mașini iar șoferii de TIR își dezmorțesc cilindrii. E ora când ar trebui să-și pornească la drum camioanele. Văd câteva numere de Spania, dar nimeni nu se arată dornic a mă lua. Îmi beau liniștit cafeaua, aprind o țigară și aștept în liniște să trag lozul câștigător…
Se apropie un tuciuriu. Ce vrea? Nu înțeleg nimic din ce-mi spune! Pare să vorbească ceva germană stricată de un puternic accent oriental. Văzând că nu se poate face înțeles, omul mă întreabă în franceză, sumar, încotro merg. De parcă n-ar fi văzut Bordeaux scris cu litere de-o schioapă pe cartonul sprijinit de rucsac! Vreau să ajung în Portugalia, dar mai întâi trebuie să trec prin Spania îi răspund în engleză. E rândul lui să se holbeze, înțelegând din totalitatea frazei doar numele celor două țări.
Mi se adresează cu un zâmbet larg: Sprechen sie deutsch? În cele aproape două luni, cât timp trăisem numai printre nemți, am ajuns a mai prinde câteva cuvinte și propoziții scurte în germană… Ja, ich verstehe ein bisschen! Îmi face semn să-l urmez. Urc în mașină. Curând, voi ajunge să aflu și direcția înspre care omul meu mă va conduce. Surpriza va veni abia după ce Veli își va fi pornit deja motorul Mercedes-ului său model patru faruri: Spania. Înțeleg asta în decursul a câteva minute bune în care omul se chinuie să-mi explice, stricând mai multe limbi deopotrivă, că destinația lui e Madridul. Suntem deja prieteni și parteneri de drum! Veli e de fapt kurd. Trăiește în Frankfurt și ține un restaurant, un doner kebab. Chipurile, în Spania se grăbește să ajungă la o întâlnire de afaceri. Sunt însă sigur, văzând felul în care privește Soarele ce ne luminează calea, că turcul are chef de o aventură la cald, în sudul Europei. În Germania e mult prea frig pentru orice, la naiba!
Veli nu vrea s-o lase sub două sute la oră. Plecase de acasă înainte de răsăritul Soarelui și își pusese în minte să ajungă la Madrid până la lumina Lunii. Cică dormise totuși vreo două ore. Conversația noastră înaintează greu și e mai mult gesticulată; noroc că e compensată de viteza cu care Veli își mână caii putere! Ne postăm fix în spatele unei mașini de poliție. Mașina lor rulează, desigur, regulamentar. Uniformele ne fac semne disperate să tragem pe dreapta… Dom’le ești nebun? Suntem în Franța. Aici avem limite de viteză! Turcul nu înțelege nicio iotă din ce-i zic polițiștii iar ei privesc neputincioși la plăcuțele de înmatriculare ale Mercedes-ului. Pe autostrăzile din Gemania nu există limită de viteză! Veli scapă ieftin: o verificare a permisului și o mustrare în limba franceză care echivalează oricum cu zero. După nici zece kilometri, acul vitezometrului avea din nou să urce până la două sute.
Prima parte a drumului a fost ceva mai interesantă. Încă mai aveam energia de a înțelege frânturi din germana lui Veli. Mai târziu, secat de puteri, m-am cufundat tăcut în culorile peisajului de munte de la pragul Franței cu Spania. Mă așteptam ca turcul să-mi ceară a continua așa zisul nostru dialog dar, nu. Și-a dat seama, cel mai probabil, că a rosti germana prin semne depășește cu mult puterea amândurora. Sunt conștient că nu voi ajunge vreodată la a vorbi cursiv această limbă.
Așa cum îmi promisese, turcul mă va lăsa pe seară în Madrid. Am putut zări imensitatea cetății încă de pe autostradă. Veli va opri într-o suburbie, habar n-am unde. Ne luăm rămas bun unul de la altul, mulțumindu-i pentru bunătate. Îmi notez numărul său de telefon dar sunt conștient că nu-l voi suna niciodată. Pentru mine aici începe, din punctul său zero, un nou episod al călătoriei.
***
Îți spuneam că podul este de fapt o autostradă care leagă Lisabona de sudul țării. Pietonii n-au ce căuta aici. E cea mai bună dovadă a faptului că omul a devenit sclavul mașinăriilor sale. Dacă nu conduci una și dacă nu ai nici măcar banii suficienți pentru un bilet, atunci nu ai cum ieși afară din cușca umilei tale existențe de consum. Chiar este oare atât de neconceput faptul că există semeni care-și asumă libertatea de a-și folosi natura fizică, mersul pe jos adică, pentru a se deplasa? …Că mai sunt oameni care nu vor să devină sclavii motoarelor și care nu au motiv să pună preț pe vreun carburant, această otravă a vieții vii?! Când oare vor pricepe că în viață e ceva care valorează infinit mai mult decât orice standard economic impus de societate? Le este de neînțeles, tuturor celor cărora le spun că vreau să merg pe jos, motivul pentru care aleg să fac una ca asta. Este o călătorie ce ține de împlinirea mea spirituală, asta e ceea ce nu pot pricepe ei. Mă consideră nebun și mă desconsideră total. Sunt obișnuit cu astfel de priviri, le-am întâlnit cu duiumul de-a lungul călătoriei. În plus, de ce aș încerca să fiu eu acela care le arată calea spre adevăr, atâta timp cât fiecare deține propriul său adevăr? De ce să le rup cu forța jugul acelora care aleg să-și iubească Jugul?
Îmi trag sufletul într-o stație de autobuz întrebându-mă cum să fac totuși pentru a ieși pe jos din Lisabona. La doi pași oprește o mașină de poliție. E o șansă bună să întreb cele două uniforme albastre cum pot ajunge deasupra, pe pod. Polițista îmi zâmbește explicându-mi o rută pentru mașini. Nu, eu nu conduc, merg pe jos! Nu le vine să creadă, le pare că îmi bat joc. Figurile li se întunecă. Traversarea podului pe jos este absolut interzisă pietonilor! îmi răspunde apărătoarea legii pe un ton autoritar. Îmi sugerează să iau un ferryboat, este cea mai ieftină variantă.
Terminalul de pasageri se află la Cais do Sodre, chiar alături de gară. Se vede treaba că doar așa pot traversa râul până la Almada, orășelul de pe malul vecin Lisabonei. Bine măcar că salvasem câțiva bănuți pentru astfel de situații. Pauză de respiro! Îmi pot coborî rucsacul din spate. Mergând încărcat cu el atâta drum, îl simt acum atârnând cumplit de greu. Oare chiar aș fi putut să fac la pas, zilnic, câte douăzeci de kilometri?
De doi euro și cinzeci cumpăr biletul de ferry. În nici jumătate de ceas mă aflu pe puntea bărcii. Peste un alt sfert de oră aveam să calc pe celălalt mal. Traversasem într-un final râul! La revedere Lisabona! De acum aveam să mă las complet în voia întâmplării. Banii din buzunar mai sunt vreo cinșpe euro. Oare aș putea ajunge cu ei la Setubal, până diseară? Mersul pe jos, îmi e clar, este imposibil. Autostopul, deasemenea, este de neconceput pentru portughezi, la fel ca și pentru spanioli. Aici, standardul îți impune să ai o mașină. Cele două, sunt țări care au nevoie să urce mai întâi la apogeul capitalismului pentru ca să poată conștientiza robia la care se supun orbecăind prin întunericul unei societăți viciate de dictatura cărții de credit.
Nici în Franța autostopul nu a mers ca uns dar, cel puțin, a funcționat. În benzinăria de lângă Orleans, cea în care mă lăsase florarul bigot, avusesem norocul a-l întâlni pe Veli...
Ajunsesem după miezul nopții. Un duș fierbinte și, imediat, mă și așez la cădură, pe banca din cafeterie. Ar fi fost o pierdere de vreme să rămân în frig întrebându-i pe puținii șoferi din noapte dacă au drum spre Bordeaux. Ca măsură de precauție îmi las cartonul la vedere, chiar în fața ușii de intrare. În cazul în care apare un binevoitor mă va putea repera cu ușurință după rucsac. Se vede clar că nu sunt un angajat și cu atât mai puțin un șofer.
Noroc cu vânzătorul, un gay zâmbăreț! Discuția cu el mă deconectează acum, după ce o zi întreagă am petrecut-o în priză, în frig, așteptând să ating o oarecare destinație. Auzind că țin un jurnal de călătorie pe blog, Lolo e dornic să mă ajute cu orice. Toate au un preț, desigur. Benzinarul mă primește la adăpostul căldurii din stație, peste care a rămas deplin stăpân în noapte, la schimb cu a scrie despre generozitatea sa. Mă învoiesc, ba chiar mai mult, transcriu datele de pe bilețelul ce mi-l lasă amintire: Laurent Thibault (Lolo), nee le 07.06.1969, Bld. Jean Jaures, Orleans.
Adorm. Câteva ore de somn îmi sunt absolut necesare după oboseala de peste zi. Mă trezește la un moment dat o gașcă de marocani. Zgomotoșii veniseră la miez de noapte să înfulece chipsuri cu cola de la bufetul stației. Sunt vădit deranjat de prezența lor dar nici că le pasă. Lolo se tot agită dincolo de ghișeu, gesticulând în chip de neputință… Știu, Andre, nici mie nu-mi sunt deloc pe plac ăștia. Îmi pare nespus de rău că te-au trezit! N-am cum să-i dau afară; sunt clienți vechi și în plus, uite, mi-au lăsat doi euro bacșiș, pare să îmi spună el cu delicatețea limbajului oricărui homosexual veritabil.
Unul dintre marocani mă întreabă unde merg. Mă prefac că nu vorbesc franceza. Îi arăt în schimb cartonul cu destinația: Bordeaux. Nu vreau să mă apropii mai mult, începând un dialog cu el, altminteri îmi va fi foarte greu să mai scap. Sunt genul de golănași de cartier față de care trebuie întotdeauna să fii precaut. În fine, cei cinci pleacă lăsând în urma lor o mizerie de cocină. Lolo înjură printre dinți. Prezența șmecherilor îl degustase profund. Mă asigură că de acum și până la prima rază a Soarelui voi putea dormi neîntrerupt.
Avusese dreptate. Reușisem să încropesc aproape cinci ore de somn. De diminieață îmi strâng în grabă calabalâcul și ies din nou afară, în frig. Apar primele mașini iar șoferii de TIR își dezmorțesc cilindrii. E ora când ar trebui să-și pornească la drum camioanele. Văd câteva numere de Spania, dar nimeni nu se arată dornic a mă lua. Îmi beau liniștit cafeaua, aprind o țigară și aștept în liniște să trag lozul câștigător…
Se apropie un tuciuriu. Ce vrea? Nu înțeleg nimic din ce-mi spune! Pare să vorbească ceva germană stricată de un puternic accent oriental. Văzând că nu se poate face înțeles, omul mă întreabă în franceză, sumar, încotro merg. De parcă n-ar fi văzut Bordeaux scris cu litere de-o schioapă pe cartonul sprijinit de rucsac! Vreau să ajung în Portugalia, dar mai întâi trebuie să trec prin Spania îi răspund în engleză. E rândul lui să se holbeze, înțelegând din totalitatea frazei doar numele celor două țări.
