penetrabilă lună

un ciclu, două cicluri,
e ceva, un cuvânt la neutru.
deci calendarul e timp
care fute, masculin,
lunația femeii la o dată aleasă.
ziua se potrivește bine cu genul său penetrabil.
noapte și zi,
e implacabil ciclul;
iar eu,
dacă din lumini și umbre urcă spirală de fum spre etern,
nu am cum să rămân neutru față de toate astea...

simbolistică

e același flux, continuu, dintre natură și tot ce-i sta deasupra. cu cotidianul din văzduhuri se întâmplă, la fel ca atunci când te miști în realitatea vulgară, cam același lucru. totul e atât de departe dar îl poți cuprinde dintr-o vedere, clară, a ansamblului.
par la început prea multe pete mici, confuze. zărești oare ceva din toate cele câte-ți stau deasupra, dacă te ridici mai sus de orizontală? spui că-i imposibil așa ceva! treaba asta o tot negi de cand stai pe pamant, de când ți-ai schimbat esența clar-vederii pe un pumn de arginti. ce să tot vrei să cauți acolo, asemănător făpturii tale... poate cumva chiar natura din care ești frământat?!
totuși, zici că ceva e cunoscut. ca face parte din tine, si ca îi regăsești replica mai sus, în supra-natural. tocmai ți s-a mărit realitatea la nivelul universal. parcă e ca aici, ca în cotidianul de unde tu locuiești, numai că ceea ce recunoști deasupra nu prea vrei a-l rosti în cuvinte de televiziune. o fi știre de prime-time doar că nu o poți citi de pe prompter. decodifici în limbaj propriu ceea ce ai văzut si, iată, simți un etern început. nesfârșitul doar tu îl poți desface căci acum iei parte la facerea lui.
așa afli cum dai viață unui simbol, unul întru totul al tău. de dragul exegezei, cauți a le descifra pe ale altora.

trinitas tv și Bizanț

să-și fi zugrăvit unul chipul în vreo oglindă de apă, poate într-un ochi de fântână? atunci și l-o fi închipuit pe Dumnezeu? L-o fi reprodus după ridurile propriului suflet? iată o barbă albă, cum și-a închipuit imperiu ceresc peste un nor!
el se tot roagă, din abis, Aceluia revelat. developase din sânge Icoana dar, cu puțină reușită a imaginației, a pastișat de fapt propria-i fotografie. era întoarsă înspre sine ca de la cer la pământ.
atunci i s-a îngrozit mintea. începu cu îndărătnicie să se tânguiască. preaslăvi minuni săvârșite de anume ființe cărora îndrăznea în secret să li se asemuiască. îl apucă o frică de moarte, deci se pocăi. visa de acum să fie un sfânt, asemeni idolilor. toate actele sale fură însă din pur orgoliu. lansă o jinduire smerită înspre nemurirea spiritului său. carnea și-o biciui până la negație. posti. mai târziu se îmbuibă cu Sărbătoarea iar de atunci își tot construiește imperiu de pământ. le tot cioplește bisericilor cruci de vaiete. pe cât e mai nefericit, azi, în viața asta, cu atât își promite că va fi mai recompensat, apoi.
un popă... sau un credincios în ale rânduielilor, mai curând în cele lumești. pe acelea cerești abia le deslușește, greoi, pierzându-se în mituri.
și dacă tot se cheamă preafericit, oare de ce s-ar mai văicări, implorând mila sau cerându-și iertare pentru tot ceea ce nu poate fi? se spală de păcate, îngălându-se cu altele. ăsta nu-i cumva insignifiantul act al minciunii dintr-un sine murdar de necredință, cu ignoranță față de sinea universală?
are noroc totuși cu liturghia! în cripta sa, încremenită, se păstrează muzica bizantină. e o cultură ce mai învie la suflul lumânării, din moarte, cu moartea pe moarte călcând.

