Alcantara este un cartier de la marginea Lisabonei, un fost sat integrat acum capitalei. Cuvântul derivă din arabă, având înțelesul de Pod. Am găsit aici, în fine, capătul punții de peste Tagus. Sunt la piciorul ei și mă chinui să înțeleg cum pot ajunge sus. Întreb în stânga și în dreapta trecătorii. Nimeni nu știe nimic. Unii îmi spun că trebuie să fac cale întoarsă în centru iar alții îmi recomandă să iau un autobuz. Bine, dar eu vreau să-l traversez pe jos! Îmi râd cu toții în nas. Așa ceva nu se poate. Pe pod nu se poate merge la pas. Este cu desăvârșire interzis.
Îți spuneam că podul este de fapt o autostradă care leagă Lisabona de sudul țării. Pietonii n-au ce căuta aici. E cea mai bună dovadă a faptului că omul a devenit sclavul mașinăriilor sale. Dacă nu conduci una și dacă nu ai nici măcar banii suficienți pentru un bilet, atunci nu ai cum ieși afară din cușca umilei tale existențe de consum. Chiar este oare atât de neconceput faptul că există semeni care-și asumă libertatea de a-și folosi natura fizică, mersul pe jos adică, pentru a se deplasa? …Că mai sunt oameni care nu vor să devină sclavii motoarelor și care nu au motiv să pună preț pe vreun carburant, această otravă a vieții vii?! Când oare vor pricepe că în viață e ceva care valorează infinit mai mult decât orice standard economic impus de societate? Le este de neînțeles, tuturor celor cărora le spun că vreau să merg pe jos, motivul pentru care aleg să fac una ca asta. Este o călătorie ce ține de împlinirea mea spirituală, asta e ceea ce nu pot pricepe ei. Mă consideră nebun și mă desconsideră total. Sunt obișnuit cu astfel de priviri, le-am întâlnit cu duiumul de-a lungul călătoriei. În plus, de ce aș încerca să fiu eu acela care le arată calea spre adevăr, atâta timp cât fiecare deține propriul său adevăr? De ce să le rup cu forța jugul acelora care aleg să-și iubească Jugul?
Îmi trag sufletul într-o stație de autobuz întrebându-mă cum să fac totuși pentru a ieși pe jos din Lisabona. La doi pași oprește o mașină de poliție. E o șansă bună să întreb cele două uniforme albastre cum pot ajunge deasupra, pe pod. Polițista îmi zâmbește explicându-mi o rută pentru mașini. Nu, eu nu conduc, merg pe jos! Nu le vine să creadă, le pare că îmi bat joc. Figurile li se întunecă. Traversarea podului pe jos este absolut interzisă pietonilor! îmi răspunde apărătoarea legii pe un ton autoritar. Îmi sugerează să iau un ferryboat, este cea mai ieftină variantă.
Terminalul de pasageri se află la Cais do Sodre, chiar alături de gară. Se vede treaba că doar așa pot traversa râul până la Almada, orășelul de pe malul vecin Lisabonei. Bine măcar că salvasem câțiva bănuți pentru astfel de situații. Pauză de respiro! Îmi pot coborî rucsacul din spate. Mergând încărcat cu el atâta drum, îl simt acum atârnând cumplit de greu. Oare chiar aș fi putut să fac la pas, zilnic, câte douăzeci de kilometri?
De doi euro și cinzeci cumpăr biletul de ferry. În nici jumătate de ceas mă aflu pe puntea bărcii. Peste un alt sfert de oră aveam să calc pe celălalt mal. Traversasem într-un final râul! La revedere Lisabona! De acum aveam să mă las complet în voia întâmplării. Banii din buzunar mai sunt vreo cinșpe euro. Oare aș putea ajunge cu ei la Setubal, până diseară? Mersul pe jos, îmi e clar, este imposibil. Autostopul, deasemenea, este de neconceput pentru portughezi, la fel ca și pentru spanioli. Aici, standardul îți impune să ai o mașină. Cele două, sunt țări care au nevoie să urce mai întâi la apogeul capitalismului pentru ca să poată conștientiza robia la care se supun orbecăind prin întunericul unei societăți viciate de dictatura cărții de credit.
Nici în Franța autostopul nu a mers ca uns dar, cel puțin, a funcționat. În benzinăria de lângă Orleans, cea în care mă lăsase florarul bigot, avusesem norocul a-l întâlni pe Veli...
Ajunsesem după miezul nopții. Un duș fierbinte și, imediat, mă și așez la cădură, pe banca din cafeterie. Ar fi fost o pierdere de vreme să rămân în frig întrebându-i pe puținii șoferi din noapte dacă au drum spre Bordeaux. Ca măsură de precauție îmi las cartonul la vedere, chiar în fața ușii de intrare. În cazul în care apare un binevoitor mă va putea repera cu ușurință după rucsac. Se vede clar că nu sunt un angajat și cu atât mai puțin un șofer.
Noroc cu vânzătorul, un gay zâmbăreț! Discuția cu el mă deconectează acum, după ce o zi întreagă am petrecut-o în priză, în frig, așteptând să ating o oarecare destinație. Auzind că țin un jurnal de călătorie pe blog, Lolo e dornic să mă ajute cu orice. Toate au un preț, desigur. Benzinarul mă primește la adăpostul căldurii din stație, peste care a rămas deplin stăpân în noapte, la schimb cu a scrie despre generozitatea sa. Mă învoiesc, ba chiar mai mult, transcriu datele de pe bilețelul ce mi-l lasă amintire: Laurent Thibault (Lolo), nee le 07.06.1969, Bld. Jean Jaures, Orleans.