Mi se adresează cu un zâmbet larg: Sprechen sie deutsch? În cele aproape două luni, cât timp trăisem numai printre nemți, am ajuns a mai prinde câteva cuvinte și propoziții scurte în germană… Ja, ich verstehe ein bisschen! Îmi face semn să-l urmez. Urc în mașină. Curând, voi ajunge să aflu și direcția înspre care omul meu mă va conduce. Surpriza va veni abia după ce Veli își va fi pornit deja motorul Mercedes-ului său model patru faruri: Spania. Înțeleg asta în decursul a câteva minute bune în care omul se chinuie să-mi explice, stricând mai multe limbi deopotrivă, că destinația lui e Madridul. Suntem deja prieteni și parteneri de drum! Veli e de fapt kurd. Trăiește în Frankfurt și ține un restaurant, un doner kebab. Chipurile, în Spania se grăbește să ajungă la o întâlnire de afaceri. Sunt însă sigur, văzând felul în care privește Soarele ce ne luminează calea, că turcul are chef de o aventură la cald, în sudul Europei. În Germania e mult prea frig pentru orice, la naiba!
Veli nu vrea s-o lase sub două sute la oră. Plecase de acasă înainte de răsăritul Soarelui și își pusese în minte să ajungă la Madrid până la lumina Lunii. Cică dormise totuși vreo două ore. Conversația noastră înaintează greu și e mai mult gesticulată; noroc că e compensată de viteza cu care Veli își mână caii putere! Ne postăm fix în spatele unei mașini de poliție. Mașina lor rulează, desigur, regulamentar. Uniformele ne fac semne disperate să tragem pe dreapta… Dom’le ești nebun? Suntem în Franța. Aici avem limite de viteză! Turcul nu înțelege nicio iotă din ce-i zic polițiștii iar ei privesc neputincioși la plăcuțele de înmatriculare ale Mercedes-ului. Pe autostrăzile din Gemania nu există limită de viteză! Veli scapă ieftin: o verificare a permisului și o mustrare în limba franceză care echivalează oricum cu zero. După nici zece kilometri, acul vitezometrului avea din nou să urce până la două sute.
Prima parte a drumului a fost ceva mai interesantă. Încă mai aveam energia de a înțelege frânturi din germana lui Veli. Mai târziu, secat de puteri, m-am cufundat tăcut în culorile peisajului de munte de la pragul Franței cu Spania. Mă așteptam ca turcul să-mi ceară a continua așa zisul nostru dialog dar, nu. Și-a dat seama, cel mai probabil, că a rosti germana prin semne depășește cu mult puterea amândurora. Sunt conștient că nu voi ajunge vreodată la a vorbi cursiv această limbă.
Așa cum îmi promisese, turcul mă va lăsa pe seară în Madrid. Am putut zări imensitatea cetății încă de pe autostradă. Veli va opri într-o suburbie, habar n-am unde. Ne luăm rămas bun unul de la altul, mulțumindu-i pentru bunătate. Îmi notez numărul său de telefon dar sunt conștient că nu-l voi suna niciodată. Pentru mine aici începe, din punctul său zero, un nou episod al călătoriei.
***
luni, 9 mai 2011
De cum treci puntea…
Mă întrebi de ce am renunțat atât de ușor să trăiesc un vis, odată ce l-am putut atinge: Lisboa. Ei bine, abia acum îți pot da un răspuns. Taman ce l-am aflat! Să fi trăit o vreme acolo ar fi însemnat să stagnez. Lisabona este un oraș frumos, exotic, dar simt că nu mă pot stabili încă într-un loc. Am preferat să-l cunosc la modul semi-turistic, adică fără mulți bani, plătind totuși, din ultimele mele rămășițe financiare, un pat de hostel. După cinci zile nu mai avea ce să-mi ofere nou. La sfârșitul unei săptămâni aveam să rămân complet fără bani așa că, în loc să stau homeless sau să-mi vând libertatea pe un job, m-am regăsit mișcându-mă pe drumul meu, nomad. Inițial am vrut să plec spre nord, în Santiago de Compostela. Gândindu-mă însă mai bine, mi-am dat seama că e o fundătură: de acolo nu voi avea decât să mă întorc pe aceeși cale pe care am bătătorit-o deja, venind dinspre Germania. Am decis deci să apuc spre sud. Aveam un vis mai vechi, acela de a cutreiera coasta Mediteranei. S-a potrivit la fix cu dorința mea de a face un pelerinaj fără vreo lețcaie.
Am părăsit Lisabona, Sâmbăta, pe la prânz. Culmea, a fost prima zi de vânt cu ploaie. Plecam, deci nu aveam de ce să fi fost deprimat din cauza vremii. Dacă aș fi rămas, starea mea psihică ar fi fost cu totul alta. Pentru ca să apuc calea sudului trebuia să trec singurul pod de peste Tagus, cel care leagă Lisabona de Almada.
Merg și îmi pare că durează o veșnicie. Intrarea pe puntea de beton e o himeră. Depășesc Cais do Sodre și pășesc în paralel cu malul râului. Podul, imens, îl am tot timpul în fața ochilor. Nu știu însă cum îl pot urca, pe unde anume. Acolo, sus, se înalță o autostradă. Mă întreb dacă, odată ajuns la înălțime, voi putea merge mai departe. Știu prea bine că pe autostradă mersul, traficul pietonal, este strict interzis. O mai făcusem totuși, în Franța, noaptea, pe ploaie, deci nu aveam motive să mă tem. Așteptasem vreo trei ore în frig, la ieșirea din Paris, la Porte d’Orleans…
Singurul loc mai acătării pentru a începe autostopul îl găsisem la trecerea de pietoni din fața Novotel-ului. Nu sunt singurul autostopist murat de jilăveală. Lângă mine se postase un puștan marocan. Ne cercetăm din priviri dar, nici unul, nu simțim nevoia să intrăm în vorbă. E mult prea rece atmosfera dintre noi. Fiecare își ține în mâini direcția sa. Studiindu-l, mă văd în realitate pe mine însumi, ca într-o oglindă. Zâmbetul îi pălește de pe figură, o dată ce vântul îi cuprinde, încet dar sigur, întreaga ființă. Curând, tipul va renunța și la coala de hârtie pe care își scrisese cu litere de-o șchioapă destinația. Este clar că palmele încep să-l doară, să-i înghețe, să-i amorțească. Va începe să schițeze clasicul semn de autostop, cu opozabilul mâinii drepte ridicat înspre stradă, la vederea oricărui șofer. Chiar și așa, nimeni nu se îndură de soarta sa. Rafalele de ploaie tăioasă se întețesc. Pe față i se citește suferința. Mă aflu în exact aceeași situație cu a lui. Înghețăm împreună, pe același trotuar, la câțiva pași distanță unul de altul. Singura diferență dintre noi doi o fac mânușile mele din lână. Mă mai apără cât de cât în fața intemperiei. Nu-mi pierd totuși speranța. Exersasem gândirea pozitivă încă din benzinăriile din Germania sau așteptând pe marginea șoselei, în plin ger, în Olanda. El, se vede limpede, începuse să slăbească psihic. Este momentul când acel diavol din orice cuget uman, partea negativă a oricărei voințe, prinde curaj, agățându-și tentaculele de spiritul tău pentru a-ți putea suge vlaga. Oricâte îmi vor fi date a le îndura, rămân pozitiv. Poate că ăsta este și motivul pentru care primul șofer mărinimos care va opri, văzându-ne pe amândoi încremeniți la trecerea de pietoni, mă va pofti doar pe mine iar pe el lăsându-l în voia așteptării. Îmi imaginez ce sentiment de deznădejde a putut trăi sărmanul meu fost companion, privind în ciudă cum sunt invitat în mașină, el rămânând cu mâinile goale și înghețate, singur, la semafor.
Pe carton scrisesem A10 – PEAGE. Asta înseamnă locul de pe autostrada Paris-Bordeaux unde se află barierele de plată. Șoferul meu este un metis foarte amabil. Îmi spune că nu va ajunge chiar până într-acolo. Mă va putea însă lăsa într-un punct și mai bun. Îl întreb de o benzinărie dar aflu că nu e niciuna. Aveam să cobor chiar la un nod de drumuri, la Massy Palaiceau. Auzisem de pe internet numele ăsta, atunci când căutam căile de acces la ieșirea din Paris. Ar fi fost destul de greu să ajung acolo pe jos, ar fi însemnat să schimb câteva autobuze. Accept așadar cu bucurie propunerea șoferului meu și-mi arunc rucsacul în mașină. Înăuntru, uimire, găsesc o grămadă de cizme de cauciuc pline de noroi, salopete de lucru și niște canistre conținând un lichid gălbui. Omul lucrează la spații verzi. Înlocuiește pământul poluat cu un alt sol, mai curat. Cum o face, se poate citi clar pe rufele murdare din portbagaj: e muncitor cu cârca. Se numește Guy. Nu sunt primul autostopist din viața sa. Îi mai ajutase și pe alții aflați, ca și mine, la ananghie. Sunt al treilea la număr; le continuu șirul urmând imediat după un grec. Prima a fost o englezoaică, cel puțin așa îmi amintesc din discuția cu Guy. Le lăsase tuturor adresa de e-mail și numărul de telefon, în caz de nevoie. Măcar eu să-i trimit un semn de mulțumire, să fiu ultimul care salvează turma! Îi promit că o voi face, o dată ajuns cu bine la destinație. Totuși, dacă aveam să întârzii prea mult în noapte pe marginea drumului, știu că pot conta pe el, sunându-l.
Am noroc și de data asta! Nu petrec mult timp în intersecție că un alt puștan îmi și face semn să intru. Nici ăsta nu merge chiar până la bariere dar, cel puțin, ajunge în apropiere. E arab și înțelege doar franceza; nici pic de engleză așa cum vorbisem cu Guy, de bine de rău. Încerc să mă fac înțeles cât de bine pot: vreau să ajung la barrieres de peage sau, dacă nu, măcar la o stație de benzină! Tipul își pornise demult mașina atunci când îmi va spune că nu avem nicio benzinărie în drum. Mă va lăsa deci într-o altă intersecție. De acolo mai aveam doar vreo cinci kilometri până la bariere.
Les barrieres de peage, auzisem, sunt locul ideal din Franța pentru autostop. Nimic mai simplu: stai în fața barierei culcate, cu cartonul ridicat deasupra capului, iar șoferii care opresc să plătească te și invită în mașini. Pe internet, unii spuneau că ar fi un loc de vis. La mine coșmarul abia începea...