în stare

pieptul înainte. ce ușurare! e de esență fericire pură. o inspir, de parcă zbor. vreau și mai multă, ca să mă desprind. nu-mi mai miroase a tutun, camera. e parfumată cu un aer verde proaspăt iar eu sunt mai crud ca oricând, de o virginitate infernală.

radiografie

da... sângele-ți colorează obrajii. inima ritmează. mușchii-și primesc bine aerul. pieptul, curățat, te eliberează din cocoașa strânsă la spate. privire clară: fiecare respirație, o vezi cum alunecă prin ființă. te simți și mai sprinten. sunt sigur că fumezi mult mai puțin. vibrezi deja. ai energie. asta arată până și aparatul de măsurat. ce bine e că trăiești!

o gură de aer

omenirea își cerșește aerul. moartea e singura supraviețuitoare. nici nu se mai respiră.
caut nu pot respira sau respir greu. nici că pot să îi cuprind pe toți cei pe care mi-i numără google.
cineva scrie pe un forum că trage aer prea adânc, ca și cum ar avea o respirație tare grea, ca și când ar ofta de la o supărare. a fost la medic pentru asta, i-a zis că nu are nimic. alta, drept răspuns, o trimite pe prima la toate cabinetele medicale pe care le-a vizitat. ultimul pe listă e cel de psihiatrie. de acolo cică i s-au dat niște pastile care să o liniștească. zice că a aflat ce avea: depresie + astenie + stress + epuizare.
eu zic că are chiar ceva mai mult de atât. boala, aș numi-o neputință fiziologică de a-și mai conștientiza propria ființă ca element viu de natură umană.
apare din afara ta, virusul, și poate că se va șterge vreodată, împreună cu notele de demult din catalogul școlii. cu toate astea, e o materie interzisă de profesori: cum să-ți bucuri viața, ca o ușurătate în propriul tău ritm unic de a respira? n-ai voie să afli despre asta! titlul lecției stă în secret, pitit în spatele tablei.
tema e însă etern aceeași: tu, cel care vei ajunge cândva să te sufoci de la suprasaturația în corp cu soluții robotizate de viață, produse în laboratoarele uitării de a fi tu, așa cum ești. rețetele astea de programare a pilotului automat din sine le vei recunoaște, desigur: sunt predate întotdeauna de altcineva deci nu pot fi niciodată ale tale, vii, ca și cum le-ai fi simțit cu pasiune.
te naști, ți se spune că obiectul material al vieții tale e moartea. binevoitorii te învață cum să te sugrumi mai bine, chiar din tinerețe. altfel, ar însemna să se spânzure chiar ei, drept dovadă a panicii extreme că nu vor trăi suficient cât pentru a li se împietri umbra pe pământ.
le e frică de adâncime. acolo, sub pământ, sigur nu mai respiră nimeni.
tensiunea, presiunea, încordarea îi fac din viață rigor mortis. stă, în cel mai pur sens al cuvântului, cu sufletul la gură, crispat, în așteptarea morții. a uitat cine e. acum e pe cale să neglijeze și asta: să respiri pune semnul egal vieții.
e ceva atât de firesc încât ajunge să îi scape din vedere omului prefabricat. poftă de viață, vigoarea, pe ea o primești în dar de la o respirație profundă. un alt ritm de inimă, fără ca să mai fie doar cel cu bătăi de cap în cord.
e simplu: depășești frica despre trup, cum că cineva ar trebui să moară dacă e defect, căci atunci el este și chiar se strică. are nevoie de cât mai mult aer, corpul. deschizi în tine toate ferestrele de inspirație și caști. aaahhh, cu ce poftă!
te întinzi după oxigen. nimeni din marile intersecții urbane nu a inventat încă acea uriașă pompă care să-ți umfle ție, cu forța aerului curat, plămânii.
poate că doar acolo, la spital, le plătești medicilor pentru fiecare ultimă respirație: cu viața ta.
aici aerul e gratis.