Te-am sunat azi. Mă simțeam trist. Am plâns cu lacrimi venite parcă din mare. Mai bine că n-ai răspuns! N-aș fi știut, oricum, să comprim totul pe-un fir, în doar câteva minute…
M-am mutat de la Traveller's House în hostelul cel ieftin. Am plătit trei nopți în avans iar în buzunar mai am numai o bancnotă de cinzeci. Dar nu e ăsta motivul tristeții mele. N-am reușit încă să-l aflu, deși încerc adânci introspecții sufletești. Poate voi reuși acum, scriindu-ți. Ce anume îmi încețosează trăirea...?
Ieri îmi propusesem o plimbare până la Cascais în timp ce rătăceam alene pe străduțele din Bairro Alto. E cartierul în care orașul își trăiește viața de noapte. Bodegile stau toate cu ușile deschise, de la parterul căsuțelor ponosite. M-am cocoțat până pe vârful colinei. De vis-à-vis privesc de la egal stihia lui Sao Jorge, sălășluind în fortăreața sa antică. Mai urcasem în zonă, pe fugă, atunci când fusesem la Miradouro de Sao Pedro, cu o zi în urmă. Acum însă caut să intru mai adânc în inima sa. Pe drum am întâlnit o grămadă de localuri cu specific portughez. Trebuie să recunosc, am avut rețineri în a păși înăuntru. Cât despre a căuta ceva de muncă, nici vorbă! Aici, la bar și în bucătărie, lucrează doar localnicii, în familie. Mâncarea e dedicată în special stomacurilor celor de-ai casei. Personal, nu simt vreo poftă în a vrea să o gust. Să fie oare pentru că toate aceste bombe put de la o poștă a pește stricat? Portughezilor pare să le placă, altfel nu îmi explic de ce toate cârciumile sunt mereu înțesate. Caut un bar mai acătării dar n-am parte de ceva care să-mi facă cu ochiul. Să mă angajez doar din nevoia banilor, nu vreau. Ar fi total opusul libertății pe care mi-am câștigat-o, cu suferință. Te voi uimi dar simt că nu e locul meu aici, în Lisabona, nici măcar pentru o scurtă perioadă. Îți spuneam că e un oraș frumos, unic chiar, pe care nu-l pot compara cu nimic din trecut. În unicitatea sa aduce oarecum cu Praga care, și ea, nu poate fi asemuită cu altceva de pe Pământ. Deosebirea este că aici nu am văzut grupurile organizate de turiști japonezi și americani, făcând coadă în urma ghidului cu umbrelă și poze ieftine la orice colț de stradă. Poate că nu a venit încă sezonul?!
Mă așez pe o bancă, cu un joint în mână, încercând să-mi ascult sufletul. Stând așa, mă trezesc că vărs ca din senin câteva lacrimi. Urmăresc Luna, cât o monedă uriașă din aur. Îmi șoptește… Nu te opri undeva, doar dintr-o ambiție! Aș fi un prost să mă încăpățânez, să trăiesc în Lisabona, fie chiar temporar, doar pentru că mulți alții tânjesc la asta. Trebuie să merg mai departe, cu orice preț, chiar dacă banii sunt pe terminate. Mă cufund în visare și, pentru a-mi da curaj, încerc să refac firul călătoriei de până acum…
Chiar, unde rămăsesem cu povestea? Ah, da, la momentul plecării din Bruxelles!
***