Arabul mă debarcă pe marginea unei bretele ce-și face intrarea pe autostradă. E beznă și încă mai tremur după frigul îndurat la trecerea de pietoni de la Porte d’Orleans. Puținii șoferi care trec în viteză nu au nicio șansă să mă vadă sau să poată opri. Înapoi nu mă mai pot întoarce. Ar însemna să fac vreo cinzeci de kilometri pe jos, direct pe autostradă. Pe loc e exclus să rămân peste noapte căci ar însemna să deger. Decid așadar să o iau înainte, în căutarea barierelor. Și ce dacă aveam să merg câțiva kilometri pe banda de urgență? Măcar așa, o mașină de poliție mă va vedea și mă va ridica până la destinație! Primii pași sunt un calvar. Mă simt exact ca în Rabbit in your headlight al celor de la UNKLE. Omul, după ce e trântit cu fața la asfalt, lovit de mașinile din trafic, se tot ridică și merge. Mă gândesc la finalul filmului, atunci când o ultimă mașină se face țăndări ciocnindu-se de trupul său dezgolit. La fel de puternic, sper, voi deveni și eu după ce-mi voi fi terminat de cărat crucea. Șoferii de TIR de pe banda întâi mă claxonează; ceilalți îmi dau semnale luminoase. Nu văd nimic, mai departe de câțiva metri. Farurile de pe celălalt sens mă orbesc. În dreapta am o pădure și câteva noroaie. Începe din nou să plouă. Strâng din dinți și continuu să merg. Înapoi nu există cale de întoarcere! Visez doar barierele salvatoare. Habar n-am de cât timp merg dar, la un moment dat, zăresc un panou. Chipurile, aș mai avea doar o mie de metri până la țintă. Ah, ce bine, sunt teafăr și aproape de destinație! Sufăr din fiecare fărâmă a corpului, dar ce mai contează! Un alt semn îmi spune că ar trebui să apară o parcare, chiar înaintea barierelor. Asta înseamnă TIR-uri. Chiar așa e! Ajung și văd parcate sumedenie de camioane. Unul tot trebuie să mă ia. Întreb șoferii dar niciunul nu merge la Bordeaux. Mă așez în ploaie pe o bancă și îmi fac un sandwich cu restul de mâncare din geantă. Ah, e mult prea frig! Dacă rămân pe loc risc să îngheț. Aud zgomotul de motoare de la bariere. Vine de la vreo sută de metri depărtare. Îmi pun din nou rucsacul în spate și plec. La bariere bate un vânt cumplit dar, partea bună, am măcar un acoperiș deasupra. Aici nu mă plouă. Mă înalț pe vârfuri ridicând cartonul cât de sus pot, deasupra capului. Doar așa mă pot face văzut dintr-o cabină de TIR.
Nimic! Unii șoferi îmi zâmbesc, alții îmi fac semn că nu merg la Bordeaux. Cei mai mulți mă ignoră. Mașinile mici sunt mult prea departe, pentru ca eu să pot ajunge la ele. Ar însemna să traversez o zonă periculoasă, cu trafic intens, iar asta e aproape imposibil. Rămân deci blocat la prima barieră, stând la mila oricărui camionagiu. S-a făcut deja o oră, de când stau. Să mă întorc în parcare? Asta pare unica soluție rezonabilă. Găsesc niște WC-uri și acolo simt că ar fi un pic mai cald. Colac, ghemuit în sacul de dormit, poate că aș reuși un somn în așteptarea dimineții. Hai să nu mă descurajez. Cu buzele crăpate de frig mai întreb câțiva șoferi parcați. Mănânc și restul de ciocolată din buzunar. Acum chiar că nu mai am nicio altă rezervă de energie. Văd o dubiță. Tocmai oprește. Șoferul pare să vorbească la telefon. Aștept să termine și îl rog să mă ia cu el, măcar până la prima benzinărie. Transportă flori. Omul se întoarce acasă, la sera lui. Îi spun că îmi croiesc de fapt drum spre Portugalia doar că, n-am ce face, îl parcurg pe bucăți. Primul popas: o noapte în Bordeaux. Florarul pică pe gânduri. Are să se îndrepte chiar către Lisabona, dar asta abia peste o săptămână. Ah, aș putea lucra pentru el, gratis, în acest răstimp, numai să mă ducă până la ocean. Mă refuză categoric. Acceptă însă varianta primei benzinării din cale. Sunt salvat! Prima stație se află lângă Orleans. Asta înseamnă că voi mai înainta câteva zeci bune de kilometri.
Ce bine e în cabina dubiței; cald și miroase a flori! Omul, un senior, începe să îmi vorbească despre credința pe care trebuie să o ai în suflet în astfel de momente critice. Pe mine doar asta mă călăuzește căci altfel aș fi fost de mult pierdut. Vorbim din păcate două limbi paralele. Florarul e bigot. Îmi vorbește despre smerenie în fața Icoanei. Întreg sistemul său de valori spirituale e pus ofrandă pe altarul Ființei Supreme. Dacă el ar ști că ceea ce intitulează, orbit de litera dogmei, Dumnezeu este însuși Universul care, cu întreaga sa conștiință și inteligență spirituală, răspunde pozitiv gândirii noastre... Minunile, pentru florarul meu, nu vor înceta vreodată să-l uimească. El are nevoie de miracole pentru a putea crede mai departe în religia sa. Minunile mele sunt deja realități care pot fi descifrate, știind numai a citi semnele așternute la tot pasul. Ajungem amândoi la un acord: sinea spirituală ca act de înnobilare suprem a ființei. Ce păcat! Tocmai când suntem pe cale să tragem o concluzie, ajungem la benzinărie. Omul îmi face cinste cu o cafea și pleacă mai departe, împovărat de litera Bibliei sale. E deja unu noaptea. Cercetez cu atenție zona și descopăr niște dușuri. Vai, după atâta cale bătută am mare nevoie de unul cald!
E imensă benzinăria. Într-un colț stă amenajat un bufet cu câteva mese și scaune. Nu-mi vine să cred, am chiar și o banchetă pe care pot trage un somn, în așteptarea mașinilor de dimineață. Asta da minune! Înainte să adorm încerc să înțeleg concluzia unei zile de aventură și curaj: poți cumpăra trecerea unei punți fie cu bani, ceea ce reprezintă un compromis material, fie cu încrederea că orice fel de râu, chiar și cea mai rea apă, pot fi trecute în zbor cu aripile spiritului. Mă întind pe bancă și, foarte curând, aveam a transcende acest final de zi din lumea realității sale conștiente în cea a visului astral. De cum treci puntea, orice este posibil…
***
Am părăsit Lisabona, Sâmbăta, pe la prânz. Culmea, a fost prima zi de vânt cu ploaie. Plecam, deci nu aveam de ce să fi fost deprimat din cauza vremii. Dacă aș fi rămas, starea mea psihică ar fi fost cu totul alta. Pentru ca să apuc calea sudului trebuia să trec singurul pod de peste Tagus, cel care leagă Lisabona de Almada.
Merg și îmi pare că durează o veșnicie. Intrarea pe puntea de beton e o himeră. Depășesc Cais do Sodre și pășesc în paralel cu malul râului. Podul, imens, îl am tot timpul în fața ochilor. Nu știu însă cum îl pot urca, pe unde anume. Acolo, sus, se înalță o autostradă. Mă întreb dacă, odată ajuns la înălțime, voi putea merge mai departe. Știu prea bine că pe autostradă mersul, traficul pietonal, este strict interzis. O mai făcusem totuși, în Franța, noaptea, pe ploaie, deci nu aveam motive să mă tem. Așteptasem vreo trei ore în frig, la ieșirea din Paris, la Porte d’Orleans…
Singurul loc mai acătării pentru a începe autostopul îl găsisem la trecerea de pietoni din fața Novotel-ului. Nu sunt singurul autostopist murat de jilăveală. Lângă mine se postase un puștan marocan. Ne cercetăm din priviri dar, nici unul, nu simțim nevoia să intrăm în vorbă. E mult prea rece atmosfera dintre noi. Fiecare își ține în mâini direcția sa. Studiindu-l, mă văd în realitate pe mine însumi, ca într-o oglindă. Zâmbetul îi pălește de pe figură, o dată ce vântul îi cuprinde, încet dar sigur, întreaga ființă. Curând, tipul va renunța și la coala de hârtie pe care își scrisese cu litere de-o șchioapă destinația. Este clar că palmele încep să-l doară, să-i înghețe, să-i amorțească. Va începe să schițeze clasicul semn de autostop, cu opozabilul mâinii drepte ridicat înspre stradă, la vederea oricărui șofer. Chiar și așa, nimeni nu se îndură de soarta sa. Rafalele de ploaie tăioasă se întețesc. Pe față i se citește suferința. Mă aflu în exact aceeași situație cu a lui. Înghețăm împreună, pe același trotuar, la câțiva pași distanță unul de altul. Singura diferență dintre noi doi o fac mânușile mele din lână. Mă mai apără cât de cât în fața intemperiei. Nu-mi pierd totuși speranța. Exersasem gândirea pozitivă încă din benzinăriile din Germania sau așteptând pe marginea șoselei, în plin ger, în Olanda. El, se vede limpede, începuse să slăbească psihic. Este momentul când acel diavol din orice cuget uman, partea negativă a oricărei voințe, prinde curaj, agățându-și tentaculele de spiritul tău pentru a-ți putea suge vlaga. Oricâte îmi vor fi date a le îndura, rămân pozitiv. Poate că ăsta este și motivul pentru care primul șofer mărinimos care va opri, văzându-ne pe amândoi încremeniți la trecerea de pietoni, mă va pofti doar pe mine iar pe el lăsându-l în voia așteptării. Îmi imaginez ce sentiment de deznădejde a putut trăi sărmanul meu fost companion, privind în ciudă cum sunt invitat în mașină, el rămânând cu mâinile goale și înghețate, singur, la semafor.
Pe carton scrisesem A10 – PEAGE. Asta înseamnă locul de pe autostrada Paris-Bordeaux unde se află barierele de plată. Șoferul meu este un metis foarte amabil. Îmi spune că nu va ajunge chiar până într-acolo. Mă va putea însă lăsa într-un punct și mai bun. Îl întreb de o benzinărie dar aflu că nu e niciuna. Aveam să cobor chiar la un nod de drumuri, la Massy Palaiceau. Auzisem de pe internet numele ăsta, atunci când căutam căile de acces la ieșirea din Paris. Ar fi fost destul de greu să ajung acolo pe jos, ar fi însemnat să schimb câteva autobuze. Accept așadar cu bucurie propunerea șoferului meu și-mi arunc rucsacul în mașină. Înăuntru, uimire, găsesc o grămadă de cizme de cauciuc pline de noroi, salopete de lucru și niște canistre conținând un lichid gălbui. Omul lucrează la spații verzi. Înlocuiește pământul poluat cu un alt sol, mai curat. Cum o face, se poate citi clar pe rufele murdare din portbagaj: e muncitor cu cârca. Se numește Guy. Nu sunt primul autostopist din viața sa. Îi mai ajutase și pe alții aflați, ca și mine, la ananghie. Sunt al treilea la număr; le continuu șirul urmând imediat după un grec. Prima a fost o englezoaică, cel puțin așa îmi amintesc din discuția cu Guy. Le lăsase tuturor adresa de e-mail și numărul de telefon, în caz de nevoie. Măcar eu să-i trimit un semn de mulțumire, să fiu ultimul care salvează turma! Îi promit că o voi face, o dată ajuns cu bine la destinație. Totuși, dacă aveam să întârzii prea mult în noapte pe marginea drumului, știu că pot conta pe el, sunându-l.
Am noroc și de data asta! Nu petrec mult timp în intersecție că un alt puștan îmi și face semn să intru. Nici ăsta nu merge chiar până la bariere dar, cel puțin, ajunge în apropiere. E arab și înțelege doar franceza; nici pic de engleză așa cum vorbisem cu Guy, de bine de rău. Încerc să mă fac înțeles cât de bine pot: vreau să ajung la barrieres de peage sau, dacă nu, măcar la o stație de benzină! Tipul își pornise demult mașina atunci când îmi va spune că nu avem nicio benzinărie în drum. Mă va lăsa deci într-o altă intersecție. De acolo mai aveam doar vreo cinci kilometri până la bariere.
Les barrieres de peage, auzisem, sunt locul ideal din Franța pentru autostop. Nimic mai simplu: stai în fața barierei culcate, cu cartonul ridicat deasupra capului, iar șoferii care opresc să plătească te și invită în mașini. Pe internet, unii spuneau că ar fi un loc de vis. La mine coșmarul abia începea...