Adorm. Câteva ore de somn îmi sunt absolut necesare după oboseala de peste zi. Mă trezește la un moment dat o gașcă de marocani. Zgomotoșii veniseră la miez de noapte să înfulece chipsuri cu cola de la bufetul stației. Sunt vădit deranjat de prezența lor dar nici că le pasă. Lolo se tot agită dincolo de ghișeu, gesticulând în chip de neputință… Știu, Andre, nici mie nu-mi sunt deloc pe plac ăștia. Îmi pare nespus de rău că te-au trezit! N-am cum să-i dau afară; sunt clienți vechi și în plus, uite, mi-au lăsat doi euro bacșiș, pare să îmi spună el cu delicatețea limbajului oricărui homosexual veritabil.
Unul dintre marocani mă întreabă unde merg. Mă prefac că nu vorbesc franceza. Îi arăt în schimb cartonul cu destinația: Bordeaux. Nu vreau să mă apropii mai mult, începând un dialog cu el, altminteri îmi va fi foarte greu să mai scap. Sunt genul de golănași de cartier față de care trebuie întotdeauna să fii precaut. În fine, cei cinci pleacă lăsând în urma lor o mizerie de cocină. Lolo înjură printre dinți. Prezența șmecherilor îl degustase profund. Mă asigură că de acum și până la prima rază a Soarelui voi putea dormi neîntrerupt.
Avusese dreptate. Reușisem să încropesc aproape cinci ore de somn. De diminieață îmi strâng în grabă calabalâcul și ies din nou afară, în frig. Apar primele mașini iar șoferii de TIR își dezmorțesc cilindrii. E ora când ar trebui să-și pornească la drum camioanele. Văd câteva numere de Spania, dar nimeni nu se arată dornic a mă lua. Îmi beau liniștit cafeaua, aprind o țigară și aștept în liniște să trag lozul câștigător…
Se apropie un tuciuriu. Ce vrea? Nu înțeleg nimic din ce-mi spune! Pare să vorbească ceva germană stricată de un puternic accent oriental. Văzând că nu se poate face înțeles, omul mă întreabă în franceză, sumar, încotro merg. De parcă n-ar fi văzut Bordeaux scris cu litere de-o schioapă pe cartonul sprijinit de rucsac! Vreau să ajung în Portugalia, dar mai întâi trebuie să trec prin Spania îi răspund în engleză. E rândul lui să se holbeze, înțelegând din totalitatea frazei doar numele celor două țări.
Mi se adresează cu un zâmbet larg: Sprechen sie deutsch? În cele aproape două luni, cât timp trăisem numai printre nemți, am ajuns a mai prinde câteva cuvinte și propoziții scurte în germană… Ja, ich verstehe ein bisschen! Îmi face semn să-l urmez. Urc în mașină. Curând, voi ajunge să aflu și direcția înspre care omul meu mă va conduce. Surpriza va veni abia după ce Veli își va fi pornit deja motorul Mercedes-ului său model patru faruri: Spania. Înțeleg asta în decursul a câteva minute bune în care omul se chinuie să-mi explice, stricând mai multe limbi deopotrivă, că destinația lui e Madridul. Suntem deja prieteni și parteneri de drum! Veli e de fapt kurd. Trăiește în Frankfurt și ține un restaurant, un doner kebab. Chipurile, în Spania se grăbește să ajungă la o întâlnire de afaceri. Sunt însă sigur, văzând felul în care privește Soarele ce ne luminează calea, că turcul are chef de o aventură la cald, în sudul Europei. În Germania e mult prea frig pentru orice, la naiba!
Veli nu vrea s-o lase sub două sute la oră. Plecase de acasă înainte de răsăritul Soarelui și își pusese în minte să ajungă la Madrid până la lumina Lunii. Cică dormise totuși vreo două ore. Conversația noastră înaintează greu și e mai mult gesticulată; noroc că e compensată de viteza cu care Veli își mână caii putere! Ne postăm fix în spatele unei mașini de poliție. Mașina lor rulează, desigur, regulamentar. Uniformele ne fac semne disperate să tragem pe dreapta… Dom’le ești nebun? Suntem în Franța. Aici avem limite de viteză! Turcul nu înțelege nicio iotă din ce-i zic polițiștii iar ei privesc neputincioși la plăcuțele de înmatriculare ale Mercedes-ului. Pe autostrăzile din Gemania nu există limită de viteză! Veli scapă ieftin: o verificare a permisului și o mustrare în limba franceză care echivalează oricum cu zero. După nici zece kilometri, acul vitezometrului avea din nou să urce până la două sute.
Prima parte a drumului a fost ceva mai interesantă. Încă mai aveam energia de a înțelege frânturi din germana lui Veli. Mai târziu, secat de puteri, m-am cufundat tăcut în culorile peisajului de munte de la pragul Franței cu Spania. Mă așteptam ca turcul să-mi ceară a continua așa zisul nostru dialog dar, nu. Și-a dat seama, cel mai probabil, că a rosti germana prin semne depășește cu mult puterea amândurora. Sunt conștient că nu voi ajunge vreodată la a vorbi cursiv această limbă.
Așa cum îmi promisese, turcul mă va lăsa pe seară în Madrid. Am putut zări imensitatea cetății încă de pe autostradă. Veli va opri într-o suburbie, habar n-am unde. Ne luăm rămas bun unul de la altul, mulțumindu-i pentru bunătate. Îmi notez numărul său de telefon dar sunt conștient că nu-l voi suna niciodată. Pentru mine aici începe, din punctul său zero, un nou episod al călătoriei.
***