Arabul mă debarcă pe marginea unei bretele ce-și face intrarea pe autostradă. E beznă și încă mai tremur după frigul îndurat la trecerea de pietoni de la Porte d’Orleans. Puținii șoferi care trec în viteză nu au nicio șansă să mă vadă sau să poată opri. Înapoi nu mă mai pot întoarce. Ar însemna să fac vreo cinzeci de kilometri pe jos, direct pe autostradă. Pe loc e exclus să rămân peste noapte căci ar însemna să deger. Decid așadar să o iau înainte, în căutarea barierelor. Și ce dacă aveam să merg câțiva kilometri pe banda de urgență? Măcar așa, o mașină de poliție mă va vedea și mă va ridica până la destinație! Primii pași sunt un calvar. Mă simt exact ca în Rabbit in your headlight al celor de la UNKLE. Omul, după ce e trântit cu fața la asfalt, lovit de mașinile din trafic, se tot ridică și merge. Mă gândesc la finalul filmului, atunci când o ultimă mașină se face țăndări ciocnindu-se de trupul său dezgolit. La fel de puternic, sper, voi deveni și eu după ce-mi voi fi terminat de cărat crucea. Șoferii de TIR de pe banda întâi mă claxonează; ceilalți îmi dau semnale luminoase. Nu văd nimic, mai departe de câțiva metri. Farurile de pe celălalt sens mă orbesc. În dreapta am o pădure și câteva noroaie. Începe din nou să plouă. Strâng din dinți și continuu să merg. Înapoi nu există cale de întoarcere! Visez doar barierele salvatoare. Habar n-am de cât timp merg dar, la un moment dat, zăresc un panou. Chipurile, aș mai avea doar o mie de metri până la țintă. Ah, ce bine, sunt teafăr și aproape de destinație! Sufăr din fiecare fărâmă a corpului, dar ce mai contează! Un alt semn îmi spune că ar trebui să apară o parcare, chiar înaintea barierelor. Asta înseamnă TIR-uri. Chiar așa e! Ajung și văd parcate sumedenie de camioane. Unul tot trebuie să mă ia. Întreb șoferii dar niciunul nu merge la Bordeaux. Mă așez în ploaie pe o bancă și îmi fac un sandwich cu restul de mâncare din geantă. Ah, e mult prea frig! Dacă rămân pe loc risc să îngheț. Aud zgomotul de motoare de la bariere. Vine de la vreo sută de metri depărtare. Îmi pun din nou rucsacul în spate și plec. La bariere bate un vânt cumplit dar, partea bună, am măcar un acoperiș deasupra. Aici nu mă plouă. Mă înalț pe vârfuri ridicând cartonul cât de sus pot, deasupra capului. Doar așa mă pot face văzut dintr-o cabină de TIR.
Nimic! Unii șoferi îmi zâmbesc, alții îmi fac semn că nu merg la Bordeaux. Cei mai mulți mă ignoră. Mașinile mici sunt mult prea departe, pentru ca eu să pot ajunge la ele. Ar însemna să traversez o zonă periculoasă, cu trafic intens, iar asta e aproape imposibil. Rămân deci blocat la prima barieră, stând la mila oricărui camionagiu. S-a făcut deja o oră, de când stau. Să mă întorc în parcare? Asta pare unica soluție rezonabilă. Găsesc niște WC-uri și acolo simt că ar fi un pic mai cald. Colac, ghemuit în sacul de dormit, poate că aș reuși un somn în așteptarea dimineții. Hai să nu mă descurajez. Cu buzele crăpate de frig mai întreb câțiva șoferi parcați. Mănânc și restul de ciocolată din buzunar. Acum chiar că nu mai am nicio altă rezervă de energie. Văd o dubiță. Tocmai oprește. Șoferul pare să vorbească la telefon. Aștept să termine și îl rog să mă ia cu el, măcar până la prima benzinărie. Transportă flori. Omul se întoarce acasă, la sera lui. Îi spun că îmi croiesc de fapt drum spre Portugalia doar că, n-am ce face, îl parcurg pe bucăți. Primul popas: o noapte în Bordeaux. Florarul pică pe gânduri. Are să se îndrepte chiar către Lisabona, dar asta abia peste o săptămână. Ah, aș putea lucra pentru el, gratis, în acest răstimp, numai să mă ducă până la ocean. Mă refuză categoric. Acceptă însă varianta primei benzinării din cale. Sunt salvat! Prima stație se află lângă Orleans. Asta înseamnă că voi mai înainta câteva zeci bune de kilometri.
Ce bine e în cabina dubiței; cald și miroase a flori! Omul, un senior, începe să îmi vorbească despre credința pe care trebuie să o ai în suflet în astfel de momente critice. Pe mine doar asta mă călăuzește căci altfel aș fi fost de mult pierdut. Vorbim din păcate două limbi paralele. Florarul e bigot. Îmi vorbește despre smerenie în fața Icoanei. Întreg sistemul său de valori spirituale e pus ofrandă pe altarul Ființei Supreme. Dacă el ar ști că ceea ce intitulează, orbit de litera dogmei, Dumnezeu este însuși Universul care, cu întreaga sa conștiință și inteligență spirituală, răspunde pozitiv gândirii noastre... Minunile, pentru florarul meu, nu vor înceta vreodată să-l uimească. El are nevoie de miracole pentru a putea crede mai departe în religia sa. Minunile mele sunt deja realități care pot fi descifrate, știind numai a citi semnele așternute la tot pasul. Ajungem amândoi la un acord: sinea spirituală ca act de înnobilare suprem a ființei. Ce păcat! Tocmai când suntem pe cale să tragem o concluzie, ajungem la benzinărie. Omul îmi face cinste cu o cafea și pleacă mai departe, împovărat de litera Bibliei sale. E deja unu noaptea. Cercetez cu atenție zona și descopăr niște dușuri. Vai, după atâta cale bătută am mare nevoie de unul cald!
E imensă benzinăria. Într-un colț stă amenajat un bufet cu câteva mese și scaune. Nu-mi vine să cred, am chiar și o banchetă pe care pot trage un somn, în așteptarea mașinilor de dimineață. Asta da minune! Înainte să adorm încerc să înțeleg concluzia unei zile de aventură și curaj: poți cumpăra trecerea unei punți fie cu bani, ceea ce reprezintă un compromis material, fie cu încrederea că orice fel de râu, chiar și cea mai rea apă, pot fi trecute în zbor cu aripile spiritului. Mă întind pe bancă și, foarte curând, aveam a transcende acest final de zi din lumea realității sale conștiente în cea a visului astral. De cum treci puntea, orice este posibil…
***
marți, 26 aprilie 2011
Bonjour tristesse!
Capul îmi zvâcnește la fiece privire mai ascuțită. Plouă. Aud picurii mari cum se sparg în ochiul de sticlă din acoperiș. Cât o fi ceasul? Dar nici că-mi pasă! Sunt în Paris și e tot ce vreau să știu. Cobor din cameră și mă opresc direct la supermarketul din colț. Cumpăr un Perrier cu aromă de lămâie. La prima gură din apa dulce acrișoară, mahmureala pare să dispară. Uite, și ploaia parcă s-a mai oprit! Sunt primii pași prin Montmartre… Nu vreau încă la urc la Sacre Coeur. Merg pe jos câteva stații de metrou, de la Anvers și până la Blanche. În Place Pigalle mă opresc să rulez o țigară… Încotro? Ah, da, spre Arcul de Triumf! De acolo pot apuca în orice direcție vreau. Ajung. Hai să revăd Tour Eiffel. Cât de puțini turiști sunt! Altădată, locul era o mică babilonie. Negrii, vânzătorii de bling- bling-uri șomează, ducând dorul verii și al aparatelor foto.
Urmez Quai d'Orsay dar nu mă opresc pe Pont d'Alma. O fac la Invalides, în schimbul unui fum. Traversez Sena. Pont Neuf este, culmea, cel mai vechi pod din Parisul contemporan. La intersecția cu Champs-Elysees, stau față-n față cu Obeliscul. Din Place de la Concorde intru în Tuileries. Iau primul scaun liber din fața fântânii și îmi aduc aminte de What time is it there? al lui Tsai Ming Liang. Pe obraz apar câteva lacrimi. Nu le mai pot piti. Aș face orice să nu mai plâng. Chiar așa, mi-e foame. E bună ideea. Parcă era un McDonald's pe Rivoli, nu? Îi comand fetișcanei le big mac-ul și așa mai uit din durerea ce-mi urlă a singurătate. Sătul de la cartofii prăjiți, ies din ascunzătoarea capitalistă. Trebuie să înfrunt Louvrul. Doamne, doamnă, e imens! Nu degeaba visătorii lui Bertolucci se zbenguiau în voia camerei de filmat pe coridoarele lui interminabile. În fața piramidei celei mari, cineva fotografiază un Maybach cu număr de Germania. E chiar locul potrivit pentru așa ceva, îmi zic amuzat de kitsch-ul ipostazei. Gata cu monumentele! Hai să intru în viața de stradă. Deci: Sebastopol, căutând Etienne Marcel. Ah, să nu uit! Pe Georges Pompidou l-am prins la ora închiderii. Dar măcar i-am zis bună seara lui Brancuși, în piața cu nume de atelier. Ajung în Saint Denis. Începe din nou să plouă iar apa din cer îmi pare că amestecă pastelurile ce curg în arterele vieții de stradă. E un amalgam de rase și de culori. Nimeresc pe un trotuar înțesat de prostituate asiatice și proxeneții arabi. Mă refugiez în grabă din fața norului, sub o copertină. Alături, dârdâind, curvele așteaptă portofelul clienților ca să-și dechidă vulva. Despre mine, nu știu ce să creadă... Să fiu oare un turist în căutare de plăceri orientale sau vreun rătăcit care se ascunde într-un loc mizer de apa cu gust de cer? Una mai bătrână prinde curaj. Defilează lasciv prin fața mea, testându-mi reacția. Citesc clar pe figura ei viața pe care o duce. Nu e altceva decât o sclavă în regimul fascist al banului, acolo unde iubirea se plătește. Toată afacerea asta i-a îmbătrânit cumplit trăsăturile. Nu mai e femeie, e doar o păpușă, un obiect de vânzare pe trotuarul mizeriei din Paris. Îi zâmbesc. Poate că sunt singurul care îi dăruiește ceva, fără a-i cere nimic în schimb. Și, cum ploaia e pe terminate, mă pot desprinde de lumea cavernei pentru a-mi continua periplul. Dau în fine de Etienne Marcel, venind din Rue de Turbigo. Oare frate-meu o mai locui aici? Cine știe dacă am să mai aflu asta vreodată! Saint Eustache, apoi Bursa de Comerț și Les Halles sunt toate trei înșirate în calea pașilor singurătății pe care o port în rucsac, mereu cu mine. Traversez Sena pentru a doua oară astăzi. Mă îndrept spre Saint-Germain pe Rue Dauphine. Continuu pe Rue de Buci. Vai ce mă distrează numele ăsta…
Mai știi? Aici făcusem prima noastră poză cu un interior din Paris. Văzusem din stradă, luminată, mansarda. Ne înțepenisem amândoi gâturile, holbându-ne spre tavanul ei. Acum îi caut în zadar ferestrele. E întuneric înăuntru, probabil că locul e pustiu ca și mine. Simt un vânt, unul de solitudine. Bântui fără vreo țintă prin Cartierul Latin. Sunt încălțat în pantofii găsiți la lost & found, la Shelter, în Amsterdam. Îmi rod gleznele. Simt oboseala, dar nici că-mi pasă. Altceva, mult mai feroce, mă mușcă la înterior, înlăuntrul învelișului de carne. Ah, ador Parisul, dar tocmai acum trebuia să mi se fi acutizat tristețea?!
Trebuie să mă așez undeva și să beau un ceai fierbinte. Să fie oare o întâmplare sau chiar mi-am dorit să ajung la terasa asta?! Îmi trag un scaun și cred că e chiar acela care-mi amintește de orgasmul tau. Ce frumos ai știut să mi-l împărtășești, în secret, în timp ce încercai din răsputeri să-l ascunzi privirilor celor din jur! Da, am impresia că mă așez chiar pe același loc! E ca și cum te-aș ține din nou de mână, strâns, iar tu-ți înfigi unghiile în carnea palmelor mele. Închizi ochii, semn al unei plăceri intime de nedescris. Din buze schițezi, ușor, un geamăt. În subteranele intimității ești precum un vulcan pe cale să erupă lava. Cele două bile adâncite în feminitatea ta încă îți mai vibrează acolo, între picioare. Ai terminat. Întorci încetișor volumul micuței chinezării, fără să o oprești de tot. Din când în când, te simt, mai zvâcnești. Prin vintre îți mai trece câte un fior rebel. Care dintre acceleratele vieții să fi șuierat prin tunelele sexualității tale, ducându-se mereu spre altă gară, o dată cu amintirea iubirii noastre cumplit de pasionale? Îmi beau ceaiul și mă mai încălzesc. Apropos, ne aflam atunci la Saint Michel, în bistroul din dreptul gurii de metrou.
Hai să dau o tură și pe la Notre Dame! Și, dacă tot ajung pe insulă, vreau arunc o privire în jurul Palatului de justiție. În față la Hotel-Dieu, unde au dispărut bicicletele de închiriat, de la acel Nuit Blanche numai al nostru!? În schimb, văd montat în mijlocul pieței un zgomotos patinoar. Parisul mai întârzie un pic cu sărbătoarea Crăciunului. Gata, nu mai pot! Pantofii încep să mă trimită înapoi spre hostel. Iau metroul de la Chatelet. Înainte să cobor treptele, un tânăr ar vrea să știe cum poate ajunge în Saint-Denis. E student, abia învață Parisul. Caută nu știu ce bar. E de fapt în căutarea unei nopți în care să-și nimicească mințile, memoria, durerea. Ah, noaptea mea bahică din Utrecht, aia în care mi-am pierdut ochelarii…! Care iubire pierdută urmează să și-o plângă în noaptea asta, printre sticle, acest biet studențaș de provincie?
A doua zi aveam să părăsesc Parisul. Nu înainte însă de a urca la Sacre Coeur. Acum, ca și atunci, biserica din vârful muntelui a fost ultima fotografie din uriașa capitală a tristeții mele. Prefer să-i urc repede treptele. Un grup de negri mă întâmpină pe la jumătate, voind să mă amețească cu nu știu ce lănțicuri de vânzare. Unul din ei îmi spune să nu-mi fie frică. Încerc asta, aș vrea să nu-mi mai teamă de nimic. Se depărtează, precum un câine vagabond alungat de vorbe. Îi spun de sus la revedere Parisului și mă despart, promițându-i să revin pentru a-i reda fericirea pierdută. A tout a l’heure!
***
Urmez Quai d'Orsay dar nu mă opresc pe Pont d'Alma. O fac la Invalides, în schimbul unui fum. Traversez Sena. Pont Neuf este, culmea, cel mai vechi pod din Parisul contemporan. La intersecția cu Champs-Elysees, stau față-n față cu Obeliscul. Din Place de la Concorde intru în Tuileries. Iau primul scaun liber din fața fântânii și îmi aduc aminte de What time is it there? al lui Tsai Ming Liang. Pe obraz apar câteva lacrimi. Nu le mai pot piti. Aș face orice să nu mai plâng. Chiar așa, mi-e foame. E bună ideea. Parcă era un McDonald's pe Rivoli, nu? Îi comand fetișcanei le big mac-ul și așa mai uit din durerea ce-mi urlă a singurătate. Sătul de la cartofii prăjiți, ies din ascunzătoarea capitalistă. Trebuie să înfrunt Louvrul. Doamne, doamnă, e imens! Nu degeaba visătorii lui Bertolucci se zbenguiau în voia camerei de filmat pe coridoarele lui interminabile. În fața piramidei celei mari, cineva fotografiază un Maybach cu număr de Germania. E chiar locul potrivit pentru așa ceva, îmi zic amuzat de kitsch-ul ipostazei. Gata cu monumentele! Hai să intru în viața de stradă. Deci: Sebastopol, căutând Etienne Marcel. Ah, să nu uit! Pe Georges Pompidou l-am prins la ora închiderii. Dar măcar i-am zis bună seara lui Brancuși, în piața cu nume de atelier. Ajung în Saint Denis. Începe din nou să plouă iar apa din cer îmi pare că amestecă pastelurile ce curg în arterele vieții de stradă. E un amalgam de rase și de culori. Nimeresc pe un trotuar înțesat de prostituate asiatice și proxeneții arabi. Mă refugiez în grabă din fața norului, sub o copertină. Alături, dârdâind, curvele așteaptă portofelul clienților ca să-și dechidă vulva. Despre mine, nu știu ce să creadă... Să fiu oare un turist în căutare de plăceri orientale sau vreun rătăcit care se ascunde într-un loc mizer de apa cu gust de cer? Una mai bătrână prinde curaj. Defilează lasciv prin fața mea, testându-mi reacția. Citesc clar pe figura ei viața pe care o duce. Nu e altceva decât o sclavă în regimul fascist al banului, acolo unde iubirea se plătește. Toată afacerea asta i-a îmbătrânit cumplit trăsăturile. Nu mai e femeie, e doar o păpușă, un obiect de vânzare pe trotuarul mizeriei din Paris. Îi zâmbesc. Poate că sunt singurul care îi dăruiește ceva, fără a-i cere nimic în schimb. Și, cum ploaia e pe terminate, mă pot desprinde de lumea cavernei pentru a-mi continua periplul. Dau în fine de Etienne Marcel, venind din Rue de Turbigo. Oare frate-meu o mai locui aici? Cine știe dacă am să mai aflu asta vreodată! Saint Eustache, apoi Bursa de Comerț și Les Halles sunt toate trei înșirate în calea pașilor singurătății pe care o port în rucsac, mereu cu mine. Traversez Sena pentru a doua oară astăzi. Mă îndrept spre Saint-Germain pe Rue Dauphine. Continuu pe Rue de Buci. Vai ce mă distrează numele ăsta…
Mai știi? Aici făcusem prima noastră poză cu un interior din Paris. Văzusem din stradă, luminată, mansarda. Ne înțepenisem amândoi gâturile, holbându-ne spre tavanul ei. Acum îi caut în zadar ferestrele. E întuneric înăuntru, probabil că locul e pustiu ca și mine. Simt un vânt, unul de solitudine. Bântui fără vreo țintă prin Cartierul Latin. Sunt încălțat în pantofii găsiți la lost & found, la Shelter, în Amsterdam. Îmi rod gleznele. Simt oboseala, dar nici că-mi pasă. Altceva, mult mai feroce, mă mușcă la înterior, înlăuntrul învelișului de carne. Ah, ador Parisul, dar tocmai acum trebuia să mi se fi acutizat tristețea?!
Trebuie să mă așez undeva și să beau un ceai fierbinte. Să fie oare o întâmplare sau chiar mi-am dorit să ajung la terasa asta?! Îmi trag un scaun și cred că e chiar acela care-mi amintește de orgasmul tau. Ce frumos ai știut să mi-l împărtășești, în secret, în timp ce încercai din răsputeri să-l ascunzi privirilor celor din jur! Da, am impresia că mă așez chiar pe același loc! E ca și cum te-aș ține din nou de mână, strâns, iar tu-ți înfigi unghiile în carnea palmelor mele. Închizi ochii, semn al unei plăceri intime de nedescris. Din buze schițezi, ușor, un geamăt. În subteranele intimității ești precum un vulcan pe cale să erupă lava. Cele două bile adâncite în feminitatea ta încă îți mai vibrează acolo, între picioare. Ai terminat. Întorci încetișor volumul micuței chinezării, fără să o oprești de tot. Din când în când, te simt, mai zvâcnești. Prin vintre îți mai trece câte un fior rebel. Care dintre acceleratele vieții să fi șuierat prin tunelele sexualității tale, ducându-se mereu spre altă gară, o dată cu amintirea iubirii noastre cumplit de pasionale? Îmi beau ceaiul și mă mai încălzesc. Apropos, ne aflam atunci la Saint Michel, în bistroul din dreptul gurii de metrou.
Hai să dau o tură și pe la Notre Dame! Și, dacă tot ajung pe insulă, vreau arunc o privire în jurul Palatului de justiție. În față la Hotel-Dieu, unde au dispărut bicicletele de închiriat, de la acel Nuit Blanche numai al nostru!? În schimb, văd montat în mijlocul pieței un zgomotos patinoar. Parisul mai întârzie un pic cu sărbătoarea Crăciunului. Gata, nu mai pot! Pantofii încep să mă trimită înapoi spre hostel. Iau metroul de la Chatelet. Înainte să cobor treptele, un tânăr ar vrea să știe cum poate ajunge în Saint-Denis. E student, abia învață Parisul. Caută nu știu ce bar. E de fapt în căutarea unei nopți în care să-și nimicească mințile, memoria, durerea. Ah, noaptea mea bahică din Utrecht, aia în care mi-am pierdut ochelarii…! Care iubire pierdută urmează să și-o plângă în noaptea asta, printre sticle, acest biet studențaș de provincie?
A doua zi aveam să părăsesc Parisul. Nu înainte însă de a urca la Sacre Coeur. Acum, ca și atunci, biserica din vârful muntelui a fost ultima fotografie din uriașa capitală a tristeții mele. Prefer să-i urc repede treptele. Un grup de negri mă întâmpină pe la jumătate, voind să mă amețească cu nu știu ce lănțicuri de vânzare. Unul din ei îmi spune să nu-mi fie frică. Încerc asta, aș vrea să nu-mi mai teamă de nimic. Se depărtează, precum un câine vagabond alungat de vorbe. Îi spun de sus la revedere Parisului și mă despart, promițându-i să revin pentru a-i reda fericirea pierdută. A tout a l’heure!
***
vineri, 15 aprilie 2011
A votre sante!
De dimineață voi pleca din Lisabona. N-am prea multe emoții, așa cum aveam înainte de a mă despărți de Anja și de Germania. Pe atunci știam încotro urmează să mă îndrept. Acum, în calea mea se deschide pentru prima dată necunoscutul. Nu știu unde exact voi apuca.
N-am făcut nimic special, astăzi. A fost mai curând o zi de organizare... Trezit târziu, spălat lenjerie și tuns. Părul scurt, mărimea nouă milimetri, e mult mai practic la un astfel de drum. În plus, așa mă simt ca un adevărat pelegrin. Pe seară am coborât la supermarket. De ultimii bănuți am făcut câteva cumpărături, esențiale pentru supraviețuire, plus un pachet de tutun, foițe și filtre. Nu m-am putut abține să nu mă răsfăț, doar e ultima seară de confort. Nu știu când voi avea șansa de a mai dormi într-un pat de hostel. Deci, am pus în coș o sticlă de vin roșu, de Setubal. La un pahar, îmi voi lua adio de la statutul de turist. De mâine, toată stabilitatea conferită de bani, respectiv de tot ceea ce le este conex, va dispărea. Am totuși, în caz de necesitate, o bancnotă de douăzeci. O țin în portofel pentru strictul necesar: pâine și, eventual, tutun. Privind peste harta Europei îmi aduc aminte de un vis vechi: mai știi cât ne doream atunci, luându-ne rămas bun de la Barcelona, să îi putem urma Mediteranei firul plajelor sale, din Gibraltar și până în Grecia? Nu e o fantasmă, o pot face acum! Nu știu cât va dura, cel mai probabil câteva luni, dar am destul timp la dispoziție. Cine știe ce îmi va fi dat să întâlnesc pe drum?
Sorb din vinul roșu, rememorând calea spre Portugalia… Cu banii câștigați în Germania mi-am cam permis să mă răsfăț în ultima vreme. Hostelul din Paris a fost și el un lux: mai bine de douăzeci de euro pe noapte. E drept, dintotdeauna mi-am dorit să trăiesc, chiar și pentru câteva zile, în Montmartre. În prima seară, m-am îmbătat de fericire. Nici nu sperasem să meargă atât de bine autostopul. Am băut vin împreună cu băieții de la recepție. Ajunsesem exact la timp pentru o relaxantă stare de euforie bahică. Am început seara cu o bere. În timpul ăsta, ei dădusera deja gata o sticlă de Bordeaux. Știi cum sunt francezii… La început, precum orice mascul prădător, ne-am studiat unii altora terenurile. Într-un final, gheața a trebuit să fie spartă. Erau prea curioși să afle cine sunt, ce caut. Nu prea arătam a turist obișnuit. Imediat și începem o conversație ce promite să dureze o noapte. Vorbim despre sacrificiul personal pus în slujba unui ideal moral. Iisus a fost un model, o călăuză, creând la vremea sa o utopie care, chiar și acum, este greu de atins. Omului, slăbiciunii sale animalice, îi trebuie secole, milenii chiar, pentru a putea fi modelat de nobila morală supremă, cea universală. Utopiile au ajuns să poată fi puse în practică abia după ce omenirea le-a putut cuprinde material, înțelegându-le ca pe niște concepte practice. De aici, ideile noastre nu mai converg. Partenerii mei francezi de pahar, precum doi respectabili revoluționari by default, cred că evoluția umanității poate fi obținută numai pe calea luptei de clasă, a Revoluției. La rându-mi, mult timp, m-am considerat un anarhist. Nici acum, idealul autonomiei individuale în fața oricărei forme de coerciție, a oricărui tip de generalizare care vrea să-mi reducă Eu-l la o banală și anonimă medie aritmedică, nu mi-a dispărut din sânge. Sunt un convins susținător al stării naturale, în care să-mi pot desfășura individualitatea. Numai că, pentru a obține asta, n-am nevoie de niciun foc de armă. Maniera e alta. M-am acordat Universului din care sunt trup și viață.
A votre Sante! În ciuda numelui său de origine germană, recepționerul cu care ciocnesc paharul, are o alură tipică de revoluționar francez. Descheiat la butonii cămășii, cu părul blond și neglijent pieptănat pe spate, nebărbierit de câteva zile și treaz de la atâtea beții în plin miez de noapte, tânărul reușește totuși să-mi scrie pe un petec de hârtie numele său: Johann Bernadet. Printre gesticulări, omul mă roagă să îmi amintesc în scris de figura sa, atunci când va veni vremea să ofer în eter pasajul discuției noastre. Ciudat! Mulți dintre cei pe care i-am cunoscut, de la hoți de buzunare și până la polițiști, auzind că scriu un jurnal de călătorie, sunt dornici de a le apărea numele pe blog. Revoluție, evoluție, ce mai contează stilul de a te pune în acord cu metafora prezent-viitoare! E deja dimineață și aproape că nu-mi mai aduc bine aminte câte sticle de vin am doborât cu entuziasmul discuției. Îi făgăduiesc lui Johann că îi voi schița figura, în contextul atingerii ideii de Bine suprem, la o tacla de-o noapte și-o beție într-un han din Montmartre.
***
N-am făcut nimic special, astăzi. A fost mai curând o zi de organizare... Trezit târziu, spălat lenjerie și tuns. Părul scurt, mărimea nouă milimetri, e mult mai practic la un astfel de drum. În plus, așa mă simt ca un adevărat pelegrin. Pe seară am coborât la supermarket. De ultimii bănuți am făcut câteva cumpărături, esențiale pentru supraviețuire, plus un pachet de tutun, foițe și filtre. Nu m-am putut abține să nu mă răsfăț, doar e ultima seară de confort. Nu știu când voi avea șansa de a mai dormi într-un pat de hostel. Deci, am pus în coș o sticlă de vin roșu, de Setubal. La un pahar, îmi voi lua adio de la statutul de turist. De mâine, toată stabilitatea conferită de bani, respectiv de tot ceea ce le este conex, va dispărea. Am totuși, în caz de necesitate, o bancnotă de douăzeci. O țin în portofel pentru strictul necesar: pâine și, eventual, tutun. Privind peste harta Europei îmi aduc aminte de un vis vechi: mai știi cât ne doream atunci, luându-ne rămas bun de la Barcelona, să îi putem urma Mediteranei firul plajelor sale, din Gibraltar și până în Grecia? Nu e o fantasmă, o pot face acum! Nu știu cât va dura, cel mai probabil câteva luni, dar am destul timp la dispoziție. Cine știe ce îmi va fi dat să întâlnesc pe drum?
Sorb din vinul roșu, rememorând calea spre Portugalia… Cu banii câștigați în Germania mi-am cam permis să mă răsfăț în ultima vreme. Hostelul din Paris a fost și el un lux: mai bine de douăzeci de euro pe noapte. E drept, dintotdeauna mi-am dorit să trăiesc, chiar și pentru câteva zile, în Montmartre. În prima seară, m-am îmbătat de fericire. Nici nu sperasem să meargă atât de bine autostopul. Am băut vin împreună cu băieții de la recepție. Ajunsesem exact la timp pentru o relaxantă stare de euforie bahică. Am început seara cu o bere. În timpul ăsta, ei dădusera deja gata o sticlă de Bordeaux. Știi cum sunt francezii… La început, precum orice mascul prădător, ne-am studiat unii altora terenurile. Într-un final, gheața a trebuit să fie spartă. Erau prea curioși să afle cine sunt, ce caut. Nu prea arătam a turist obișnuit. Imediat și începem o conversație ce promite să dureze o noapte. Vorbim despre sacrificiul personal pus în slujba unui ideal moral. Iisus a fost un model, o călăuză, creând la vremea sa o utopie care, chiar și acum, este greu de atins. Omului, slăbiciunii sale animalice, îi trebuie secole, milenii chiar, pentru a putea fi modelat de nobila morală supremă, cea universală. Utopiile au ajuns să poată fi puse în practică abia după ce omenirea le-a putut cuprinde material, înțelegându-le ca pe niște concepte practice. De aici, ideile noastre nu mai converg. Partenerii mei francezi de pahar, precum doi respectabili revoluționari by default, cred că evoluția umanității poate fi obținută numai pe calea luptei de clasă, a Revoluției. La rându-mi, mult timp, m-am considerat un anarhist. Nici acum, idealul autonomiei individuale în fața oricărei forme de coerciție, a oricărui tip de generalizare care vrea să-mi reducă Eu-l la o banală și anonimă medie aritmedică, nu mi-a dispărut din sânge. Sunt un convins susținător al stării naturale, în care să-mi pot desfășura individualitatea. Numai că, pentru a obține asta, n-am nevoie de niciun foc de armă. Maniera e alta. M-am acordat Universului din care sunt trup și viață.
A votre Sante! În ciuda numelui său de origine germană, recepționerul cu care ciocnesc paharul, are o alură tipică de revoluționar francez. Descheiat la butonii cămășii, cu părul blond și neglijent pieptănat pe spate, nebărbierit de câteva zile și treaz de la atâtea beții în plin miez de noapte, tânărul reușește totuși să-mi scrie pe un petec de hârtie numele său: Johann Bernadet. Printre gesticulări, omul mă roagă să îmi amintesc în scris de figura sa, atunci când va veni vremea să ofer în eter pasajul discuției noastre. Ciudat! Mulți dintre cei pe care i-am cunoscut, de la hoți de buzunare și până la polițiști, auzind că scriu un jurnal de călătorie, sunt dornici de a le apărea numele pe blog. Revoluție, evoluție, ce mai contează stilul de a te pune în acord cu metafora prezent-viitoare! E deja dimineață și aproape că nu-mi mai aduc bine aminte câte sticle de vin am doborât cu entuziasmul discuției. Îi făgăduiesc lui Johann că îi voi schița figura, în contextul atingerii ideii de Bine suprem, la o tacla de-o noapte și-o beție într-un han din Montmartre.
***
Talazuri
Marea căreia i-am dat binețe în prima dimineață de Lisabona nu e de fapt mare. E Tagus, Tejo cum îl numesc portughezii. E mai bine zis gura sa de vărsare în Atlantic. Pe Wikipedia aflu că este cel mai mare curs de apă dulce din Peninsula Iberică.
Astăzi am fost cu adevărat la mare. La ocean, adică. Am luat trenul din Cais do Sodre și în nici jumătate de oră am și ajuns la Cascais. M-am plimbat nițel prin centru, descoperind un orășel complet diferit de Lisabona. Cu banii din turism și-au cosmetizat fațadele caselor iar pe străzi e curățenie. Îmi pare chiar mai mult Soare, aici. Cascais este un loc de stors conturile din bănci, mai ales cele ale turiștilor din nord, de la frig. Ești înconjurat pretutideni de hoteluri cu multe stele pe umeri, de parteruri cu baruri și terase în stradă. Acum, toate sunt goale, parcă plâng a pustiu. E încă Ianuarie iar sezonul începe abia prin Mai. Mi-au confirmat-o toți recepționerii și barmanii pe care i-am întrebat de angajare. E clar: e cam praf în zonă!
Trebuie să mă reorientez. Din Cascais iau un autobuz spre Praia do Guincho. Gui, managerul de la Traveller's House mi-a spus că aici voi găsi un camping ieftin. Autobuzul costă totuși destul de scump. Până la Cascais dădusem pe tren aproape doi euro, ținând cont de faptul că sunt vreo treizeci de kilometri, iar acum a trebuit să cumpăr un bilet de bus cu trei euro, pentru numai jumătate din distanță. La recepție, o altă surpriză neplăcută. Deși nu văd niciun cort, doar câteva caravane rășchirate pe câteva hectare, un loc de campare costă aproape șapte euro. Scump! Tot atâta plătisem în Amsterdam, dar în plin sezon. În plus ar trebui să cumpăr și un cort căci, după cum știi, cel vechi a rămas la Jaime, în Olanda. Dau o tură prin camping. E uriaș. La capitolul curățenie n-am niciun reproș. Hai să-mi încerc norocul! Îl întreb pe recepționer dacă are vreun job de cleaner, contra masă plus casă. Omul îmi râde în nas... Vino tu la primăvară!
Cu coada între picioare, tot ce vreau este să ajung mai repede pe plajă. Să simt nisipul sub tălpile goale. O zăresc în depărtare și îmi pare că zbor. Ah, ce dor îmi e de apa sărată! E ca și cum aș revedea chipul mamei: talazurile, oceanul din pântecul căruia suntem cu toții plăsmuiți. Valurile îmi par imense, asta după ce ani de zile m-am îmbătat cu ciorba Mării Negre. În Australia apucasem să văd pentru prima dată ce înseamnă de fapt Oceanul. Omuleții costumați în surferi încearcă să-i călărească mugetul sălbatic. Ai zice că sunt precum niște zei blonzi, pășind pe coama apei cu plăcile lor de fibră de sticlă. Vai, ce păcat! Sunt doar simpli muritori! Înainte să se spargă de mal, puternicul noian îi trântește pe toți în adâncurile sale de nisip. E cald și e bine. Pe plajă, o mamă îi filmează primii pași ai puiului său. Se împiedică de câte-o tufă, cade cu fețișoara în nisip dar, chiar și-așa, de-a bușilea, continuă să învețe să meargă prin viață. Mă holbez la Soare, la întinderea care nu se mai termină sub linia orizontului de lumină. Mă întreb ce să fac.
De ce sunt oare trist? Ah, da, pentru că tare mult aș mai iubi! Nu lipsa banilor mă face abătut. M-am obișnuit, de ani buni, să trăiesc pe cont propriu lipsurile materiale. Ceea ce simt acum înțepându-mi sufletul este sentimentul, lipsa lui, prin care ființa îmi cere s-o umplu cu iubire. Inima mi-e flămândă.
Stând așa, pe plajă, desculț, îmi vine o idee… Ce-ar fi dacă aș începe să merg mai departe, prin Portugalia, prin lume, fără de țintă, fără vreun reper punctat pe hartă? Și dintr-o dată sufletul mi se luminează. Realizez cauza tristeții de până acum. Nu-mi place să mă îngrop între zidurile unui oraș, numească-se el Lisabona. Trebuie să descopăr multe, să fiu liber, să plutesc precum pescărușul pe care l-am hrănit azi printre lacrimi ițite din greutatea lecțiilor de zbor. Nu are niciun sens să încep a suferi și mai tare, prin a fi homeless în așteptarea unui virtual job, iar gândul să-mi stea către libertate. Am făcut-o o dată în Amsterdam, am fost fiul ploii, știu cum e. Îmi amintesc de poștașul neamț, cel care mi-a dat bicicleta TNT. Într-o bună dimineață, săturându-se de frigul Olandei, omul a decis să meargă spre sud. Să meargă, la propriu. Îmi zic acum... Ce-ar fi dacă aș începe și eu să merg, să fiu un pelegrin pe drumul regăsirii de sine? Am două picioare, un sac de spate și unul de dormit iar plaja imensă a Atlanticului îmi poate ține loc de casă peste noapte.
Știi, unii se antrenează pentru maraton iar alții aleargă după bani o viață întreagă. Așa îmi notasem statusul pe Facebook, aseară, atunci când am deschis laptopul pentru a-ți scrie. Vreau să pășesc peste coasta Atlanticului, să descopăr locuri, obiceiuri și oameni. Plec Sâmbătă, până atunci am plătită cazarea. Să rămân în Lisabona peste iarnă ar însemna să-mi închid orizonturile, ce dacă în rama unui pastel frumos. Mergând, cine știe, poate că sufletul mi se va umple din nou... Și poate că tocmai acest pelegrinaj este menirea venirii mele în sud, aici, în Portugalia.
***
Astăzi am fost cu adevărat la mare. La ocean, adică. Am luat trenul din Cais do Sodre și în nici jumătate de oră am și ajuns la Cascais. M-am plimbat nițel prin centru, descoperind un orășel complet diferit de Lisabona. Cu banii din turism și-au cosmetizat fațadele caselor iar pe străzi e curățenie. Îmi pare chiar mai mult Soare, aici. Cascais este un loc de stors conturile din bănci, mai ales cele ale turiștilor din nord, de la frig. Ești înconjurat pretutideni de hoteluri cu multe stele pe umeri, de parteruri cu baruri și terase în stradă. Acum, toate sunt goale, parcă plâng a pustiu. E încă Ianuarie iar sezonul începe abia prin Mai. Mi-au confirmat-o toți recepționerii și barmanii pe care i-am întrebat de angajare. E clar: e cam praf în zonă!
Trebuie să mă reorientez. Din Cascais iau un autobuz spre Praia do Guincho. Gui, managerul de la Traveller's House mi-a spus că aici voi găsi un camping ieftin. Autobuzul costă totuși destul de scump. Până la Cascais dădusem pe tren aproape doi euro, ținând cont de faptul că sunt vreo treizeci de kilometri, iar acum a trebuit să cumpăr un bilet de bus cu trei euro, pentru numai jumătate din distanță. La recepție, o altă surpriză neplăcută. Deși nu văd niciun cort, doar câteva caravane rășchirate pe câteva hectare, un loc de campare costă aproape șapte euro. Scump! Tot atâta plătisem în Amsterdam, dar în plin sezon. În plus ar trebui să cumpăr și un cort căci, după cum știi, cel vechi a rămas la Jaime, în Olanda. Dau o tură prin camping. E uriaș. La capitolul curățenie n-am niciun reproș. Hai să-mi încerc norocul! Îl întreb pe recepționer dacă are vreun job de cleaner, contra masă plus casă. Omul îmi râde în nas... Vino tu la primăvară!
Cu coada între picioare, tot ce vreau este să ajung mai repede pe plajă. Să simt nisipul sub tălpile goale. O zăresc în depărtare și îmi pare că zbor. Ah, ce dor îmi e de apa sărată! E ca și cum aș revedea chipul mamei: talazurile, oceanul din pântecul căruia suntem cu toții plăsmuiți. Valurile îmi par imense, asta după ce ani de zile m-am îmbătat cu ciorba Mării Negre. În Australia apucasem să văd pentru prima dată ce înseamnă de fapt Oceanul. Omuleții costumați în surferi încearcă să-i călărească mugetul sălbatic. Ai zice că sunt precum niște zei blonzi, pășind pe coama apei cu plăcile lor de fibră de sticlă. Vai, ce păcat! Sunt doar simpli muritori! Înainte să se spargă de mal, puternicul noian îi trântește pe toți în adâncurile sale de nisip. E cald și e bine. Pe plajă, o mamă îi filmează primii pași ai puiului său. Se împiedică de câte-o tufă, cade cu fețișoara în nisip dar, chiar și-așa, de-a bușilea, continuă să învețe să meargă prin viață. Mă holbez la Soare, la întinderea care nu se mai termină sub linia orizontului de lumină. Mă întreb ce să fac.
De ce sunt oare trist? Ah, da, pentru că tare mult aș mai iubi! Nu lipsa banilor mă face abătut. M-am obișnuit, de ani buni, să trăiesc pe cont propriu lipsurile materiale. Ceea ce simt acum înțepându-mi sufletul este sentimentul, lipsa lui, prin care ființa îmi cere s-o umplu cu iubire. Inima mi-e flămândă.
Stând așa, pe plajă, desculț, îmi vine o idee… Ce-ar fi dacă aș începe să merg mai departe, prin Portugalia, prin lume, fără de țintă, fără vreun reper punctat pe hartă? Și dintr-o dată sufletul mi se luminează. Realizez cauza tristeții de până acum. Nu-mi place să mă îngrop între zidurile unui oraș, numească-se el Lisabona. Trebuie să descopăr multe, să fiu liber, să plutesc precum pescărușul pe care l-am hrănit azi printre lacrimi ițite din greutatea lecțiilor de zbor. Nu are niciun sens să încep a suferi și mai tare, prin a fi homeless în așteptarea unui virtual job, iar gândul să-mi stea către libertate. Am făcut-o o dată în Amsterdam, am fost fiul ploii, știu cum e. Îmi amintesc de poștașul neamț, cel care mi-a dat bicicleta TNT. Într-o bună dimineață, săturându-se de frigul Olandei, omul a decis să meargă spre sud. Să meargă, la propriu. Îmi zic acum... Ce-ar fi dacă aș începe și eu să merg, să fiu un pelegrin pe drumul regăsirii de sine? Am două picioare, un sac de spate și unul de dormit iar plaja imensă a Atlanticului îmi poate ține loc de casă peste noapte.
Știi, unii se antrenează pentru maraton iar alții aleargă după bani o viață întreagă. Așa îmi notasem statusul pe Facebook, aseară, atunci când am deschis laptopul pentru a-ți scrie. Vreau să pășesc peste coasta Atlanticului, să descopăr locuri, obiceiuri și oameni. Plec Sâmbătă, până atunci am plătită cazarea. Să rămân în Lisabona peste iarnă ar însemna să-mi închid orizonturile, ce dacă în rama unui pastel frumos. Mergând, cine știe, poate că sufletul mi se va umple din nou... Și poate că tocmai acest pelegrinaj este menirea venirii mele în sud, aici, în Portugalia.
***
vineri, 8 aprilie 2011
Courage!
Reintru așadar in filmul amintirilor… Mă aflu în benzinăria în care m-a lăsat Laurențiu, secretarul euro-deputatului român de la Parlamentul European. El a plecat de ceva vreme iar eu caut un carton pe care să-mi scriu destinația. Ce să fie oare: Paris sau Bordeaux? Mă las în voia sorții. Oricum, drumul e același până la un moment dat când se bifurcă, în apropiere de Paris. Aștept vreo oră, întrebând în stânga și-n dreapta șoferii ce intră să plătească benzina. Într-un final, cineva îmi face semn să-l urmez. E un belgian și, evident, nu vorbește engleză. Mă văd nevoit să-mi exersez, după mult timp, cunoștințele de franceză. Tipul e militar. Bravează. Cică nu-i e frică de nimic, nici măcar că l-aș putea ataca. E pentru prima dată când ia în mașină un autostopist. Auzise că sunt cu toții niște criminali. Pentru el, ceea ce face, e o dovadă de curaj. Amuzat de situație, încep să torn gaz peste foc. Îi spun că, mai mult decât un autostopist, sunt român deci, automat, un posibil infractor. Râde. S-a prins de butadă. I-am câștigat dintr-o dată încrederea. E deconectat. Din păcate, camaraderia noastră durează timp de doar câteva zeci de kilometri. Belgianul are drum în cu totul altă parte decât Franța. Cobor într-o altă benzinărie, pe aceeași autostradă. Mai am motive să fiu surprins atunci când întâlnesc aici un confrate? Face si el autostopul, în aceeași direcție. Merge la Paris pentru a-și vizita fratele. N-are mai mult de douăzeci. Ce bine că vorbește o engleza! Ne cuplăm puterile de convingere până ce reușim să amețim, într-un melange franceză cu engleză, o domnișoară de la volanul unui Renault. Ne poate lua până la graniță. Nici nu speram să ne meargă așa de ușor. Tovarăsul meu de drum, belgian, începe primul conversația. Tac, preferând să mă amuz. E ușor cinic. Îi povestește șoferiței o întâmplare petrecută acum ceva timp, în Spania, când o puștoaică a fost violată de doi hitch hikeri. Fata zâmbește stricat, vădit stânjenită. Ce mai poate face acum? Să ne dea jos, parcă nu-i vine. Pentru ea, la fel ca și pentru militarul belgian, este un test de anduranță și curaj. Își dă seama, probabil, că suntem în regulă deși nu-i pică deloc bine la stomac povestea.
Nici nu pășim bine pe pământul Franței și sărim îndată într-o altă mașină. Șoferul are drum direct la Paris. Trebuie să prindă în aceeași seară un zbor de pe Orly, spre Dubai. E director al unei companii de IT cu relații comerciale pe segmentul India și Orientul Mijlociu. Îi e teamă, ne mărturisește, de fiecare dată când trebuie să facă drumuri prin țările arabe. Vine vorba de țiganii români. Îi povestesc pe scurt istoria așezării lor în Carpați. E normal, niște foști sclavi, să-și caute emanciparea într-o manieră agresivă, aflându-se într-o permanentă stare de conflict cu foștii proprietari, colonizatorii. Majoritatea lor refuză încă să se integreze în societatea actuală, așa zis modernă. Este o conclusivă paralelă cu situația din țările arabe, față de care francezul de la volan are fobie. Îi dau un ton de curaj. În România, cel puțin, se va putea ajunge la o conviețuire, chiar dacă la una firavă, între majoritari și etnia cu sânge sălbatec.
Nici n-am prins de știre când ajungem în Paris. Cobor împreună cu camaradul de autostop în apropiere de Arc de Triomphe de l'Étoile. Pentru el, este punctul de destinație al călătoriei. Pentru mine, Parisul este doar o haltă în drumul spre Portugalia. Bem o cafea la terasa unui bistro din piață sărbătorind, alături de un fum, reușita autostopului. Drumurile noastre sunt pe cale să se despartă. Eu mă voi îndrepta către Montmartre, la adresa hostelului din agendă, iar el înspre Republique. Înainte de a ne lua rămas bun îmi lasă numele de pe Facebook. Aveam să-l regăsesc pe Kjartan în aceeași seară, pe internet, după ce voi fi reușit să-mi despachetez rucsacul. Revin la acel status pe care l-am postat satisfăcut, la finalul unei zile începute cu oarecare temeri și peste care acum privesc încărcat de curaj: …Să-mi beau cafeaua de dimineață în Bruxelles, la cafeneaua Parlamentului European iar seara o bere în Paris, în Montmartre, înseamnă că autostopul chiar a mers bine. Azi a fost mult Soare peste vestul Europei.
***
Nici nu pășim bine pe pământul Franței și sărim îndată într-o altă mașină. Șoferul are drum direct la Paris. Trebuie să prindă în aceeași seară un zbor de pe Orly, spre Dubai. E director al unei companii de IT cu relații comerciale pe segmentul India și Orientul Mijlociu. Îi e teamă, ne mărturisește, de fiecare dată când trebuie să facă drumuri prin țările arabe. Vine vorba de țiganii români. Îi povestesc pe scurt istoria așezării lor în Carpați. E normal, niște foști sclavi, să-și caute emanciparea într-o manieră agresivă, aflându-se într-o permanentă stare de conflict cu foștii proprietari, colonizatorii. Majoritatea lor refuză încă să se integreze în societatea actuală, așa zis modernă. Este o conclusivă paralelă cu situația din țările arabe, față de care francezul de la volan are fobie. Îi dau un ton de curaj. În România, cel puțin, se va putea ajunge la o conviețuire, chiar dacă la una firavă, între majoritari și etnia cu sânge sălbatec.
Nici n-am prins de știre când ajungem în Paris. Cobor împreună cu camaradul de autostop în apropiere de Arc de Triomphe de l'Étoile. Pentru el, este punctul de destinație al călătoriei. Pentru mine, Parisul este doar o haltă în drumul spre Portugalia. Bem o cafea la terasa unui bistro din piață sărbătorind, alături de un fum, reușita autostopului. Drumurile noastre sunt pe cale să se despartă. Eu mă voi îndrepta către Montmartre, la adresa hostelului din agendă, iar el înspre Republique. Înainte de a ne lua rămas bun îmi lasă numele de pe Facebook. Aveam să-l regăsesc pe Kjartan în aceeași seară, pe internet, după ce voi fi reușit să-mi despachetez rucsacul. Revin la acel status pe care l-am postat satisfăcut, la finalul unei zile începute cu oarecare temeri și peste care acum privesc încărcat de curaj: …Să-mi beau cafeaua de dimineață în Bruxelles, la cafeneaua Parlamentului European iar seara o bere în Paris, în Montmartre, înseamnă că autostopul chiar a mers bine. Azi a fost mult Soare peste vestul Europei.
***
Lacrimi din mare
Te-am sunat azi. Mă simțeam trist. Am plâns cu lacrimi venite parcă din mare. Mai bine că n-ai răspuns! N-aș fi știut, oricum, să comprim totul pe-un fir, în doar câteva minute…
M-am mutat de la Traveller's House în hostelul cel ieftin. Am plătit trei nopți în avans iar în buzunar mai am numai o bancnotă de cinzeci. Dar nu e ăsta motivul tristeții mele. N-am reușit încă să-l aflu, deși încerc adânci introspecții sufletești. Poate voi reuși acum, scriindu-ți. Ce anume îmi încețosează trăirea...?
Ieri îmi propusesem o plimbare până la Cascais în timp ce rătăceam alene pe străduțele din Bairro Alto. E cartierul în care orașul își trăiește viața de noapte. Bodegile stau toate cu ușile deschise, de la parterul căsuțelor ponosite. M-am cocoțat până pe vârful colinei. De vis-à-vis privesc de la egal stihia lui Sao Jorge, sălășluind în fortăreața sa antică. Mai urcasem în zonă, pe fugă, atunci când fusesem la Miradouro de Sao Pedro, cu o zi în urmă. Acum însă caut să intru mai adânc în inima sa. Pe drum am întâlnit o grămadă de localuri cu specific portughez. Trebuie să recunosc, am avut rețineri în a păși înăuntru. Cât despre a căuta ceva de muncă, nici vorbă! Aici, la bar și în bucătărie, lucrează doar localnicii, în familie. Mâncarea e dedicată în special stomacurilor celor de-ai casei. Personal, nu simt vreo poftă în a vrea să o gust. Să fie oare pentru că toate aceste bombe put de la o poștă a pește stricat? Portughezilor pare să le placă, altfel nu îmi explic de ce toate cârciumile sunt mereu înțesate. Caut un bar mai acătării dar n-am parte de ceva care să-mi facă cu ochiul. Să mă angajez doar din nevoia banilor, nu vreau. Ar fi total opusul libertății pe care mi-am câștigat-o, cu suferință. Te voi uimi dar simt că nu e locul meu aici, în Lisabona, nici măcar pentru o scurtă perioadă. Îți spuneam că e un oraș frumos, unic chiar, pe care nu-l pot compara cu nimic din trecut. În unicitatea sa aduce oarecum cu Praga care, și ea, nu poate fi asemuită cu altceva de pe Pământ. Deosebirea este că aici nu am văzut grupurile organizate de turiști japonezi și americani, făcând coadă în urma ghidului cu umbrelă și poze ieftine la orice colț de stradă. Poate că nu a venit încă sezonul?!
Mă așez pe o bancă, cu un joint în mână, încercând să-mi ascult sufletul. Stând așa, mă trezesc că vărs ca din senin câteva lacrimi. Urmăresc Luna, cât o monedă uriașă din aur. Îmi șoptește… Nu te opri undeva, doar dintr-o ambiție! Aș fi un prost să mă încăpățânez, să trăiesc în Lisabona, fie chiar temporar, doar pentru că mulți alții tânjesc la asta. Trebuie să merg mai departe, cu orice preț, chiar dacă banii sunt pe terminate. Mă cufund în visare și, pentru a-mi da curaj, încerc să refac firul călătoriei de până acum…
Chiar, unde rămăsesem cu povestea? Ah, da, la momentul plecării din Bruxelles!
***
M-am mutat de la Traveller's House în hostelul cel ieftin. Am plătit trei nopți în avans iar în buzunar mai am numai o bancnotă de cinzeci. Dar nu e ăsta motivul tristeții mele. N-am reușit încă să-l aflu, deși încerc adânci introspecții sufletești. Poate voi reuși acum, scriindu-ți. Ce anume îmi încețosează trăirea...?
Ieri îmi propusesem o plimbare până la Cascais în timp ce rătăceam alene pe străduțele din Bairro Alto. E cartierul în care orașul își trăiește viața de noapte. Bodegile stau toate cu ușile deschise, de la parterul căsuțelor ponosite. M-am cocoțat până pe vârful colinei. De vis-à-vis privesc de la egal stihia lui Sao Jorge, sălășluind în fortăreața sa antică. Mai urcasem în zonă, pe fugă, atunci când fusesem la Miradouro de Sao Pedro, cu o zi în urmă. Acum însă caut să intru mai adânc în inima sa. Pe drum am întâlnit o grămadă de localuri cu specific portughez. Trebuie să recunosc, am avut rețineri în a păși înăuntru. Cât despre a căuta ceva de muncă, nici vorbă! Aici, la bar și în bucătărie, lucrează doar localnicii, în familie. Mâncarea e dedicată în special stomacurilor celor de-ai casei. Personal, nu simt vreo poftă în a vrea să o gust. Să fie oare pentru că toate aceste bombe put de la o poștă a pește stricat? Portughezilor pare să le placă, altfel nu îmi explic de ce toate cârciumile sunt mereu înțesate. Caut un bar mai acătării dar n-am parte de ceva care să-mi facă cu ochiul. Să mă angajez doar din nevoia banilor, nu vreau. Ar fi total opusul libertății pe care mi-am câștigat-o, cu suferință. Te voi uimi dar simt că nu e locul meu aici, în Lisabona, nici măcar pentru o scurtă perioadă. Îți spuneam că e un oraș frumos, unic chiar, pe care nu-l pot compara cu nimic din trecut. În unicitatea sa aduce oarecum cu Praga care, și ea, nu poate fi asemuită cu altceva de pe Pământ. Deosebirea este că aici nu am văzut grupurile organizate de turiști japonezi și americani, făcând coadă în urma ghidului cu umbrelă și poze ieftine la orice colț de stradă. Poate că nu a venit încă sezonul?!
Mă așez pe o bancă, cu un joint în mână, încercând să-mi ascult sufletul. Stând așa, mă trezesc că vărs ca din senin câteva lacrimi. Urmăresc Luna, cât o monedă uriașă din aur. Îmi șoptește… Nu te opri undeva, doar dintr-o ambiție! Aș fi un prost să mă încăpățânez, să trăiesc în Lisabona, fie chiar temporar, doar pentru că mulți alții tânjesc la asta. Trebuie să merg mai departe, cu orice preț, chiar dacă banii sunt pe terminate. Mă cufund în visare și, pentru a-mi da curaj, încerc să refac firul călătoriei de până acum…
Chiar, unde rămăsesem cu povestea? Ah, da, la momentul plecării din Bruxelles!
***
vineri, 1 aprilie 2011
Update
Cititorilor Călătoriei indiscrete... Din sudul Spaniei adulmec deja vara, de pe plajele Mediteranei. Aș vrea sa revin cât mai curând cu vesti, în detaliu. Să-mi cobor mai întâi povara rucsacului din spate, pentru o perioadă, iar atunci voi putea așeza în liniște laptopul, să scriu. Pe curând!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
